“Tănase Scatiu”, romanul lui Duiliu Zamfirescu, a fost publicat pentru prima dată în 1895, în revista „Convorbiri literare”, și în volum în 1907, în colecția „Biblioteca pentru toţi” a Editurii Alcalay.
Al doilea din Ciclul Comăneștenilor, precedat de „Viața la țară” și urmat de „În război”, „Îndreptări” și „Anna”, romanul reușește să contureze în literatura română un personaj devenit clasic: arhetipul parvenitului lipsit de scrupule, ai cărui urmași par să fi migrat din paginile cărții în viața reală, populând și astăzi societatea românească, sub diferite forme și înfățișări.
Deși a fost scris cu 130 de ani în urmă, volumul lui Duiliu Zamfirescu este de o actualitate tulburătoare. Tănase Scatiu nu este un personaj de epocă, ci o matrice comportamentală care continuă să se reproducă în realitatea cotidiană. Indivizi lipsiți de cultură și rafinament, dar înarmați cu ambiție, viclenie și o dorință nestăvilită pentru îmbogățire rapidă urcă în ierarhia socială prin compromisuri, îi vedem în afaceri, în administrație și în spațiul public impunându-se prin agresivitate și o falsă superioritate.
Ecourile lui Tănase Scatiu răzbat și în figurile unor politicieni vremelnici, ajunși prin impostură în poziții-cheie, compensându-și goliciunea prin retorică agresivă, naționalism de fațadă și apel la „valorile tradiționale”. Asemenea lui Scatiu, care profita de degradarea aristocrației rurale urcând pe ruinele unei lumi pe care o disprețuia, dar din care voia să fure aparența, aceștia exploatează vulnerabilitățile sociale, cățărându-se pe temerile unor oameni pe care au reușit să îi divizeze printr-un discurs violent, populist și adesea instigator la ură.
În 1926, la patru ani după moartea lui Duiliu Zamfirescu, într-un articol publicat în Adevărul literar și artistic, scriitorul și gazetarul Tudor Teodorescu-Braniște identifica diversele tipuri de „Tănase Scatiu” care populau viața interbelică:
„Sunt cărți vechi care aparțin prezentului. După cum sunt și cărți noi care aparțin trecutului. Sunt scriitori a căror operă constituie aproape o anticipare. Un astfel de scriitor este Duiliu Zamfirescu. O astfel de operă este romanul Tănase Scatiu.
Pe la 1890, în țara noastră începea să se accentueze procesul de descompunere a vechii clase boierești, al cărei loc era ocupat cu o frenetică pripă de cei mai proaspeți parveniți. Boierii nu prinseseră tâlcul vremii: schimbarea condițiilor economice ale societății românești rămăsese pentru ei o taină. Ei continuau exploatarea feudală a latifundiilor cu o perseverență ce dovedea o totală neînțelegere a evoluției burgheze a noii așezări.
În acest timp, vechilii și arendașii moșiilor boierești — trăind în contact nemijlocit cu realitatea — înțelegeau instinctiv rostul lor de viitori proprietari ai acelor moșii. Mai bine înarmați, mai bine adaptați și — poate — mai lipsiți de scrupule decât boierii, parveniții, produs al burgheziei liberale, au cucerit locul pe care foștii lor stăpâni îl ocupaseră până atunci. A fost o cucerire totală: boierii s-au trezit fără moșii și fără familii.
Parveniții nu s-au mulțumit să devină proprietari ai latifundiilor, au devenit și gineri ai boierilor. A fost o uzurpare deplină. O prăbușire bruscă a clasei boierești. Preludiul dispariției vechiului partid conservator. Exproprierea rurală din 1919 n-a făcut decât să pună punct unei agonii care — oricum — ar fi dus la deces…
Acest proces de descompunere a clasei boierești l-a ispitit pe D. Brătescu-Voinești în câteva din nuvelele sale și pe Duiliu Zamfirescu în romanul său, „Tănase Scatiu”.
Tănase Scatiu este tipul desăvârșit al parvenitului. Până la război, Scatiul nu era un tip rar: ca să-l cunoști, trebuia doar să-l cauți la țară, în conacul somptuos al cine știe cărei moșii foste boierești. După război, Tănase Scatiu a căpătat o tristă actualitate. Îl găsești în restaurantele de noapte, în marile hoteluri, în stațiunile balneare, pretutindeni. Este îmbogățitul de război. Dacă n-a pus mâna pe o moșie, a pus mâna pe o fabrică. A creat, poate, o societate pe acțiuni. A obținut vreo concesiune de la Stat. Într-un cuvânt, este bogat. Are „mașină”, vilă la Sinaia sau Sovata și palat în vreun oraș.
Este însă același tip de parvenit, cu toate trăsăturile lui caracteristice, așa cum l-a zugrăvit Duiliu Zamfirescu. Tănase Scatiu este zgârcit: îmbogățindu-se brusc, vede în bani un scop, nu un mijloc. Dar, în același timp, e fanfaron — ține ca toată lumea să știe că e bogat, are mândria înavuțirii lui. De aceea cheltuie. Cheltuie pentru a-și satisface vanitatea. În ființa lui se dă o aprigă luptă între avariție și fanfaronadă, între zgârcenie și vanitate. Vanitatea înfrânge zgârcenia. Scatiu cheltuie, dar cu părere de rău. De aceea cheltuie stupid.
Parvenitul este umil cu cei mari, brutal cu cei mici. Ridicându-se prin șiretenie, continuă să fie șiret. E convins de marea forță a lingușirii. Ridicându-se dintre cei mici, ține să le dovedească superioritatea lui. De aceea îi brutalizează. Tănase Scatiu este cel mai crud, cel mai neîndurător dintre proprietarii de moșii. În neîndurarea lui se ascunde disprețul față de cei care n-au reușit să se ridice cum a reușit el. Dar și dorința aprigă de a arăta tuturor că e stăpân. Ascensiunile rapide amețesc. Scatiu este victima iuțelii vertiginoase cu care s-a înălțat.
Parvenitul e de o rară cruzime mai ales cu cei pe care îi biruiește. Cu „boierii” pe care, după ce i-a lingușit și i-a înșelat, îi poate, în sfârșit, umili. Și-i umilește cu o sadică voluptate. Îi umilește în văzul tuturor, ca să știe toată lumea că „ei” nu mai sunt nimic, și că „el” le-a luat locul. Duiliu Zamfirescu pune în lumină, cu o superioară artă, toate aceste trăsături sufletești.
Tănase Scatiu, intrând în vechea familie a Comăneștenilor, ia înfățișarea unui barbar care, prin uzurpare, devine stăpân al unei rafinate așezări de civilizație. Scatiu aparține unei clase noi, riguroase, pline de vitalitate. Comăneștenii – unei clase vechi, care începe să fie istovită.
Tincuța, acel gingaș profil feminin, nu-i poate rezista. Ea e dezarmată în fața brutalității primitive a lui Scatiu. E învinsă dinainte de grosolănia lui. Acesta este întreg romanul: resemnarea aristocratică a Tincuței în fața agresivității lui Tănase. O luptă între două temperamente diferite. Dar o luptă care simbolizează conflictul dintre două clase sociale. Fiecare dintre cei doi eroi este simbolul clasei căreia îi aparține.
Romanul capătă astfel o perspectivă vastă: nu mai este o confruntare între doi indivizi, ci conflictul dintre două clase. Resemnarea Tincuței, neputința ei de a lupta, este resemnarea și neputința de a lupta a întregii clase boierești.
În această confruntare, Scatiu vine cu armele lui: nu doar brutalitatea și șiretenia, ci și lipsa de scrupule. Parvenitul nu se ocupă doar cu exploatarea moșiei și spolierea țăranilor. El este, în același timp, misit, intervenient la minister și cămătar. Neavând simțul proprietății, vinde și cumpără doar pentru a face bani. Sufletește, nu e legat de nimic din ce posedă. Puțin îi pasă ce vinde și cui vinde. Un singur lucru îl interesează: cât câștigă.
Pentru a putea „face afaceri”, pentru a deschide mai ușor ușile ministerelor, intră în politică și obține un mandat de deputat. Politica este, pentru parvenit, unul dintre instrumentele înavuțirii. Lăudăros, Scatiu istorisește în micul său oraș provincial isprăvi de la București: cum poruncește miniștrilor, cum le impune ce să facă etc.
Dar Scatiu mai știe un lucru: cămătăria nu trebuie disprețuită. Mai întâi, pentru că este rentabilă, încasezi dobânzi fără niciun risc. Apoi, pentru că oferă mari și variate posibilități: omul se împrumută, crede că poate plăti, uneori nu plătește. Și tu rămâi stăpân pe averea lui.
Tănase Scatiu este deci și cămătar. O răscoală țărănească împotriva „ciocoiului” pune capăt vieții sale scelerate. Pământul dă, după merit, „nemurire, răsplată sau pedeapsă”. Lui Scatiu, pământul i-a aplicat pedeapsa pe care o merita.
Azi, Tănase Scatiu nu mai este moșier. Țăranii nu mai au chemarea de a-l pedepsi. Drapat în acte de bursă, Tănase Scatiu este un tip anonim. Cei loviți de el nici nu știu de la cine vine lovitura. Nici împotriva cui să se răscoale. Anonimatul orânduit de codul comercial și de practicile vieții moderne îl pune la adăpost de furia celor pe care îi exploatează.
Nicolae Filimon ne-a zugrăvit „Ciocoii vechi și noi” din vremea fanarioților. Duiliu Zamfirescu, strălucitul său urmaș, ne-a zugrăvit „ciocoii” de dinainte de război, „ciocoii” moșieri. Cine va relua magnifica operă a acestor doi prozatori? Cine ni-l va zugrăvi pe Tănase Scatiu de la bursă, din marile centre industriale? Cine ne va da portretul arivistului de azi ?
…Până atunci, să recitim romanul lui Duiliu Zamfirescu. Schimbând câteva note de detaliu, fără nici o însemnătate, vom avea icoana atâtor și atâtor inși, de care ne ciocnim în fiecare zi, la fiecare colț de stradă…”
*** Tudor Teodorescu-Braniște, Adevărul Literar şi Artistic, iunie 1926
Duiliu Zamfirescu, fost magistrat și diplomat, cunoștea în profunzime realitățile românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar romanele lui reflectă fidel tabloul de tranziție al epocii și conflictul brutal dintre „vechi” și „nou”, sursa primară de inspirație fiind chiar familia sa extinsă.
Elena, prototipul Tincuței din „Tănase Scatiu”, vara primară a scriitorului, era căsătorită cu Dumitru Simionescu Râmniceanu, fost senator, moşier parvenit, fiul coanei Zoiţa gratargioaica de lângă biserica Olari.
Cuplul real a avut doi copii, Maria, căsătorită cu diplomatul Mihail M. Pâcleanu, și Marin Simionescu Râmniceanu, critic și istoric literar, membru corespondent al Academiei Române.
Romanul „Tănase Scatiu” a fost ecranizat în 1976 de regizorul Dan Pița, care i-a distribuit în rolurile principale pe Victor Rebengiuc (în rolul lui Tănase Scatiu), Eliza Petrăchescu (în rolul Profirei, mama lui Tănase Scatiu), Vasile Nițulescu (în rolul boierului Dinu Murguleț) și Cristina Nuțu (în rolul Tincuței, soția lui Tănase Scatiu și fiica lui Dinu Murguleț).
