Un capitol important din memoriile lui Lev Tolstoi este acela în care, în scrisorile adresate mătușii sale, își descrie trecerea prin România, prin punctul de frontieră Sculeni şi prin oraşele Bârlad, Iaşi, Tecuci, Olteniţa şi Bucureşti. Este vorba despre perioada Războiului ruso-turc, parte a Războiului Crimeii, când armatele țariste au trecut prin Principatele Române.
În ianuarie 1854, scriitorul, care avea la acel moment 26 de ani, fusese numit ofiţer de artilerie şi trimis la regimentul de la Dunăre. La începutul lui martie 1854 a sosit la Bucureşti, unde era sediul marelui cartier general, și de aici a expediat patru scrisori mătuşii sale, Tatiana Alexandrovna Jergolskaia.
În aceste epistole, Lev Tolstoi nota că șoselele sunt impracticabile și că nu a găsit în Capitală pe nimeni care să cunoască limba rusă. În privința vieţii bucureştene, scria: „Încă nu m-am recules după atâta drum, dar ceea ce pot spune e că acest oraş (Bucureştii) este un oraş mare, minunat şi frumos. Am făcut cunoştinţe cu diferite persoane, am vizitat opera italiană, teatrul francez şi pe cei doi tineri Gorceakov, care sunt foarte drăguţi şi simpatici, şi toate acestea mi-au făcut o deosebită impresiune. Ieri am aflat că nu voi rămânea ataşat pe lângă principe, ci va trebui să plec la bateria mea din Olteniţa”.
În a doua scrisoare, Tolstoi consemna: „Pe când tu mă întrebi amănunte despre război, eu nici n-am mirosit încă praful de puşcă al turcilor şi trăiesc foarte liniştit în Bucureşti, mă plimb, ascult muzică şi mănânc îngheţată. Cu excepţia celor două săptămâni petrecute la Olteniţa, unde am stat la bateria mea, şi a unei săptămâni în care timp am fost ataşat pe lângă generalul Sersputowski, am străbătut Valahia şi Basarabia, dar şezând mai mult la Bucureşti, şi trebuie să mărturisesc sincer că viaţa ce o duc aici nu îmi prea place, fiindcă este cam destrăbălată, boemă şi, în afară de aceasta, extraordinar de scumpă”.
În jurnalul intim ținut în acea perioadă, nota:
14 martie (Bucureşti, 1854). Încep un nou caiet al jurnalului meu. Am ajuns alaltăieri în Bucureşti. Am fost fericit zilele acestea. Situaţia mea în armată e nesigură; sunt bolnav de o săptămână…
23 iunie. În timpul marşului de la Silistra la Moi, am mers la Bucureşti. Am jucat cărţi şi am fost nevoit să împrumut bani. Situaţie umilitoare pentru orişicine, dar mai cu seamă pentru mine…
26 – 29 iunie. Am întârziat operaţia până la sosirea mea în Bucureşti; aici o mai amân, căci caut o locuinţă şi un doctor… Trebue să mă caut…
7 iulie. Frumoasa fiică a proprietarului meu stă rezemată, ca şi mine, la fereastră. Pe stradă trece o caterinca-fanfară, iar după ce ultimele sunete ale unui vechi vals vienez au amuţit, ea se retrage repede de lângă fereastră şi suspină adânc. O tristeţe plăcută mă cuprinde, surâd fără să vreau şi mult timp încă privesc la felinarul a cărui lumină este întunecată de ramurile unui copac zguduit de vânt…
11 iulie. După convorbirea avută cu medicul meu, m-am lepădat de părerea stupidă şi nedreaptă pe care o aveam despre valahi, părere care este împărtăşită de toată armata şi care mi-a fost “incurquée par les idiots”, pe care i-am întâlnit până acum. Soarta acestui popor este ţesută din “charme et tristesse”….
