Născut la Paris, pe 12 noiembrie 1840, Auguste Rodin, ca mulți oameni de geniu, a cunoscut și gloria, și mizeria.
A fost sărac, dar talentul, ambiția și munca i-au marcat întreaga existență și i-au pavat drumul spre recunoașterea universală… Prima operă de artă pe care a înfăţişat-o publicului a fost un bust, „Omul cu nasul rupt”, o lucrare foarte expresivă. În 1884, a trimis lucrarea Salonului de la Paris, care i-a refuzat-o. Descurajat, sculptorul nu a mai îndrăznit să apară în public cu o nouă lucrare. Timp de 13 ani, cel care avea să devină cel mai mare sculptor al Franţei a lucrat în taină, în atelierul său modest.
A dus o viaţă zbuciumată, plină de greutăţi materiale şi decepţii. Rodin a avut mulţi admiratori printre spiritele progresiste, dar s-a confruntat şi cu opoziţia celor care susţineau o artă convenţională și academistă.
S-a bucurat însă de o mare influenţă asupra sculptorilor mai tineri. În fazele lor de început, Brâncuşi, Paciurea, Jalea s-au inspirat de la Auguste Rodin. Prin operele lui nemuritoare, creatorul francez a transmis mesajul marilor sentimente şi virtuţi umane. În „Vârsta de bronz“ a simbolizat trezirea omenirii la o nouă conştiinţă, în „Gânditorul” a întruchipat forţa cugetului uman, iar în „Sărutul”, frumuseţea tinereţii şi puritatea dragostei.
Pe când avea 24 de ani, a cunoscut-o pe croitoreasa Rose Beuret, care i-a fost alături timp de 53 de ani, dar viața lui amoroasă a fost marcată de relația tumultuoasă cu sculptorița Camille Claudel (a cărei poveste tragică o puteți citi aici), de aventura cu pictorița Gwen John și de cea cu Ducesa de Choiseul,
Publicista Otilia Marchiș Boloni, una din reprezentantele de seamă ale boemei pariziene de la începutul secolului XX, l-a cunoscut bine pe Rodin, iar fiul ei, doctorul Corneliu Cosmutza a relatat câteva episoade inedite despre sculptorul francez.
“Marele sculptor Rodin dedicase mamei mele o statornică prietenie, сe devenise și mai caldă de când reușise să-l împace cu Anatole France. Buni prieteni altădată, Auguste Rodin și Anatole France s-au găsit în timpul nefericitei afaceri Dreyfus în tabere adverse.
Anii au trecut, Dreyfus a fost reabilitat și uitarea s-a așternut peste drama lui, dar cei doi combatanți, acum bătrâni, continuau să se ignore reciproc.
Admirând deopotrivă pe Anatole France, quintesență a spiritului francez, și pe Auguste Rodin, titan al sculpturii, mama era mâhnită de această vrăjmășie nejustificată. Cunoscând îndărătnicia celor doi, uza de multă diplomație, exploatând comuna lor pasiune pentru antichități. Lăuda lui France colecția de statui din Meudon, iar lui Rodin, comorile de artă din villa Said și în special o Afrodită, statuie din epoca lui Fidias. Curiozitatea celor doi deveni irezistibilă și Anatole France, fiind ceva mai tânăr, făcu primul pas. Întovărășit de mama mea, se duse în vizită la Meudon. Întâlnirea s-a desfășurat foarte simplu. Cei doi și-au strâns mâinile, ca niște prieteni ce s-au despărțit cu o zi înainte. Pe urmă, Rodin a fost invitat la dejun în villa Said, iar Anatole France împodobi masa cu tot ce avea mai rar și mai prețios.
O cuvertură de altar brodată, de pe timpul Renașterii, servi drept față de masă. Dantele îngălbenite de veacuri, provenite din Florența, formau un mileu. Farfurii de porțelan delicat pictate, pahare de Boemia și cupe de șampanie din epoca lui Ludovic al XVI-lea completau decorul. Poate una din aceste cupe a fost atinsă de mâna nefericitei Marie-Antoinette? Abia sosit, arzând de nerăbdare. Rodin ceru să vadă statuia Afroditei. Când corpul delicat al zeiței a apărut pe fondul draperiilor bleu-nuit, maestrul rămase pironit locului, fascinat, incapabil să scoată un cuvânt.
„Atâta frumusețe mă copleșește”, murmură el mai târziu. „E mult mai frumoasă decât Venera din Milo”. Marmura cu nuanțe calde de roz și auriu îi dădea o aparență de viață, iar patina veacurilor, cu coloritul ei ușor de patina fildeș, desăvârșea iluzia unei carnații vii. Corpul era de un echilibru perfect, armonia proporțiilor era desăvârșită. Artistul care o crease pe divina Afrodită, pe lângă marele lui talent, era un adevărat erudit, cunoscând perfect anatomia și geometria. Cei doi prieteni au rămas mult timp tăcuți, admirând perfecțiunea statuii și astfel, înfrățiți în cultul frumosului, au pus capăt definitiv îndelungatei lor înstrăinări.
Auguste Rodin urca uneori scara apartamentului mamei din Place Dauphine, cu rugămintea de a-i redacta scrisori de afaceri în limba engleză. Altădată nu dorea decât câteva clipe de destindere în compania unei persoane odihnitoare (a unei persoane „reposante” cu o numea el pe mama mea). Într-o zi, înapoindu-mă de la Brâncuși, l-am zărit coborând scara. „De ce nu mai lucrează nenea Costică la Meudon?”, am întrebat eu.
„Rodin, răspunse mama, e un titan, dar are și scăderile lui. Discipolii trebuie să urmeze făgașul trasat de maestru. De altfel, este aproape imposibil, rămânându-i în preajmă, să te sustragi influenței covârșitoare a maestrului. Brâncuși știe asta. El dorește să-și urmeze propria inspirație, pornind pe un drum cu totul nou”.
Intransigența lui Rodin față de discipolii ce nu se conformau concepțiilor lui a fost edificatoare în cazul lui Bourdelle. Antoine Bourdelle, socotit de unii critici egalul lui Rodin, era adesea vizitat la atelier de bătrânul său maestru. Dar creând „Capul lui Apollon”, Bourdelle s-a despărțit definitiv de Rodin, alegând un drum total opus acestuia. Când, într-una din vizite, Rodin a remarcat „Capul lui Apollon“, emoția sa a fost extrem de puternică. „Ai realizat ceea ce abia am întrezărit în studiile mele, ceva la care aproape că nu îndrăzneam să mă gândesc. Ești un precursor”. Examina sculptura căutând și găsind parcă ceva ce îi dădea o exaltare crescândă. După această admirație extaziată și spontană, Rodin n-a mai venit niciodată în atelierul lui Bourdelle. Divorțul a fost consumat.
Când, pentru prima oară, întovărășind-o pe mama la Meudon, am vizitat atelierul maestrului, am rămas copleșit de măreția operelor de artă făurite de el. Rodin însuși era o apariție impresionantă. Deși înaintat în vârstă, era viguros, posedând o forță fizică excepțională. Masiv ca blocurile lui de marmură, avea picioare scurte, un mers greu și sigur.
Obrazul lui frumos, încadrat de o barbă de profet, avea o vagă asemănare cu Michelangelo. Ochii miopi, de culoare albastru-verzui, clipeau des, privind parcă ceva ce nouă, profanilor, nu ne era perceptibil. Mâinile roșii, cu degete scurte și pătrate, mâinile divine care au creat atâtea opere de artă nemuritoare, deveneau de o delicatețe nebănuită când mângâiau o figurină fragilă de Tanagra sau un porțelan prețios. Deși infinit de simplu și prietenos, domnul Rodin mă intimida cumplit. Sub impresia profundă a celor văzute, eram aproape absent de la conversație, revenind la realitate abia când maestrul pomeni numele celebrei dansatoare Isadora Duncan.
„Ea a primit de la natură o putere ce nu se poate numi talent. E geniu”, spuse marele sculptor. În urma insistențelor lui Rodin, dornic să facă un desen al Isadorei Duncan, aceasta a promis că va veni să schițeze câțiva pași de dans pentru bătrânul maestru.
Cine era această celebritate? S-a născut la San Francisco, din părinți irlandezi. Când mama ei, bună muziciană, cânta la pian o melodie clasică sau romantică, Dorika, ce abia învățase să umble, improviza mici dansuri. Dansul era viața ei, dansa cu pasiune, cu dăruire totală. Era născută pentru această artă. Debutează în public la 17 ani, dar spectacolul e un fiasco, fiind primit cu cele mai acerbe critici. Duncan era o inovatoare: rupsese cu tradițiile baletului clasic învechit și rigid. Căuta mai multă expresivitate în atitudini, mai multă naturalețe în mișcări. Reformă costumul, apărând într-un fel de tunică greacă, scurtă și transparentă, servindu-se drept accesorii de eșarfe multicolore. Costumul provocă scandal. America, crudă și ipocrită, o huiduiește. Dezamăgită, artista își părăsește patria, trecând oceanul. Debutează la Londra, într-un salon particular. E o revelație, succesul e răsunător. Isadora devine idolul publicului londonez.
Parisul, fermecat, o primește ca pe o zeiță. Berlinul o acoperă de flori, iar poeții îi dedică versuri înflăcărate. Chiar Petersburgul, cetatea baletului clasic, o primește cu căldură și însăși Ana Pavlova, marea balerină a secolului, o admiră.
În timpul conversației, Isadora Duncan se ivi pe neașteptate în cadrul ușii. Era înaltă și mlădioasă, întruchipare desăvârșită a frumuseții și feminității. Avea părul de culoarea flăcărilor, iar ochii erau de nuanța aceea rară și prețioasă a violetelor. Cucerea prin naturalețe, prin firea deschisă și caldă, fără urmă de snobism sau infatuare. Peste câteva clipe, apăru în tunica de dans, iar discul unui patefon invizibil cântă în surdină divina melodie a unei „Nocturne” de Chopin. Isadora dansa cu o grație tulburătoare. Am admirat în „Spectre de la rose” dansul înaripat al lui Nijinski, cel mai mare balerin al epocii, poate al secolului. Părea că învinsese legea gravității, plutind în aer. (La o radiografie a picioarelor dansatoarei, s-a constatat că semănau uimitor cu cele ale unei păsări).
Am aplaudat și frumusețea sculpturală a Idei Rubinstein, celebra iubită a poetului D’Annunzio. Era o desfătare, o încântare a ochilor, dar care nu lăsa nici un răsunet în suflet. Dansul Isadorei îți dădea o stranie senzație de fericire. Ea nu dansa „după” muzică, ci „muzica” însăși; în interpretarea ei, sensul unei melodii devenea clar și inteligibil, mișcarea și sunetul se contopeau într-o armonie desăvârșită.
În amintirea mea, dansul marii artiste a rămas ca un zbor de libelulă, corpul ei, o floare legănată ușor de vântul primăverii, iar mâinile – freamătul fluturilor. Totul era frumusețe și poezie, dar și avântul unui suflet spre infinit. Splendida și atât de nefericita Isadora! Soarta i-a dăruit frumusețe, talent, glorie și bani, dar i-a refuzat esențialul: fericirea după care a tânjit toată viața. Viața particulară a incomparabilei artiste a fost un șir de dezamăgiri și întâmplări tragice, după cum tragic i-a fost și sfârșitul…”
*** Dr. Corneliu Cosmutza, Auguste Rodin – Anatole France – Isadora Duncan
Auguste Rodin s-a stins din viață pe 17 noiembrie 1917, la Meudon. Se îmbolnăvise grav cu un an în urmă și, simțindu-și sfârșitul aproape, și-a donat o mare parte din opere statului francez.
La începutul acelui an, pe 29 ianuarie, se căsătorise cu Rose Beuret, modesta croitoreasă pe care o cunoscuse în tinerețe și care i-a fost muză timp de 53 de ani, dar aceasta s-a stins din viață la două săptămâni după ceremonie.
Singurul fiu al cuplului, Auguste-Eugène Beuret, nu a fost recunoscut oficial de tatăl său. După nouă luni de la decesul femeii care i-a fost alături aproape întreaga viață, Rodin a închis ochii pentru totdeauna. Amândoi au fost înmormântați în cimitirul din Meudon.
Printre cele mai cunoscute sculpuri ale lui Rodin se află „Creațiunea”, „Sf. Ion predicând”, grupul „Burghezii din Calais”, grupul „Amor și Psiche”, grupul de marmură “Sărutul”, „Eva”, „Monumentul lui Victor Hugo”, aflat la Pantheon, „Gânditorul”.
