Unul dintre elementele prețioase pentru biografia lui Lev Nicolaevici Tolstoi şi a soţiei sale, Sofia Andreievna, a fost jurnalul ei, un document pătruns de o pronunțată componentă tragică. În paginile memoriilor sunt dezvăluite cu o sinceritate extremă durerea şi suferinţele celei care, timp de 48 de ani, a fost soţia marelui scriitor.
La început, Sofia Andreievna (născută pe 22 august 1844 la Moscova, fiică a unui medic german și a unei rusoaice de origine nobilă) a găsit în căsnicie „binele şi fericirea”, aşa cum scria în prima parte a jurnalului. Însă fericirea vieții de familie a fost tulburată de o explozie de gelozie, pentru că atât el, cât şi ea erau extrem de geloşi.
„Transcriind un articol al lui Leonică (Tolstoi era numit de soţia sa de cele mai multe ori Liovoşka), scrie Sofia Andreievna, am văzut cum descrie o fericire, cu totul alta. Când am fost tânără, foarte tânără, necăsătorită încă, îmi aduc aminte că m-am străduit din tot sufletul pentru o astfel de fericire, sacrificarea de sine și a trăi pentru altul, am mers până la ascetism. Soarta însă mi-a dat familie, am trăit pentru ea şi acum trebuie să recunosc că cele pentru care m-am străduit înainte nu puteau însemna viaţă”.
Treptat, în însemnările Sofiei Andreievna se prefigurează prologul unei drame ce a început să se manifeste în casa familiei din Iasnaia Poliana. Pe 26 august 1882 scria: „Acum 25 ani, fericită şi tânără, am început să scriu această carte (jurnalul), care este întreaga istorie a iubirii mele pentru Leonică. În ea nu se găseşte, de fapt, nimic altceva decât iubire. Şi în prezent, după 20 ani, stau toată noaptea singură şi citesc şi plâng dragostea mea. Pentru prima oară în viaţă Leonică a plecat de la mine şi a dormit în cabinet. Ne-am certat pentru o prostie. I-am reproşat că n-are grijă de copii, că nu se uită la bolnavul Iliuşa şi nu mă ajută la cusutul hăinuţei pentru copil. Nu-i vorbă însă de hăinuţă. S-au răcit raporturile sale faţă de mine şi copii. Astăzi a strigat cu glas tare că se gândeşte pasionat cum ar putea pleca din familie”.
Patru ani mai târziu, pe 25 octombrie 1886, soția scriitorului nota: “Aruncată ca un lucru nefolositor de la care se aşteaptă şi se cere totul, cum a fost totdeauna în viaţă, în familie, de la care se cere acea nedefinită şi insuportabilă renunţare la averea, convingerea, educaţia, binele copiilor, renunţare pe care nu sunt în stare s-o fac nici eu, deşi nu-mi lipseşte energia, dar nu sunt în stare s-o facă mii de alţi oameni, care sunt convinşi de dreptatea părerilor lor. În ce priveşte principiile familiare, nu e om acela care îşi părăseşte familia, ci stă mai prejos decât un animal”.
„Un timp greu trebuie să trăiesc acum, la bătrâneţe, scria cu tristeţe pe 18 decembrie 1890 în jurnal şi consemna următoarea scenă ce s-a petrecut în casă: „Leonică s-a înconjurat cu un cerc de cunoscuţi bizari, care îşi spun discipolii săi. Azi dimineaţă a venit unul din ei, Butkievici, care a fost deportat în Siberia pentru ideile sale revoluţionare, cu ochelari negri, negru peste tot, misterios – şi şi-a adus cu dânsul o evreică pe care a numit-o soția sa numai din motivul că trăieşte cu ea. Deoarece a fost acolo Birinkov (Birinkov îi ceruse mâna fiicei lui Tolstoi, Maşa) a apărut şi Maşa, a mers jos şi a vorbit în mod amabil cu acea evreică.
Pe mine m-a înfuriat cum o fată cinstită, fiica mea, se întâlneşte cu diferite canalii şi că tatăl pare a simpatiza cu acest lucru. M-am înfuriat, am început să strig şi, înciudată cum am fost, i-am spus lui Lev Nicolaevici: „Te-ai obişnuit toată viaţa să te întâlneşti cu asemenea canalii, dar eu nu sunt obişnuită ca fiicele mele să se întâlnească cu ele. A oftat, s-a supărat şi a ieşit încet din casă”.
În vara anului 1910, căsnicia lui Tolstoi a atins punctul culminant al crizei. Scenele violente sunt alternate de lungi perioade de tăcere ostilă. Colos Victor Dievici, o rudă îndepărtată care și-a petrecut vacanța din acel an la Iasnaia Poliana, spune că Tolstoi era hotărât de pe atunci să-și părăsească căminul.
De altfel, în răspunsul dat scrisorii unui student al Universității din Kiev, care îl îndemna în termeni înflăcărați să pornească singur în lume pentru a semăna iubirea și înțelegerea între oameni, scria: „Rândurile d-tale m-au mișcat. Ceea ce îmi propui mă preocupă de multă vreme. Nu a sosit însă momentul oportun. Motivele sunt multiple. Lucrul acesta nu poate fi înfăptuit decât atunci când a devenit într-adevăr necesar pentru suflet. Nu mai sunt departe de starea aceasta. Cât despre propunerea dumitale de a renunța la rangul și situația mea socială, aceasta am făcut-o cu 25 de ani în urmă. Mă torturează permanent faptul că trăiesc cu soția și fiica mea într-un lux nerușinat, în timp ce mizeria mă înconjoară din toate părțile. Nu trece o singură zi fără să nu-mi pun întrebarea: cum aș putea schimba situația aceasta?”.
Descoperim, de altfel, și în jurnalul lui Tolstoi și urmele unor dramatice probleme de conștiință. „De ce va fi trebuind să fabricăm mașini? Cine ne silește să transmitem telegrame? Ce se învață în școli și universități? Ce rost au cărțile și ziarele? Spitalele, doctorii și farmaciile prelungesc viața. La ce bun? Cu câtă ușurință sunt unii în stare să-și însușească ceea ce numim civilizație… Ia-ți o licență, îngrijește-ți unghiile, vântură străinătățile și ești om civilizat. Ce minciună sfruntată! Oare când se va ivi omul să scoată masca acestei ipocrizii?”
Într-o seară de toamnă, în timpul cinei, Tolstoi a izbucnit într-un râs straniu. S-a ridicat de la masă și, cu gura plină de articulațiile acelor hohote rostogolite ca niște pietroaie uriașe, a coborât scările cerdacului spre livadă. Râsul lui s-a auzit până târziu, amestecat cu vântul toamnei, rătăcind printre pomi. Din seara aceea, evenimentele s-au precipitat.
Tensiunea dintre cei doi soți devenise insuportabilă. În dimineața de 27 octombrie, jurnalul înregistrează această frază laconică: “Relațiile dintre noi sunt din ce în ce mai grele”, pentru ca ziua următoare Tolstoi să noteze: „M-am culcat la unsprezece și jumătate. Să fi dormit până pe la două. M-am trezit și, întocmai ca în nopțile trecute, am auzit scârțăit de uși și pași prin încăperile vecine. E ea, Sonia Andreievna, care îmi răscolește biroul, citindu-mi hârtiile și iscodind cine știe ce. Ieri mi-a cerut, mai bine zis mi-a poruncit, să nu mai închid ușa odăii mele. În schimb, ambele uși de la odaia ei sunt deschise, așa că îmi aude orice mișcare. Stau sub desăvârșita ei supraveghere. Nu mai pot îndura…”
În acea noapte, Tolstoi a pus în practică evadarea pregătită de atâta vreme. A doua zi, Sonia Andreievna avea să găsească pe birou următoarele rânduri:
„Știu că plecarea mea te întristează, ceea ce regret. Trebuie să înțelegi însă și să crezi că n-am putut proceda altfel. Situația mea devenise insuportabilă alături de tine.
În primul rând, mi-e imposibil să mai trăiesc în luxul care m-a înconjurat până acum și nu fac altceva decât toți moșnegii de vârsta mea, cei care renunță la viața lumească pentru a-și petrece ultimele zile în singurătate. Te rog să înțelegi aceasta și să nu vii după mine, chiar dacă ai afla unde sunt. Intervenția ta n-ar face altceva decât să înrăutățească situația ta și a mea, fără să-mi poată schimba hotărârea.
Îți mulțumesc că mi-ai fost timp de patruzeci și opt de ani tovarășă cinstită și te rog iartă-mă pentru toate câte ți-am greșit, după cum și eu te iert, din curată inimă, dintru toate câte eventual ai greșit împotriva mea. Te sfătuiesc să accepți noua situație creată în urma plecării mele și să nu-mi nutrești gânduri ostile; dacă vrei să-mi comunici ceva, adresează-te Sașei, ea știe unde mă aflu și va căuta să-mi dea de veste. Unde sunt nu va putea să-ți spună. Am făcut-o să înțeleagă aceasta și mi-a făgăduit să nu mă trădeze.
Lev Tolstoi”
A doua zi, când Sofia Andreievna a găsit rândurile lui Tolstoi, a izbucnit: — S-a dus, s-a dus pentru totdeauna. Dumnezeu să vă ocrotească! Nu pot trăi fără el, am să mă omor…
Amenințarea a rămas fără urmări.
Totuși, jurnalul ei intim cuprinde următoarea confesiune, pe care Victor Colos Dievici o confirmă: „Când fiica mea, Sașa, mi-a dat scrisoarea din care am aflat că Leo Nicolaievici a plecat pentru totdeauna de lângă mine, am hotărît să-mi pun capăt zilelor, aruncându-mă în lacul în care se aruncaseră, cu puțin înainte o copilă și fratele ei. M-au salvat însă și când Leo Nicolaievici a aflat gestul meu, a plâns amarnic. Dar nu s-a mai întors”. Nu s-a întors, deși soția a descoperit peste puțin locul unde se afla, telegrafiindu-i: “Întoarce-te imediat!”
Lui Tolstoi telegrama i s-a părut a fi o glumă de prost gust, pentru că se spune că două ceasuri încheiate s-a învârtit în camera lui de surghiun ca o sălbătăciune prinsă în cușcă. Peste câteva zile, scrisoarea trimisă de el a găsit în conacul de la Iasnaia Poliana o femeie înfrântă și umilită, cu ochii umflați de plâns și sufletul răvășit.
„Ți-am primit rândurile, i-a răspuns ea sleită de puteri, n-ai nicio teamă, nu voi porni în căutarea ta. Sunt atât de slabă încât abia mă mai mișc. Fă așa cum găsești tu că e mai bine.Această cumplită nenorocire înseamnă pentru mine o lecție, astfel încât, dacă rămân în viață iar tu te mai întorci, voi face totul pentru ca să-ți orânduiesc viața așa cum o vrei Tu. Presimt însă că nu ne vom mai vedea… Nu te gândi la mine, s-a ivit în sufletul meu un nou sentiment. Simt pentru tine o afecțiune infinită, îți doresc atât de fierbinte să fii sănătos și fericit, ca niciodată”.
În dimineaţa de 20 noiembrie 1910, în gara mica de la Astepovo, Tolstoi s-a stins din viață. Zguduit de crize de tușă convulsivă, începuse să scuipe cheaguri de sânge. Cu câteva ceasuri înainte de a muri, văzând îngrijorarea și strădaniile celor din jurul său de a-l ajuta, rostea răspicat:
— Un lucru vreau doar să vă spun: nu uitați că, pe lângă Leo Nicolaevici Tolstoi, mai sunt mulți oameni pe pământ și voi totuși nu vă ocupați decât de dânsul.
A doua zi, duminică dimineaţa, ştirea despre moartea lui Tolstoi a ajuns la Moscova. Toate ziarele au apărut în ediţii speciale, încadrate în negru, iar pe străzi se împărţeau afișe care anunţau că în acea seară nu se va ţine nici un spectacol.
Când ştirea despre moartea scriitorului a ajuns şi la Poliana, peste întreg ţinutul s-a coborât o umbră de jale. Ţăranii au venit cu sutele la castel ca la un loc de rugă şi, căzând în genunchi, s-au rugat pentru el.
Tolstoi a murit înainte de a se fi împăcat cu biserica în mod oficial. Sfântul Sinod dăduse însă ordin episcopului din Optina să meargă la patul suferindului şi, dacă va obţine declaraţia lui de pocăinţă, să-l dezlege de anatema aruncată asupra lui. Împăcarea însă a venit prea târziu, căci Tolstoi murise. Cu toate acestea, după intervenţia guvernului, biserica l-a dezlegat și preoţii i-au slujba din urmă.
Sofia Andreievna s-a apropiat timidă de catafalcul soțului ei. Avea pe față o seninătate rece, nefirească, la fel ca cea care plutea peste fruntea lui Tolstoi, ca o lumină. Victor Colos Dievici susține că acolo, în ceasul acela fumuriu de dimineață, Sofia Andreievna s-a împăcat cu omul la brațul căruia avea să intre în nemurire.
