Franz Kafka, scriitorul ceh care și-a petrecut viața sub semnul anxietății și al vinovăției, după cum scria dramaturgul de origine română Eugène Ionesco, a cunoscut o formă neașteptată de lumină în ultimii ani ai existenței.
Trecuse prin experiența cu Felice Bauer, o tânără evreică din Berlin, poate cea mai cunoscută relație a lui, începută în 1912 printr-o corespondență intensă. Deși logodit cu ea de două ori, în 1914 și 1917, scriitorul a rupt logodna de fiecare dată, pentru că, așa cum îi mărturisea într-o scrisoare, „sunt incapabil să iubesc. Nu sunt bun decât pentru a sta singur într-o cameră și a scrie…”
În viața lui a urmat Milena Jesenská, o ziaristă cehă cu care a avut o relație epistolară intensă în anii 1920–1923. El o admira profund, dar, deși s-au întâlnit de câteva ori, legătura nu a fost una stabilă. Milena era căsătorită și trăia la Viena, iar Kafka, deja bolnav, era temător: „Tu ești focul, Milena, iar eu sunt cel care nu poate să-l atingă fără să ardă…”
Dora Diamant, o tânăra evreică de origine poloneză, avea să devină ultima lui iubire și, poate, singura cu adevărat împlinită, pentru că femeia i-a fost alături până în ultima clipă.
În vara anului 1923, Kafka, care avea 40 de ani și era bolnav de tuberculoză laringiană, s-a internat într-un sanatoriu din Graal-Müritz, în nordul Germaniei, pe țărmul Mării Baltice, unde a cunoscut-o pe Dora.
Femeia, care avea 25 de ani la acel moment, lucra într-o tabără pentru copii și l-a recunoscut imediat pe scriitorul, care, în ciuda discreției sale, devenise deja o figură cunoscută în cercurile literare berlineze. Cei doi au trăit timp de câteva luni o poveste de iubire intensă și probabil „împreună au râs, au scris, au gătit și au împărțit momente de tandrețe, chiar și când boala lui se agrava”, așa cum își imagina scriitorul german Michael Kumpfmüller în romanul „Splendoarea vieții”.
Franz Kafka s-a mutat împreună cu Dora la Berlin, dar sărăcia și suferința l-au copleșit curând și, pentru că starea i s-a deteriorat grav, în martie 1924 s-a întors în Praga, apoi s-a internat în sanatoriul Kierling, aflat lângă Viena. Dora i-a fost alături în tot acest timp, sprijinindu-l moral și fizic, dar fiind și un intermediar între el și lumea din afară zidurilor spitalului.
Scriitorul s-a stins din viață pe 3 iunie 1924. În ultimele zile nu a mai putut vorbi, dar a continuat să comunice prin scrisori și bilețele cu Dora, care i-a fost singurul companion în acele clipe.
Cu ceva timp în urmă îi lăsase jurnalistului Max Brod, care îi era prieten apropiat și a devenit legatarul operei lui literare, o cerere explicită: „Tot ce am scris să fie ars, nepublicat, neamintit…”
În mod paradoxal, această rugăminte a devenit una dintre cele mai faimoase ignorări ale unui testament din istoria literaturii, pentru că Brod, conștient de valoarea operei lui Kafka, a ales să nu-i respecte dorința.
Așa au fost publicate, postum, romanele “Procesul”, “Castelul, “America”, dar și jurnalele și scrisorile lui Kafka. Dilemă etică rămâne nerezolvată: a fost sau nu legitimă decizia de a-i ignora voința?
Nici Dora nu i-a respectat cerințele în totalitate, pentru că, deși a ars câteva manuscrise ale scriitorului, a păstrat o parte dintre scrisorile care îi fuseseră adresate. Treizeci şi patru de scrisori şi douăzeci de caiete de notiţe au fost confiscate de Gestapo în 1933, odată cu ascensiunea regimului nazist în Germania, iar astăzi multe dintre texte sunt considerate pierdute pentru totdeauna.
După moartea lui Kafka, Dora s-a alăturat Partidului Comunist German și s-a căsătorit cu economistul Ludwig (Lutz) Lask, fiul scriitoarei Berta Lask, care era editor al ziarului Die Rote Fahne. În 1934, a adus pe lume o fetiță, Franziska Marianne Lask, numită după Franz Kafka, iar doi ani mai târziu a fugit din Germania nazistă în URSS, unde se afla soțul ei.
În 1938, în timpul Marii Epurări, bărbatul a fost arestat de NKVD și trimis într-un lagăr de muncă din regiunea Kolyma din Siberia. Dora a reușit să părăsească Uniunea Sovietică și a ajuns în Marea Britanie cu doar o săptămână înainte de invazia Poloniei de către Germania nazistă, în 1939.
În 1940, Dora și fiica sa au fost internate ca „străini inamici” în lagărul de detenție pentru femei de la Port Erin, pe Insula Man, fiind eliberate în 1941. Ulterior, s-a stabilit la Londra, unde a fost activă în promovarea culturii și limbii idiș, a lucrat ca designer vestimentar și a deschis un restaurant.
Dora Diamant a murit pe 15 august 1952, la vârsta de 53 de ani, din cauza unei nefrite cronice. În ultimele zile ale vieții, știind că sfârșitul îi este aproape, era profund îngrijorată de viitorul fiicei sale, care a trăit până în 1982, și de păstrarea memoriei lui Franz Kafka.
Soțul ei, Ludwig (Lutz) Lask a fost eliberat din lagăr în 1953, după moartea lui Stalin, și s-a întors în Germania de Est. Între timp, Dora Diamant murise la Londra, fără să știe că el a supraviețuit. Lutz a trăit în Berlinul de Est până la moartea sa, pe 14 decembrie 1973.
