Femeia care a inspirat cel mai vestit portret al lui Constantin Brâncuși, pictoriţa maghiară Margit Pogány, l-a cunoscut pe sculptor la Paris, în anul 1910. În acel moment ea avea 30 de ani, iar el, 34.
Povestea întâlnirii, relatată de ea însăşi, s-a păstrat într-un remarcabil document epistolar, care a stat ani de zile între filele dosarelor Muzeului de Artă Modernă din New York. Scrisoarea expediată din Australia, de la Camberwell, unde locuia domnișoara Pogány, nu poartă altă dată decât anul, şi a avut, probabil, menirea să însoţească lucrarea lui Brâncuşi, pe care posesoarea se pregătea să o vândă muzeului.
Redactată în limba engleză, mărturia domnișoarei Pogány este un manuscris dactilografiat şi iscălit de mână. Iat-o:
„1952
În calitate mea de artistă plastică, am studiat timp de câţiva ani pictura la Paris. Acolo l-am cunoscut pe Brâncuşi. Locuiam în 1911 într-o pensiune unde sculptorul, care domicilia prin apropiere, obişnuia adesea să ia masa. Nu-mi amintesc prea bine de câte ori ne întâlneam, când, într-o bună zi, m-a invitat la el un atelier ca să-mi arate o lucrare pe care tocmai o terminase. Ținea extrem de mult să o văd și insista să vin chiar în ziua aceea. M-am dus împreună cu o prietenă, iar el ne-a arătat sculpturile lui.
Printre ele se afla și un cap de marmură albă care m-a fascinat. Cu toate că nu avea niciuna din trăsăturile mele, simţeam că pe mine mă înfăţişa. Era numai ochi. Mi-am aruncat privirea spre Brâncuşi şi am remarcat că, în timp ce stătea de vorbă cu prietena mea, mă tot privea pe furiş. A fost extraordinar de satisfăcut că mă recunoscusem. (Mai târziu avea să-mi dea fotografia acelui cap). Cât despre opera pe care tocmai o terminase, era o sculptură vădind influența artei negre, lucru cu totul nou pentru vremea aceea.
Mai târziu, ea avea să servească drept piatră funerară unei tinere rusoaice înmormântată în cimitirul Montparnasse (este vorba despre Tatiana Rachewskaia și „Sărutul”, sculptură a cărei poveste o puteți citi aici) și să scandalizeze multă lume. După această primă vizită, am început să frecventez cu regularitate atelierul şi să văd numeroase din operele lui. Când am părăsit pensiunea şi am obţinut un atelier împreună cu o prietenă, Brâncuşi venea adeseori la noi. Am avut în perioada aceea ocazia să-i cunosc mai bine sculptura şi să-mi dau seama că era un artist adevărat, care se străduia din răsputeri să-şi descopere personalitatea, să afle modalitatea de exprimare a propriei sale concepţii despre artă, concepţie foarte deosebită de a celorlalţi.
Brâncuşi m-a făcut, de asemenea, să înţeleg că arta nu copiază natura, aşa cum îşi imaginează atâţia artişti. Aş fi dorit foarte mult ca Brâncuşi să-mi facă portretul şi l-am întrebat dacă nu i-ar surâde ideea. A fost foarte mulţumit de propunerea mea, dar a refuzat să discute aspectul financiar, spunând că se mulţumeşte cu ceea ce-i voi putea avansa. Având în vedere faptul că urma să părăsesc Parisul în scurtă vreme, mi-a cerut să-i pozez de câteva ori, lucru pe care l-am făcut. De fiecare dată Brâncuşi începea şi termina un nou bust în lut. Fiecare era frumos şi minunat de asemănător şi de fiece dată îl rugam să-l păstreze şi să-l folosească pentru bustul definitiv. El însă râdea şi-l arunca în lada cu pământ din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire. O dată a trebuit să-i pozez pentru mâini, însă poziţia era cu totul alta decât la bustul actual, fiindcă el voia doar să le poată cunoaşte pe de rost, aşa cum îmi învăţase pe de rost structura capului.
În ianuarie 1912, când am părăsit Parisul, bustul încă nu era început. Brâncuşi îmi făgădui că lucrarea va fi gata în câteva luni; mai târziu însă, îmi scrise că portretul avea să-i ia mult mai mult timp. Terminat abia în 1913, marmura fu trimisă mai întâi la o expoziţie. De bună seamă, foarte puţini i-au înţeles frumuseţea şi autorul a fost luat în zeflemea.
Îmi amintesc că, fiind altădată la Paris, Brâncuşi mi-a arătat un articol decupat dintr-un ziar şi iscălit de un critic care propunea să se ia legătura cu „D-ra Pogány” şi să i se ceară să trimită pe artist în judecată pentru această infamantă reprezentare. În toamna anului 1913, am primit o scrisoare în care Brâncuşi îmi aducea la cunoştinţă că terminase atât bustul în marmură, cât şi pe cel în bronz, întrebându-mă pe care din două l-aş prefera. L-am lăsat să aleagă pentru mine şi el mi-a trimis bronzul. Când l-am primit, în afară de locurile unde era patinat cu negru mohorât, bustul strălucea ca aurul.
Brâncuşi mi-a atras atenţia să nu-l ating cu mâna, ca să nu apară urmele degetelor. Ani de zile metalul s-a păstrat strălucitor; când, mai târziu, culoarea lui s-a întunecat totuși, n-am fost atât de contrariată, deoarece mi-am dat seama că formele i se reliefau mai pregnant. Brâncuși a mai făcut un bust, tot în marmură și bronz, e cel cunoscut din reproduceri. După mulţi ani, în 1925, am văzut la el în atelier o copie în bronz arămiu după acesta. Atât datorită Primului Război Mondial, cât şi a altor împrejurări, nu mai fusesem la Paris de 12 ani de zile. Între timp, după multă trudă, Brâncuşi ajunsese la culmea spre care năzuise, deşi nu era încă cunoscut de mulţi, se bucura totuşi de aprecierea câtorva aleşi.
MARGIT POGÁNY”
După ce, la începutul anului 1953, bustul a intrat în proprietatea Muzeului de Artă Modernă (MoMA), domnișoara Margit Pogány a adresat, pe 4 august, directorului Alfred Barr o scrisoare din rândurile căreia spicuim următoarele pasaje:
„…Iată un autoportret al meu făcut în 1913, câteva luni înainte ca să fi văzut bustul lui Brâncuşi. Fotografia alăturată este, după cum vedeţi, frapantă în ceea ce priveşte similitudinea atitudinii. Portretul e, de asemenea, foarte asemănător, motiv pentru care l-am şi păstrat…
Permiteţi-mi totodată să rectific unele date pe care am impresia că le-am comunicat greşit în scrisoarea mea anterioară. Am vizitat atelierul d-lui Brâncuşi pentru prima dată în iulie 1910. Am plecat din Paris în ianuarie 1911, iar şedinţele în care i-am pozat au avut loc în decembrie 1910 şi în ianuarie următor”.
Precizările care urmează îi aparțin criticului american de artă Sidney Geist, autorul volumului „Brâncuși: A Study of the Sculpture” (1968) și clarifică cronologia extraordinarei creații:
“Primul portret al domnișoarei Pogány făcut de Brâncuși, cel terminat în iulie 1910, este fără îndoială “Capul din marmură” care a fost expus în 1914 la „Alfred Stieglitz Photo-Secession Gallery“ din New York, şi care apare în stânga fotografiei făcută chiar de Stieglitz. Se pare că acest document reprezintă singura imagine care a supravieţuit operei.
Prima expoziţie personală a lui Brâncuşi a avut loc între 12 martie şi 1 aprilie 1914, a fost organizată de fotograful Edward Steichen și cuprindea opt lucrări. Catalogul menţiona capul de marmură sub titlul „Danaidă”. Prin 1952, Brâncuşi îi mărturisea doctorului Heinz Keller, custodele aşezământului elveţian „Kunstverein Winterthur“, că bronzul a reprezentat „un stadiu preliminar pentru D-ra Pogány”.
Opera măsoară 27 cm înălţime și i se cunosc şase replici turnate la epoci diferite, finisate în bronz neted, bronz polizat sau bronz aurit şi montate în diferite unghiuri de înclinaţie faţă de bază. Piesa din marmură a dispărut.
Tot prin iulie 1910 a fost terminat şi “Sărutul”, din cimitirul Montparnasse. Lucrarea constituie rezultatul căutărilor artistice ale lui Brâncuşi, nu o comandă pentru monumentul funerar al tinerei rusoaice decedată la 7 decembrie 1910.
Domnițoara Pogány nu pare a se fi înşelat cu privire la aşezarea sculpturii pe mormânt; ea însăşi îi poza lui Brâncuşi în aceeaşi perioadă. E probabil ca Brâncuşi să fi cioplit sau, în orice caz, să fi supravegheat cioplirea pietrei servind de postament “Sărutului”, pentru că numele lui este gravat pe lespede.
În ciuda faptului că între 1907, când se apucă serios de cioplit, şi ianuarie 1911, Brâncuşi a executat 17 sculpturi în piatră, el modela mai departe în argilă şi la începutul anului 1911.
Brâncuşi modela cu mare repeziciune şi uşurinţă lutul, dar, cu toate acestea, în acea perioadă o făcea exclusiv în scopul de a-şi studia subiectul. Şi baroana Frachon, modelul Muzei adormite, menţionează faptul că sculptorul distrugea studiile premergătoare operei.
Faptul că Brâncuşi a avut nevoie de vreme îndelungată pentru a termina bustul “Domnișoara Pogány” se datorează împrejurării că, între ianuarie 1911 şi perioada din 1912 când avea să-l termine, artistul fusese absorbit de cel puţin cinci, poate până la zece alte sculpturi, fără să mai menţionăm bronzurile.
“Domnișoara Pogány” a fost turnată în bronz în toamna anului 1913, iar marmura a fost probabil expusă la „Allied Artists’ 6th Exhibition“ din Londra în iulie 1913. O replică în ghips a bustului e prezentă la celebra expoziţie „Armory Show“, care, deschisă la New York în 15 februarie 1913, trece la 24 martie la Chicago şi se închide la Boston pe data de 19 mai. Anul următor, marmura va fi prezentă la expoziţia Stieglitz, după cum reiese şi din fotografie.
Atât “Sărutul”, cât şi “D-ra Pogány” au fost iniţial întâmpinate de neînţelegerea publicului; aceasta în pofida afirmaţiilor lui Roger Fry, care, recenzând expoziţia „Allied Artists“ (expoziţie care, după părerea mea, cuprindea şi pe D-ra Pogány), scria: „Aceste forme ovoide abstracte, în care Brâncuşi îşi comprimă capetele, ne dau parcă o intuiţie vie cu privire la caracterul lor; ele nu reprezintă abstracţii goale, ci sunt pline de un conţinut care a fost sezisat cu limpezime şi cu pasiune“ (The Nation, Londra, august, 1913).
„Danaida”, ca şi “D-ra Pogány”, au fost lucrate la o anumită depărtare de model, atât în spaţiu, cât şi în timp şi după un studiu temeinic. Aceste două opere reprezintă, aşadar, imagini decantate de amintire la flacăra fină a ceea ce presupunem că a fost un sentiment personal.
Comparea “Domnișoarei Pogány” cu autoportretul domnișoarei Pogány (absolut inedit după toate informaţiile deţinute, pare a fi pictat pe lemn, în dimensiunile de 36x51 cm.) relevează într-o măsură modul în care lucra imaginaţia lui Brâncuşi, cutezătoarea transpunere a trăsăturilor proeminente caracterizând modelul: obrazul rotund, gura mică, nasul uşor coroiat, ochii mari şi calitatea precumpănitor meditativă.
Brâncuşi poliza bronzul făcându-l neted ca oglindă încă din 1913, dar în legătură cu aceasta au existat unele controverse. Calitatea de a stârni senzaţii şi delectări tactile conferită de unii critici sculpturii lui Brâncuşi în ansamblu nu poate fi atribuită bronzurilor polizate. Avertismentul dat aici de artist e limpede: noli tangere.
În sfârşit, avem şi evidenţa unei atitudini estetice: „arta nu copiază natura“. Brâncuşi a făcut patru replici pentru “Domnișoara Pogány”. În 1919, artistul sculptează o a doua versiune într-o marmură cu nervuri puternice; se cunosc trei bronzuri turnate după aceasta; în 1931, sculptează o a treia versiune în marmură, care a dat naştere la alte două bronzuri. Aceste versiuni relevă progresiva abstractizare şi depersonalizare a temei. Un semn explicit al autosuficienţei crescânde a motivului este faptul că, în timp ce prototipul D-rei Pogány prezintă suprafeţe întinse de piatră zgrunţuroasă, D-ra Pogány II nu păstrează decât două mici zone de acest fel, iar D-ra Pogány III nu mai are decât suprafeţe netede. În pofida numărului de schimbări formale, înălţimea versiunilor amintite diferă extrem de puţin de cea a originalului prim.
În scrisoarea din 1952, domnișoara Margit Pogány afirmă că vizitase pe Brâncuși în 1925; e destul de plauzibil ca, revăzând-o, artistul să fi tras atunci concluzia că dimensiunile mici ale capului nu erau cele mai potrivite, mai cu seamă în vederea unei lucrări definitive”.
În România se află o singură versiune originală a „Domnișoarei Pogany”: cea în bronz (înălțime 44,5 cm; lăţime: 22,5 cm / adâncime: 29 cm; în spate, stânga jos, este zgâri numele autorului: ,,C. Brâncuşi”, purtând ştampila atelierului: ,,C. Valsuani Cire perdue“ (colecţia Cecilia Cutescu-Storck). Lucrarea a fost expusă în 1928 la „Expoziţia Jubiliară a Tinerimii Artistice. Celelalte exemplare existente în țară sunt copii de turnătorie.
*** Contemporanul, iulie-decembrie 1966
Brâncuşi a reprezentat-o pe domnișoara Pogany (Marghita Păgâna, cum îi spunea) în nu mai puţin de 19 opere şi versiuni cunoscute, la care se adaugă desenele şi o “Mână din marmură”, asemănătoare mâinilor domnișoarei Pogány; 14 dintre acestea se află în colecţii americane, iar cinci, în colecţii europene).
Pollacsek Margit Pogány a fost, după unele informații, fiica unui avocat din Oradea, iar după alte date era născută la Budapesta, în anul 1879. Începând din 1910 până în ianuarie 1912, a trăit la Paris, pe Rue Champagne-Premiere, o stradă unde au locuit, de-a lungul timpului, Modigliani, Léger, Archipenko, Max Jacob, Apollinaire, Tristan Tzara, Man Ray şi Triolet.
Tânărul sculptor român a întâlnit-o în vestitul restaurant Rosalie, prezentată fiindu-i, după toate probabilităţile, de Italia (Otilia Cosmutza), viitoarea soţie a publicistului maghiar Gyorgy Bölöni, care îl cunoștea bine pe Brâncuşi.
Potrivit informațiilor rămase de la doctorul Cosmutza, mama acestuia și domnișoara Margit Pogány au fost colege la München, în atelierul pictorului Franz Lenbach (decedat în 1904). În 1906, amândouă locuiau la Paris. Patru ani mai târziu, Margit Pogány a expus două tablouri la Salonul de toamnă din Paris, unde expusese și Brâncuși cu ceva timp înainte.
„La zi întâi de august 1914 fu lipit la toate răscruciurile Parisului ordinul de mobilizare generală, care chema suflarea tinerească a Franței să-i apere hotarele. Supușii străini, de-acum încolo inamici, riscau să-și piardă libertatea. Domnișoara Pogány, supusă austro-ungară, cu cea mai mare parte din compatrioții ei, se îngrămădi în vagoanele supraîncărcate care purtau străinii spre granițele Franței; pe câtă vreme alții, tot din republicioara din Montparnasse, se prezentau birourilor de înrolare voluntară, care gemeau de solicitanți.
Așa, domnișoaraPogány, „păgâna”, a pierit din viața lui Brâncuși într-un huruit de arme și de temeri panice, în care se mistuia orice avânt, altul decât acela de animală conservare. La începutul anului 1915, având prilejul unui pașaport cu „iarba fiarelor” – diplomatic – care îmi îngăduia să traversez țările inamice și cu oprire temporară la Pesta, unde domnișoara Pogány ajunsese cu bine, Brâncuși știind, după o prefăcută nepăsare, se hotărî să-mi încredințeze un mesaj destinat ei:
Și să-i spui tu ce nu i-am spus, adăugă el cu un glas cam înnecat și tremurat, că am iubit-o și că o iubesc!
Și-a întors apoi fața de la mine, răvășită și învinsă de mărturia dezmințită „că după Ioana nu a mai iubit pe nimeni“…
În Pesta, la adresa arătată, într-o piață care da în Lajos Kossuth Utcza, plină de mii de vrăbii gălăgioase în ciripitul lor, nu am găsit-o, fiind dusă undeva în țară largă. O vreme după, s-a știut că ajunsese și se așezase în Melbourne, în Australia”, menționează un articol semnat de criticul de artă Vasile Georgescu Paleolog, bun prieten al lui Brâncuși, în aprilie 1965.
Într-adevăr, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, pictorița s-a stabilit în Australia, la Camberwell. În mai 1951, a avut o primă expoziție, la George Gallery din Melbourne, unde a expus 41 de tablouri, apoi a urmat o expoziție colectivă la Atheneum Gallery. Conform datelor publicate de Comisia de Naturalizare, Margit Pogány a aplicat pentru cetățenie în 1954. Muza lui Brâncuși, care nu a fost căsătorită niciodată și nu a avut copii, s-a stins din viață pe 31 decembrie 1964, la vârstă de 85 de ani, la Camberwell.
