Aflat în inima Transilvaniei, Castelul Ugron sau „Castelul-Calendar” din localitatea Zau de Câmpie, Mureș, a fost ridicat la începutul secolului XX de un baron vizionar.
Edificiul fascinează vizitatorii prin eleganța sa, dar ceea ce îl face cu adevărat unic este faptul că a fost construit ca un… calendar. Fiecare detaliu arhitectural are o semnificație simbolică: 365 de ferestre pentru fiecare zi a anului, 52 de camere – câte săptămâni are anul, 7 terase pentru zilele săptămânii, 12 holuri, adică numărul lunilor anului, și 4 turnuri, simbolizând anotimpurile.
Ideea i-a aparținut unui baron care provenea dintr-o veche familie secuiască. Născut pe 29 septembrie 1862 la Zau de Câmpie, Ugron István a urmat liceul la Aiud și Timișoara, apoi s-a înscris la Academia Orientală din Viena, pentru a se pregăti pentru o carieră diplomatică. Această alegere avea să-l poarte timp de 32 de ani prin cele mai importante orașe ale lumii.
Intrat în serviciul diplomatic al Imperiului Austro-Ungar în 1886, a ocupat mai întâi posturi de atașat în consulatele din Smyrna (Izmir-ul de astăzi), Veneția și New York. Între 1896 și 1900, a fost primul consul al monarhiei duale la Tbilisi, în Georgia, iar între 1900–1901, a îndeplinit aceeași funcție la Alexandria, în Egipt.
Pentru următorii șapte ani și-a desfășurat activitatea diplomatică la Varșovia, apoi, din 1909 până în 1911, a fost consilier al ambasadei austro-ungare în România, sub comanda prințului Joan Schönburg-Hantenstein, în absența acestuia preluând de facto conducerea misiunii diplomatice. La București, a lăsat o impresie plăcută în rândul elitelor românești, era respectat și tratat cu căldură de figuri proeminente ale vremii, precum Dimitrie Sturdza, Petre P. Carp și Titu Maiorescu, iar Regele Carol I și Regina Elisabeta manifestau față de el o simpatie evidentă.
În anul 1908, a început construcția Castelului-Calendar din localitatea natală, iar o legendă care circulă încă în zonă spune că baronul ar fi ridicat clădirea pentru a o impresiona pe una dintre fiicele țarului Nicolae al II-lea, de care s-ar fi îndrăgostit în timpul misiunii sale în Rusia.
Conform poveștii, tânăra prințesă, curtată cu insistență, i-ar fi mărturisit că îi va accepta cererea în căsătorie doar dacă va construi un drum până la castel pavat cu monede de aur. István Ugron ar fi început lucrarea, dar când ea i-ar fi cerut ca monedele să fie așezate pe cant, a renunțat la idee.
Istorisirea romantică nu are însă niciun sâmbure de adevăr, pentru că diferența de vârstă dintre baron și cea mai mare dintre fiicele țarului Nicolae al II-lea, Olga, era de 33 de ani, iar un diplomat de carieră, cum era el, nici n-ar fi îndrăznit să se gândească la o astfel de relație, cunoscând, desigur, rigorile monarhiei țariste în privința mariajelor imperiale. În plus, mandatul său în Imperiul Țarist s-a încheiat în anul 1900, la momentul acela Marea Ducesă fiind o fetiță de cinci ani.
Castelul a fost ridicat pe locul conacului vechi al familiei, după planurile lui, ale cumnatului său, baronul János Bánffy (căsătorit cu Ugron Rozália), și ale marelui arhitect clujean Lajos Pákei, fiind finalizat în anul 1912. Treisprezece ani mai târziu, Ugron István i-a cedat reședința nepotului său, István Bánffy (1898-1944), și soției acestuia, contesa Emma Mikes din Zăbala.
Tânăra familie a fost lovită de o tragedie în 1929, pentru că frumoasa baroneasă a murit de tifos într-una dintre cele 52 de camere ale Castelului-Calendar, la doar 30 de ani, în al patrulea an de căsnicie, lăsând în urmă doi copii mici, o fetiță și un băiat.
Între 1911 și 1914, Ugron a devenit ambasador al Austro-Ungariei la Belgrad și ulterior reprezentant la Varșovia, ca însărcinat cu afaceri în guvernământul general al Poloniei ocupate. În 1918, refuzând să colaboreze cu guvernul revoluționar condus de Mihály Károlyi, și-a dat demisia și s-a retras din diplomație, revenind în Ardealul natal.
În 1924, a ajuns pentru o perioadă de doi ani în fruntea Partidului Maghiar din România, moment în care spunea: „După cum se știe, eu am fost cel dintâi care, după ce Pacea de la Trianon și-a spus ultimul cuvânt asupra soartei noastre, m-am înfățișat cu o delegație înaintea Măriei Sale Regelui Ferdinand, am tratat cu miniștrii, cu președinții Senatului și ai Camerei și cu alți conducători. De atunci, tocmai în urma legăturilor personale și a cunoștinței de limbă, am fost rugat foarte adeseori să plec la București pentru a trata acolo în interesul minorității maghiare. Anul trecut am fost de cel puțin de opt ori în Capitală, dar pot spune că niciodată pentru chestiunile mele proprii. Mai vreau să accentuez, chiar și dacă nu am putut obține rezultate mai mari, am fost primit întotdeauna foarte curtenitor și prevenitor de către cei care dețin puterea.”
Într-un interviu acordat în iunie 1925 ziarului Adevărul, baronul își demonstra poziția moderată, dar fermă în privința drepturilor minorității maghiare:
“E cât se poate de natural ca noi să fim credincioşi statului român, dar să vrem să rămânem totodată buni maghiari. Cu toţii recunoaştem ca fapt de netăgăduit schimbările provenite după război, recunoaştem că am devenit cetăţeni români, nu ne punem deloc în contrazicere sau opoziţie cu ideea de stat român sau existenţa lui, dar să ne fie îngăduit să ne păstrăm sentimentele, să dezvoltăm cultura, tradiţia şi limba noastră naţională. Noi ţinem la ele mai mult decât la viaţă.
Admitem controlul statului, dar nu putem admite să nu li se vorbească copiilor noştri despre marii patrioţi maghiari; nu putem admite ca ei să fie siliţi să neglijeze ştiinţele spre a învăţa limba statului, nu putem admite să se omoare astfel orice scântei de patriotism şi conştiinţă naţională în minoritatea maghiară.
Oare d-nii Maniu sau Vaida, sub regimul unguresc, au fost împiedicaţi să ia pilde din viaţa eroilor neamului românesc? Socotim necesar ca maghiarii din România să cunoască limba statului. Aceasta o cere necesitatea vieţii zilnice, înţelegem, şi e bine să se facă toate înlesnirile pentru ca, oricine doreşte, să înveţe limba română. Nu înţelegem însă să fim obligaţi s-o studiem pe aceasta neglijându-ne limba noastră”.
Baronul Ugron István, care nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut copii, s-a stins din viață pe 10 septembrie 1948, la vârsta de 87 de ani, la Cluj Napoca, după ce își petrecuse ultimii ani ai vieții într-o instituție de îngrijire a vârstnicilor. Publicația confesională „Revista Reformată” a scris la dispariția lui:
„Sufletul său era străin de orice vanitate sau trufie – era întruchiparea omului modest și smerit. Această smerenie izvora din convingerea sa profundă în doctrina predestinării calviniste. Și-a iubit Biserica cu o afecțiune filială. A străbătut lumea largă, dar oriunde a putut face ceva în favoarea cauzei reformate, nu a ezitat. În special în calitate de ambasador la București, a vegheat cu grijă asupra intereselor bisericii noastre.
Și astăzi, unii dintre enoriașii vârstnici din București își amintesc cu drag că, deși la acea vreme ocupa o poziție înaltă ca trimis al monarhiei austro-ungare, participa în fiecare duminică la slujbele bisericii.
După slujbă, stătea de vorbă cu credincioșii și acționa adesea ca un adevărat judecător de pace între ei. A avut merite deosebite în organizarea și fundamentarea învățământului bisericesc reformat din București.
A întreținut întotdeauna bune relații cu Biserica Romano-Catolică, fără a fi condus vreodată de prejudecăți confesionale, dar a fost profund loial bisericii sale și a exprimat această loialitate chiar și din cele mai înalte funcții.”
Castelul-Calendar din Zau de Câmpie a fost naționalizat și jefuit de toate bogățiile familiei în perioada comunismului, a devenit un timp sanatoriu pentru bolnavii de TBC, apoi şcoală profesională cu profil agricol, depozit de cereale, iar din 1963 până în 2012, orfelinat de fete. Revendicat de Ugron Béla (a cărui mamă, decedată în noiembrie 2018, a crescut la castel înainte de naționalizare), urmaşul direct al baronului Ugron, a făcut obiectul unui proces din care a ieșit câștigător Consiliul Judeţean Mureş, care l-a dat în administrare Muzeului Judeţean Mureş, în 2017.
