Absolvirea seminarului de Ia Socola îi dădea lui Ion Creangă dreptul să devină diacon, dar, pentru a primi numirea, trebuia să fie căsătorit.
Iată cum povestea unor prieteni împrejurările în care a luat decizia de a se așeza la casa lui:
Într-o zi îl întâlneşte pe preotul Ivanciu, care-i spune:
— Măi băiete, nu-i păcat de tinereţile tale să umbli aşa teleleu?… Mai bine te-ai însura şi ai intra în rândul oamenilor. Creangă răspunse că nu are parale. Atunci părintele Ivanciu, om cu dare de mână, scoate din pungă un pitac de zece parale şi i-l pune în mâna lui Creangă. Creangă se uită la pitac şi la popa Ivanciu, apoi stupi pitacul, îl puse în palmă şi zise:
— Noroc să dea Dumnezeu, părinte, de-acu mă însor.
— Hai cu mine la peţit, zise părintele, apucându-l de mână. Şi fără multă vorbă pleacă amândoi, după ce mai întâi se cinstesc în colţ la Greci câte o garafă, două de vin. Şi astfel se însoară Creangă cu Ileana, fata popei Ion Grigoriu de la biserica „Patruzeci de Sfinţi” din Iaşi, în ziua de 23 august 1859. Transcriem din actul de cununie:
Vârsta mirelui: 23 ani;
Locuinţa mirelui: Iaşi;
Vârsta miresei: 15 ani;
Locuinţa ei: Iaşi, măritată prima dată.
Un cunoscut al familiei spunea despre Ileana că era „tânără, gingaşă, frumoasă şi cu un caracter din cele mai dulci; cu glasu-i blând, ea căuta totdeauna să înlăture furtunile” din casă. Din căsătorie, a provenit un singur copil, născut pe 19 decembrie 1860, viitorul maior Constantin Creangă. Familia a dus-o bine până în 1866, când certurile au izbucnit şi, după 13 ani de căsnicie, cei doi au divorţat.
Pe 25 februarie 1873, Creangă „de profesiune liberă”, cerea preşedintelui Tribunalului din Iaşi intentare de divorţ, pentru motivele:
1) Abandonarea domiciliului de şase ani de zile (de către Ileana), care urmare din parte-i se consideră ca cea mai gravă insultă conform art. 212 Codul Civil și
2) alte insulte tot atât de grave, pe care la timp le voi proba prin martori.
În urma acestei cereri, Tribunalul, în prima şedinţă din 20 martie, face o încercare de împăcare. Creangă, însă, refuză. Pe 2 mai, Tribunalul îi aduce pe ambii soţi în a doua şedinţă, când Ileana „a declarat că cele susţinute de soţul său sunt adevărate” (adică punctele de acuzaţie din cererea de la 25 februarie). Aşadar, Ileana recunoştea „sua culpa”, dorind şi ea să divorţeze.
Pe 30 mai, Tribunalul i-a cerut lui Creangă probarea cu martori a acuzaţiilor din petiţia din 25 februarie, iar pe 19 iunie s-au ascultat martorii. Preotul Ilie Grigoriu a spus că „ştie că soţia D-lui Creangă a declarat în prezenţa sa, când a fost chemat să-i împace, că nu voiește să trăiască cu d. Creangă fără, însă, a spune motivele”. Iconom V. Pompilian a arătat că, acum vreo şase ani, ducându-se Creangă la rudele sale la Neamţ, soţia sa rămânând în Iaşi, pe cât a auzit sfinţia sa, ar fi abuzat de încrederea soţului său și că, întorcându-se d. Creangă şi auzind despre acestea, a chemat pe sfinţia sa şi pe martorul de mai sus ca să-i împace.
Doamna Creangă, în prezenţa sa şi a celorlalţi, a afirmat (confirmat) cele ce i se imputau, declarând totodată că nu voieşte a trăi cu d. Creangă. Asemenea a declarat martorul, că ştie că d-na Creangă a părăsit casa soţului său de mai mult timp şi că nu s-a mai întors.
Iconom D. Martarov a arătat că “sfinţia sa a împăcat odată pe doamna Creangă cu soţul său, că la a doua ocazie, când a mai fost chemat împreună cu martorii de mai sus ca să-i împace, doamna Creangă a declarat că nu voieşte a mai trăi nici o zi cu soţul său, fără a arăta motivele. Pe cât îşi aduce aminte, doamna Creangă, chiar din ziua când a fost s-o împace cu soţul său, părăsind casa domnului Creangă, nu s-a mai întors şi că de atunci sunt mai mulţi ani. Martorul a adăugat că ştie că, atunci când dl. Creangă s-a dus la Mănăstirea Neamţ, a invitat pe soţia sa să meargă împreună şi d-na Creangă a zis că nu merge”.
Pe 5 septembrie 1873, Tribunalul trebuia să se pronunţe definitiv. Acum Creangă a declarat că „din căsătorie există un copil care se află în îngrijirea domniei-sale”. (E vorba de Const. Creangă, născut în 1860). Tribunalul a hotărât divorţul, iar „copilul născut din această căsătorie va rămânea în îngrijirea d-lui Creangă”. Ileana nu a mai făcut apel sau opoziţie.
„Pe lângă tinereţea şi frumuseţea ispititoare a Ileanei, desigur că şi purtarea severă a lui Creangă a contribuit la divorţarea lor. Căci, iată ce spune Constantin, fiul lor: „Era el (Creangă) cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi cu de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură”.
Despărţirea provizorie a Ilenei de Ion Creangă a ajuns şi la urechile clericilor, aşa că în 1871, când Creangă a fost judecat de către consistoriul bisericesc, s-ar fi adus în sarcina învinuirilor şi următoarele: „obşteşte este cunoscut că diaconul Creangă nu vieţueşte împreună cu soţia lui timp de mai mulţi ani, fără a fi probat prin locurile competinte a lui nevinovăţie”.
*** Căsătoria și divorțul lui Creangă, Lucian Predescu, Adevărul, octombrie 1932
În orice caz, Ileana și Constantin Creangă și-au dat consimțământul pentru căsătoria unicului lor fiu, Constantin. Despre fosta soție se știe că nu s-a recăsătorit. Amănunte despre Tinca Vartic, cea de-a doua femeie care i-a fost alături povestitorului, care s-a stins din viață în septembrie 1912, la vârsta de 61 de ani, aflăm dintr-un articol semnat de scriitorul Mircea Radu Iacoban în Almanahul Flacăra, în 1989:
„Dacă în 1859 avea 14 – 15 ani, înseamnă că avea, la data divorțului (cerut mult mai târziu decât despărțirea reală), vreo 28 de ani. Nu era o vârstă la care, chiar după un eșec, să renunți definitiv la încercarea de a te așeza lângă un bărbat, la casa ta. Starea și condiția ei ne îndreptățesc să bănuim că n-ar fi lipsit eventualii pretendenți. Atunci?
(…) Cum a murit Ileana, de ce, unde, cine i-a vegheat ultimele clipe, nu se știe. Făptura ei subțiratică a trecut asemenea unui abur prin viața lui Creangă (…)
Cât va fi fost de nemulțumit Creangă de Ileana înțelegem din alegerea celei ce i-a luat locul, Tinca Vartic fiind o Ileană cu „semn contrar”. Trupeșă, robustă, împăcată cu sine, opacă la tot ceea ce depășește aria plină de miresme a bucătăriei, Tinca era „bună la toate”.
Tinca păstra într-un cotlon al sufletului nemărturisitul vis de a ajunge, odată și odată, în rochiță albă, cu voal de mireasă și flori de lămâiță. (A și oferit spectacolul unei asemenea cununii, după moartea lui Creangă). Humuleșteanul nu a luat-o de nevastă, dar a răsplătit-o în felul lui: când a încropit ceva bani (mai ales din vânzarea manualelor școlare), a cumpărat bojdeuca și locul din Țicău, trecându-le pe numele ei.
Era în 1879, Eminescu plecase din lași, numeroși alți junimiști asemenea, povestitorul ajunsese destul de singur și bănuim că intenționa să întărească devoțiunea Tincăi făcând-o „apropitară” peste acareturile din Țicău. Oricum, biata Tinca nu are, în istoria literaturii române, decât locul și rangul oferite de atingerea umbrei lui Creangă și de virtuțile ei întru cuhnie. Câtă minte avea, se știe, doar a fost prinsă, noaptea, săpând pe coasta dealului Șorogari întru aflarea unor comori ascunse (văzuse ca niște flăcărui albastre pâlpâind în miez de noapte!).
Creangă îi mai citea din când în când (Schiller nu condiționa ieșirea operei în lume de asentimentul bucătarului?) și scena merită închipuită: la ceas de iarnă, rotundul Creangă, în nelipsita-i cămeșoaie, citea la lumina lămpii filele așternute cu condeiul de plumb, în vreme ce Tinca, desfăcând tecile păstăilor de fasole uscată într-un lighenaș ținut în poale, asculta, cu gândurile duse cine știe unde; din toate cotloanele, pervazurile, colțurile și pragurile, pândeau ochii nenumăratelor mâțe…
De altfel, viețuirea în bojdeuca din Țicău naște întrebări legitime privind înscrierea celor doi (apoi trei, cu Eminescu) într-un spațiu fizic neverosimil de strâmt, asemănător cabinelor acarilor de la calea ferată. A apărut, mai târziu, și polobocul cu apă, unde se încerca izbăvirea ori măcar alinarea suferințelor ce par a fi fost, la Creangă, ereditare.
Cu toate acestea, în perimetrul peste măsură de strâmt al odăiței erau primiți oaspeți, se lucra la manualele școlare, mai veneau Constantin, Zahei… Nu-i de nebăgat în seamă nici foiala liotei de pisici – se pare, vreo douăzeci de toate! Nu știm dacă bojdeuca a preluat funcția de „metoc al Humuleștiului”, cum caracteriza Călinescu locuința de la Golia; se pare că aici Tinca a pus piciorul în prag și n-a mai îngăduit rubedeniilor și consătenilor lui Creangă să-i confunde casa cu un han, aducând plocon o traistă („Iaca, niște nuci!”) și pretinzând găzduire pe întreg timpul cât îi țineau treburile la Iași…
Pe cât de jos era tavanul, pe atât de înalt țâșnea gândul, într-o absolută (și fericită) contradicție; oricum, bojdeuca trebuia să imprime o anumită lentoare a mișcărilor, să tempereze gestica avântată și să așeze peste întreg tabloul cotidian al viețuirii locatarilor o undă de auto-ironie caldă și blajină. „Asta-i împărăția mea!”, spunea Creangă, și a împărățit peste Țicău și „Valea plângerii” fără urma vreunui complex al strâmtorării, doar și acasă, la Humulești, se înghesuiau sub un acoperiș asemănător, drănițit, solzos, câți și cum se nimereau…”, scria Mircea Radu Iacoban în Almanahul Flacăra, în 1989.
