Vizita lui Rabindranath Tagore la București. Evenimentul a scos mii de oameni pe străzile Capitalei

“O telegramă laconică sosită ieri dimineță prin radio anunţa fără nici un alt amănunt sosirea marelui poet indian Rabindranath Tagore în țară. Prezența în Capitală a unui asemenea oaspete a produs o explicabilă senzaţie în cercurile intelectualilor noștri. Ministrul Artelor a hotărât să dea acestui eveniment strălucirea cuvenită, delegând pe domnul Ion Marin Sadoveanu, inspector general, să-l reprezinte, salutând în numele său pe poetul splendorilor indice.

Totuşi, prea putini credeau în verosimilitatea zvonului. Tagore, făptura aproape ireală, să fi sosit într-adevăr?

Așa se face că până la ora patru, când era anunțată sosirea trenului de Giurgiu, în gara Filaret se aflau pe peron numai zece persoane… Domnul Ion Marin Sadoveanu își rememora primele fraze ale unui discurs în englezește. Domnul Pamfil Seicaru pregătea cuvântarea în numele ziariștilor români. Domnii Victor Eftimiu și Liviu Rebreanu sunt de față din partea scriitorilor. D-nii Zamfirescu si Stoica reprezentau Ministerul de externe. Era de față si dr. Mulgrund, compatriot cu Rabindranath Tagore.

Ora 4 fără un sfert. Trenul intră în gară. Un moment de agitaţie în micul grup al celor care trebuiau să reprezinte oficialitatea. Trenul s-a oprit. Grupuri pestriţe de călători ies de prin vagoane. Nu se vede încă nicăieri barba albă a apostolului indian.

Agitația celor zece se schimbă încetul cu încetul în surpriză. Nu cumva…?

O scurtă investigație și misterul se lămurește. Tagore n-a sosit, dar va sosi peste câteva ore, cu trenul imediat următor. Destindere. Eşarfele, decoraţiile, însemnele dispar. Manuscrisele discursurilor, de asemenea. Și lumea pleacă, hotărâtă să revină la 9.

La rândul nostru, ne asociem domnilor Stoica, Ion Marin Sadoveanu și dr. Murgund și plecăm la Comana, în întâmpinarea lui Rabindranath Tagore, pentru a-1 întovărăşi în drum spre Capitală.

De data aceasta, Tagore sosește într-adevăr. ÎI zărim la lumina unui opaiţ, după o căutare înfrigurată printre compartimente. O barbă neverosimil de albă îi încadrează figura arsă de soarele Indiilor. Ochii, pierduţi în depărtarea gândurilor, nu ne văd.

În câteva cuvinte şoptite în grabă, ginerele său, un professor de fizico-chimice la Universitatea din Calcutta, îi semnalează că oficialitatea României a venit să-1 salute. Rabindranath Tagore se ridică şi îndreaptă spre noi o privire blândă, care trădează totuși toată energia concentrată în această minte creatoare.

În câteva cuvinte pronunţate cu vădită emoţie, Ion Marin Sadoveanu îl salută în numele Ministerului Artelor. D. Stoica, la rândul său, aduce salutul Ministerului de Externe. Tagore răspunde fără cuvinte, strângând cu căldură mâinile care i se întind. Se arată foarte impresionat, însă, găsind între primitori un compatriot, îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer în armata română. Câteva minute încă şi trenul se pune în mişcare spre Bucureşti. Am luat loc în compartimentul rezervat lui Tagore și însoţitorilor săi.

În călătoria sa, Rabindranath Tagore este întovărășit de încă cinci persoane: fiul său, Ratindranath Tagore, care a studiat agronomia în America și care se ocupă în special cu chestiunile agrare și sociate în patria sa, ginerele, nora și fiica sa, impresionante în costume indiene, care contrastează cu ținuta europeană a celor doi bărbați. În sfârșit, mica nepoată a lui Tagore, în vârstă de paru ani, care nu se desparte un moment de genunchii bunicului și care, singură din toată suita, își permite gesturi de familie cu veneratul bătrân.

Mai mult șoptind, Tagore, un bătrăn care pare să aibă 70 ani, răspunde obosit întrebărilor mele. Confraţii bulgari au avut grija să-l ostenească îndeajuns cu întrebările lor pentru ca astfel un interview să-i pară într-adevăr un supliciu adăugat oboselilor călătoriei.

— Am dorit de mult să-mi realizez un țel înalt al vieţii mele, acela de a cunoaşte îndeaproape viața culturală europeană, despre care am vorbit adesea la şcoala mea. Cunoşteam îndeajuns viaţa Occidentului şi mai ales aceea a Angliei, a Germaniei și a Franţei. Totuşi, Balcanii, care păreau a ascunde o comoară preţioasă pentru cercetările mele în domeniul artei și mai ales al artei plastice, îmi rămăsese necunoscut. Mărturisesc că așteptările mele nu au fost desmințite și în timpul scurt cât am avut prilejul să vizitez Bulgaria, am recunoscut o asemănare surprinzătoare între unele elemente ale plasticei populare balcanice şi elementele plasticei din patria mea.

Surprinderea a fost cu atât mai mare cu cât am găsit în arta balcanică unele elemente particulare, care în arta noasră nu se găsesc decât sub formă de preţioase rarităţi în unele regiuni în care s-a păstrat cu sfinţenie tradițiunea.

Scopul călătoriei mele? Urmăresc același ideal pe care l-am sintetizat în scrierile mele și pe care îl propovăduiesc discipolilor mei: Unirea Occidentului cu Orientul. Iată de ce, vrând să-mi exemplific principiile, mi-am trimit fiul să studieze în America.

Am călătorit prin întreaga Europă. Călătoria mea m-a purtat prin țări a căror imagine o văzusem în cărți. În Ungaria am fost silit să rămân mai mult, într-o stațiune balneară unde mă fixase boala. M-a surprins peste tot entuziasmul cu care am fost întâmpinat și la care nu mă așteptam. Mi s-au cerut atâtea autografe…

…Nu mă opresc încă. Din țara dumneavoastră plec de-a dreptul spre Alexandria și apoi în Palestina, unde voi ține câteva prelegeri la Universitatea din Ierusalim. Mă voi întoarce apoi în patrie, unde acum se munceşte intens…

Ginerele lui Rabindranath Tagore intervine, rugându-ne să nu-l obosim prea mult pe bătrân, care e slăbit de boală şi ostenit de călătorie. Ne făgăduieşte însă o nouă întrevedere în Capitală. Părăsesc vagonul, urmat de Ratindranath Tagore, fiul marelui poet, care mă întreţine în compartimentul de alături, povestindu-mi despre tatăl său.

— Părintele meu se întoarce din călătoria sa cu un material bogat de documente literare şi artistice din toate ţinuturile Europei. În România vom încerca de asemenea să ne procurăm, pentru completarea pieselor sale de studiu, ţesături și plastică populară, despre care ni s-a comunicat că trădează o surprinzătoare asemănare cu propria noastră artă. Avem în tren cu noi treizeci de colete si patru cuiere în care nu ne-am împachetat haine, nici obiecte de lux, ci numai documentele și obiectele de artă culese de părintele meu pretutindeni pe unde am călătorit.

Convorbirea ne este întreruptă de șuieratul locomotivei. Suntem în Gara Filaret, unde un grup de esperantişti a venit să salute pe ilustrul oaspete, oferindu-i un volum din opera sa tradus în esperanto. Domnul dr. Fischer Galaţi, preşedintele esperantiştilor, rosteşte câteva cuvinte, apoi trenul porneşte, în vreme ce numeroşi curioşi asaltau compartimentul lui Tagore.

În Gara de Nord, un public numeros, alcătuit mai ales din studenţi, a ţinut să ovaţioneze pe marele gânditor care ne cinsteşte cu vizita sa. Primul pas al lui Tagore pe perenul Gării de Nord e primit cu urale entuziaste. Domnul A. Zamfirescu, din Ministerul de Externe, rosteşte o scurtă cuvântare de bun sosit. Vorbesc apoi domnii Victor Eftimiu, în numele scriitorilor români, și Pamfil Șeicaru, în numele presei. Urmat de o mare mulţime, Rabindranath Tagore, care a răspuns sobru omagiilor ce i s-au adresat, pornește cu automobilul spre inima Capitalei.

Poetul Rabindranath Tacore rămâne în Capitală până mâine după-amiază și va vizita monumentele și muzeele. Astă seară va avea loc probabil un banchet, asupra căruia nu s-au fixat încă amănunte. De asemenea este probabil că Rabindranath Tagore va ţine o conferinţă în cursul zilei de mâine. Ora şi locul le vom anunţa în numărul nostru viitor”.

*** Liviu Artemie,  Rampa, noiembrie 1926

Poetul și însoțitorii săi au fost cazați vineri seara (19 noiembrie 1926) la Hotelul Athenee Palace, iar sâmbătă au fost primiți aici reprezentanții presei și ai scriitorilor. Apoi Tagore a vizitat Capitala, ghid fiindu-i Ion Marin Sadoveanu. Duminică dimineața, a susținut o conferință la Teatrul Național, apoi a citit din imnurile sale, în limbile bengaleză şi engleză.

“Publicul ales al Capitalei (mai ales feminin) a fost în teatru: regina Marioara a Iugoslaviei, ex-regina Elisabeta a Greciei, principesa Elena, d-nii Mitilineu, Goldiș, Lupaș, printre cei dintâi. Poetul a venit pe scenă într-un talar negru care-i învăluia trupu-i de ascet, capul cu pletele şi barba apăreau într-o aureolă de lumină.

„Prietenii mei, aşa s-a adresat publicului în englezeşte, rolul poetului e ca şi graiul florilor, al vântului şi al oceanului. Precum florile influenţează omenirea prin frumuseţea lor, tot astfel poeţii, prin armonie şi estetică, mai curând decât prin etică… N-am venit să propovăduesc ca filosof, ci ca poet iubitor de omenire în eterna ei tendinţă spre perfecţiune.

M-am născut la Calcutta, în India, care nu are nimic ce ar da lumii frumuseţe, nimic spre a o captiva. De aceea din copilărie inima mi-a strigat după libertatea şi frumuseţea naturii. În jurul casei mele părinteşti se află o grădină de palmieri însoriţi. Cântul lor îmi aducea veşti din pădurile Indiei şi freamătul frunzelor din pădurile altor continente…” Poetul a povestit cum, din cauza împrejurimilor sărăcăcioase ale Calcutei, şi-a format în interior splendoarea visurilor. Familia sa de brahmani din tată în fiu, cu tradiţie de o mie de ani, era ostracizată din pricină că tatăl maestrului era preotul unei religii bazată pe Vede şi Upanişade. A fost silit să trăiască în mijlocul naturii şi să ducă o viaţă lăuntrică. „Mi-am putut crea tovarăşi interiori şi astfel m-am jucat cu propriile mele visuri”.

Copilăria şi-a trăit-o în singurătate, într-un oraş uriaş. Nu s-a lăsat zdrobit de convenţiuni; şi-a format o cultură ferită de prejudecăţile trecutului: „De atunci am simţit o profundă iubire faţa de ritm. Limba şi versurile sanscritei mi-au dat simţul muzicii şi ritmului”.

Şi poetul, ca dintr-o pornire lăuntrică adâncă, a recitat o parte dintr-un poem sanscrit, poezie-muzică, farmec al copilăriei sale: „La şopotul frunzelor de palmieri radiate de vânt”.

Datorită acelor poeme şi-a format spiritul înclinat spre ritm şi muzică. Sub impresia lor a început să scrie pe tăbliţe în grădină şi pe terasa acoperişului casei, din imboldul acordurilor intime. Dar nu avea încredere atunci în propriu-i talent; de aceea urma pe alţi poeţi, până când a scris un poem ce nu semăna cu modelele înaintaşilor săi, cu ritm şi metafore numai ale sale. Din tinereţe a ajuns la convingerea că lumea e creaţiune dumnezeiască, e surpriză plină de bucurii şi bucuria e calea ce trebuie s-o urmeze.

Altă influenţă hotărtâtoare pentru sufletul său au fost poemele Vişnava. Există în Bengal un tezaur de poeme Vişnava, care au fost o revelare şi perpetuă inspiraţie pentru el: iubirea între spiritul individual şi spiritul divin. „Ele m-au învăţat că Dumnezeu a trimis omenirii muzica, pentru ca omenirea sa devină o simfonie de acorduri şi să cânte serenada divină.

(…) La 18 ani mi s-a ivit altă revelaţie. Într-o dimineaţă, când soarele răsărea de după creasta copacilor, am simţit un nou suflet în mine. Vedeam semenii mergând la lucru, fiecare în calea sa, dar îi vedeam într-un dans al tuturor lucrurilor: adânca unitate a lucrurilor”.

Astfel i-a venit noua inspiraţie. Şi experienţa i-a întregit sufletul: „Aceasta e cheia mea, prezenţa infinitului în inima mea, a finitului. Poetul a încheiat: „Iată un sumar din copilăria mea, ca un capitol din viaţa mea întreagă”.

După conferinţa ţinută la Teatrul Naţional, Rabindranath Tagore a plecat cu un automobil regal la palat, unde fusese invitat de rege și reținut la dejun. Cu trenul de două, oaspetele a plecat la Constanța, urmând să părăsească țara”.

*** Dimineaţa, noiembrie 1926