Elisabeta, principesă de Wied, principesă de Hohenzollern și, din 1881, Regina României, s-a născut în Castelul din Neuwied pe 29 Decembrie 1843, când “Die Glocken klangen and bangen/ Den Mittag ein” (Clopotele au răsunat și au tremurat/ Miezul zilei a răsărit), după cum spunea ea însăși într-o poezie.
Era copilul cel dintâi al principelui Herman și al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau. Familia principilor de Wied a fost una din cele mai vechi în Germania, cu ascendenți se coborau până prin secolul al XII-lea, odrăslind în cursul vremii bărbați iluștrii, care au făcut cinste patriei-mume ca prelați, soldați, literați, omeni de știință și artiști.
Un bunic al Elisabetei a fost un naturalist pasionat, o bunică a fost poetă și artistă în pictură, tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei și iscusit mânuitor al penelului. Asa că multe din calitățile Augustei poete se explică, în parte, și prin cunoscuta lege a eredității.
Castelul Neuwied e situat pe țărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitorești ținuturi ale Germaniei. Aici și în Castelul de vânătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva I -a eternizat în volumul de poezii “Mein Ruh”, a crescut mica principesă. În mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poienile pădurilor, sub frunzoșii copaci legănați de cântecul paserilor, ascultând murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveștile ce le repeta copiilor bătrânul Rhin cu Nereide ispititoare, și-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai târziu a Românilor.
Atmosfera severă și obiceiurile patriarhale ce stăpânesc, prin tradițiune, viața monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea impulsivă, neastâmpărată și contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaștri, care se amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarășelor ei din sat – păcat, care n-a rămas nepedepsit – și rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied și prin codrii din Monrepos, însoțită de fidelul ei Mentor.
La vârsta de șapte ani ceriul senin al Carmen Sylvei se înnoră de griji și dureri familiare. În 1850 se născu al doilea frate, Otto, care veni în lume cu defecte organice.
Din cauza curei tânărului principe, familia se mută în Bonn. Aici se întâlni Măria Sa Regina pentru întâia oară cu români, cu frații Sturdza, care împreună cu alți oaspeți aleși cercetau casa “Vinea Domini” unde locuia familia de Wied.
Tot aici fu mica principesă legănată pe genunchii moșneagului Ernst Moritz Arndt, care-i declamă cu căldură poeziile lui patriotice. Mai târziu, din cauza mamei bolnave de nevralgie, s-au dus la Paris, unde principesa Elisabeta urmă, împreună cu alți copii, cursurile celebrului Abbé Gaultier.
În iunie 1854, mama pe deplin vindecată, iar tânărul Otto mai întremat, s-au înapoiat la Neuwied.
În atmosfera aceasta sațiată de boale și suferinți își petrecu tinerețea principesa de Wied, care se obișnui din vreme și cu mult eroism de caritate a veghea la capetele bolnavilor și a se familiariza în resignațiune cu lumea durerilor.
Aplicațiunile sufletului ei tânăr însă, împodobit de-o fantasie îndrăsneață și de predisposițiuni deosebite pentru artă, n-au putut fi stânjinite și înăbușite nici de roiul nenorocirilor, nici de voia părinților. Ea și-a urmat calea ce i-a fost scrisă, deși nu lipsită de influența mediului nefavorabil în care a crescut.
Educația și-a făcut-o în casa părintească, având de instructori femei și bărbați cuminți. Cunoștințele și le-a îmbogățit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveția, Italia, Rusia și Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin (unde s-a întâlnit pentru prima oară cu tânărul principe Carol de Hohenzollern. Se povestește că, alergând odată, după obicelul ei, pe scări la vale, era să se prăbușească dacă n-ar fi cuprins-o în brațe principele), la curtea din Sankt Petersburg și Stockholm.
În 1862 muri fratele ei, Otto, iar doi ani mai târziu tatăl ei iubit, principele Herman. Această parte din viata Reginei e hotărâtoare pentru viața ei de mai târziu.
Elisabeta singură zice în “Cea mai frumoasă zi a anului” publicată în numărul de Crăciun al ziarului francez Figaro: “Dacă aș fi avut timp să scriu această biografie, aș fi vorbit mai ales de copilăria mea; căci apucăturile de la începutul vieții noastre pe acest pământ explică totdeauna viața noastră ulterioară și cred că omul nu se schimbă niciodată”.
Anul 1869 împlini visul unei femei și idealul unui neam. Norocul, întovărășit de vornici de nuntä, bătu la poarta castelului din Neuwied, care de multă vreme n-avuse parte de zile vesele. Principesei Elisabeta îi sosi un mire mândru și voinic, venit din țările albastre ale răsăritului, și toamna, când copacii, prietenii ei, scuturau verdeața ofilită, la 15 noiembrie se porni alaiul de nuntă, care însenină cu făclii de fericire și voie bună tot cuprinsul ținutului, îndrăgit de stăpâna lui, ce acum pleca departe-departe.
Feciori de împărați, crai mulți din multe părți, crăiese mari și oameni din neam ales au fost părtași, ba cu graiul, ba cu slova, la bucuria însurățeilor, urându-le zile bune și roditoare în vlăstare.
La 15 noiembrie plecară, după grelele clipe ale despărțirii udate de lacrimi, spre țara Domnitorului Carol, pe care Principesa Elisabeta o cunoștea numai din auzite.
În Viena fură întâmpinați cu multă dragoste de curtea împărătească. De aici, pe vaporul “Francisc-losif” au plecat, însoțiți de murmurul lin și maiestuos al apei, pe Dunăre la vale.
Ajunși la Portile-de-fier, străjile ce păzesc cu credință și cu severitate pleșuvă hotarul țării lui Mircea cel Bătrân, apa se zbuciumă strâmtorată de pumnii colțuroși ai pietrei, vaporul se furișează domol printre năpraznicele stânci, iar Doamna cu gând străin clipește nedumerită din genele-i frumoase, roindu-i în minte tainele Rhinului rămas acasă.
Deodată orizontul e mai larg, ceriul mai albastru, fața apei mai lucie, haina pământului mai verde și ochii domnitorului mai senini, mai veseli. Țara și-a văzut Stăpânul și Stăpânul Țara.
În Turnu Severin, orașul bogat în măriri străbune, unde înainte cu trei ani Principele Carol călcă pentru întâia oară pe pământul României, se coborî și acum, pentru un ceas-două, cu tânăra lui soție, Elisabeta. Venise în calea tinerei perechi stăpânitoare puhoi de lume românească, coborâtă de prin curmăturile dealurilor, sosită de pe întinsul câmpiilor, ca’n bubuit de tunuri, în ploale de flori, în chiote de bucurie și-n vesele urări de bună sosire, să se închine frumoasei Domnițe.
Carmen Sylva aici avu pentru prima oară prilejul să-și desfăteze ochii în pitoreștile costume ale femeilor oacheșe din țară, pe care mai târziu le-a introdus chiar și în saloanele Curții regale. Aici la prima întâlnire cu supușii ei blânzi și melancolici i s-a dat să vadă puterea de însuflețire și admirație sinceră a neamului românesc, de a cărui primire poetică
și zgomotoasă a rămas încântată.
De aici perechea princiară și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Giurgiu, unde Domnitorul Carol îi pregăti o neașteptată surpiză principesei. Calea de la port până la gară au făcut-o în “Poșta românä”, trasă de opt cai buieștrii, împodobiți cu flori și călăriți de voinici chipeși, în costum național, care zburau cu rădvanul transformat într’un paradis călător.
Elisabeta, zâna de pe malurile Rinului zâmbea grațios de după flori și era fericită. I se părea că a ajuns pe tărâmul unei țări din povești, unde sub cerul limpede totul e senin și mândru, însăși viața e numai poezie. În București, perechea regală în mijlocul aclamațiunilor urcă pe dealul Mitropoliei ca, după obiceiul străbun al țării, să fie binecuvântat de Mitropolitul țării. În aceiași zi se cununară 50 de perechi tinere, din deosebitele județe; un simbol frumos, prin care fericirea țării se încopcia de cea a casei domnitoare.
Pe când clopotele sunau pentru a vesti tuturora sosirea Doamnei, iar prin aer răsunau entuziastele salutări ale poporulul, îmbrăcat în haine de sărbătoare, perechea princiară intra în modestul palat, o casă fără turnuri și podoabe multe.
Bătrânele de la țară își făceau semnul crucii petrecând-o cu ochii și murmurând: Dumnezeu să binecuvânteze sufletul, inima și sânul Vodulesei, că e tânără și frumoasă și n-are de ce să fie rea!
O deputațiune de dame din capitală se grăbi a duce Principesei, în semn de amintire a acelei zile frumoase, o diademă scumpă. O primire mai splendidă și mai poetică nici în povești nu-ți poți socoti.
*** Oct. C. Tăslăuanu, Carmen Sylva, Luceafărul, 03, nr. 002, 1 ianuarie 1904
