Subtil observator al societății românești din perioada interbelică, Cezar Petrescu a fost fascinat de o temă care era inspirată din realitatea imediată și frecvent exploatată în presa epocii: imaginea Bucureștiului ca oraș devorator de destine, „Capitala care ucide”.
În numeroase romane, scriitorul explorează dramele celor veniți din provincie, oameni rătăciți în agitația și seducțiile capitalei, unde iluziile se risipesc repede, iar visurile se frâng în anonimat sau se încheie tragic.
„Mare iubitor de călătorii, vagabondând în tinerețe din provincie în provincie și din oraș în oraș, și totuși foarte „cazanier“, simțindu-se foarte bine, ani de zile, în vila lui din Bușteni, și foarte atașat de familie, de mama și de surorile lui. Aparent detașat de pasiuni sentimentale, și totuși cu o viață sentimentală extrem de agitată. Capricios în această privință, simulând o detașare de cea mai aprinsă dragoste, pentru ca apoi să păstreze o prietenie de-o fidelitate unică, ce putea fi luată ușor ca o renaștere a iubirii.
Îndestulat și sărac cu intermitență, ca toți cei care iubesc hazardul, nu punea preț pe ban în sine și era de-o generozitate care-i depășea mijloacele, știind să suporte cu aceeași egală dispoziție orice situație. Sinucigaș, scăpat ca prin minune, a iubit viața cu tenacitate de bolnav cronic. Dar nu pentru valoarea ei ca atare, ci ca măsură a muncii de creație. A fost căsătorit de cinci ori, din cinste sufletească și din respect pentru femeia iubită, și, după despărțire, fostele soții au avut în el un protector, un prieten de pură prietenie, ca între doi oameni”, scria despre romancier Demostene Botez în memoriile sale.
Viața privată a scriitorului, care a fost căsătorit de cinci ori, a fost la fel de tumultuoasă ca destinele personajelor din romanele sale. Prima soție, Marcela, a murit la doar 25 de ani, iar unicul lor băiat, Aurel Teodor, student la Arhitectură, s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. Tânărul era îndrăgostit de Viorica, fiica unor țărani înstăriți din comuna Tâmboești, Vrancea, cei doi voiau să se căsătorească, studentul a așteptat până când fata a terminat liceul, apoi a cerut-o de soție.
Cezar Petrescu s-a opus însă categoric, părinții frumoasei Viorica au avut și ei îndoieli, așa că Aurel Teodor, care urma să fie concentrat în război, a luat decizia radicală. Pe 4 iulie 1940, a împușcat-o pe tânăra iubită, apoi s-a sinucis cu același revolver. Cei doi sunt înmormântați unul lângă celălalt în cimitirul din satul Tâmboiești. Copleșit de durere, scriitorul nu a fost capabil să participe la funeralii.
Memorialistul Leon Kalustian a povestit mai târziu: “N-a lăsat nici o explicaţie a gestului şi taina a dus-o cu el în mormânt. Nu l-am văzut pe Cezar Petrescu niciodată atât de destrămat şi atât de gârbovit ca sub plumbul acestui imprevizibil epilog. M-a rugat să mă duc să mă ocup de problemele înhumării şi am făcut-o, cu toată greutatea, ca să-l cruţ de o realitate care nu mai putea fi modificată şi ca să-şi poată salva imaginea copilului dragostei lui dintâi, poate printr-un miracol, încă, undeva, viu”.
După moartea Marcelei, scriitorul se căsătorise cu o anume Eugenia Cozmiță, apoi, în 1932, a luat-o de soție pe Georgetta Ciocâlteu, o tânără de 19 ani, de care a divorțat în 1941. Următoarea soție a fost Ecaterina Bonache, iar după divorțul de aceasta s-a recăsătorit în 1954 cu Florica Jianu, care i-a fost alături până în ultimele clipe.
Demostene Botez, care i-a fost prieten bun mult timp, scria în memoriile sale: „(…) Marcela a fost femeia vieții lui, prima lui iubire. A avut cu ea un băiat, pe Aurel. Ea a murit la 25 de ani, când băiatul avea numai 4 ani. Fotografia Marcelei și a lui Aurel erau singurele pe care însuși Cezar le-a pus pe biroul său de la Bușteni, după ce amândoi s-au stins, căci fiul s-a sinucis într-o zguduitoare dramă sentimentală la vârsta de 22 de ani.
Nu l-am auzit vorbind despre ei niciodată, nimănui, nici chiar celor din familie. De altfel, și aceștia, cunoscând ce adâncă a fost pentru Cezar pierderea lor, nu le pronunțau niciodată numele în prezența lui. Acele două răni au rămas deschise până ce s-a stins și Cezar.
Poate că o clipă numai el le-a evocat în ultimul moment, dacă a mai avut răgaz. E ca și cum prima lui dragoste ar fi rămas neîmplinită și ceva din el ar fi fost îngropat de viu. Omul acesta, care a imaginat atâtea vieți tragice sau le-a cules din viață, nu a pus în romanele sale niciuna atât de dramatică pe cât i-a fost de multe ori propria lui viață. Fără să fie cicatrizat, episodul acesta al tinereții se sedimentează în el, tăinuit și discret, în străfundul sufletului său, străjuit de amintiri, de parcă mormintele celor doi ar fi fost săpate în grădina casei lui, lângă fereastră…
În vara anului 1926, un prieten comun îmi spune că l-a văzut pe Cezar cu o fată foarte tânără. Era cea care avea să fie a doua lui soție, Eugenia Cozmiță, cunoscută apoi de noi toți sub numele familiar de Coca. Era o fată de-o frumusețe stranie , o ființă de o mare finețe și delicatețe fizică, așa cum se închipuie zânele, ascunzând sub această înfățișare de candoare o ușurătate inconștientă. „Pire que belle“, spunea un rafinat.
Faptul că avea anumite comportări nepermise, cu o candoare ingenuă și cu o inconștiență naivă, nu a putut să-l facă pe Cezar mai indulgent. După 6 luni petrecute împreună la Paris și apoi trei ani, la proprietatea în părăsire a acesteia din comuna Averești, județul Roman, Cezar, dezamăgit, a divorțat, fără vreo dușmănie, au rămas prieteni.
În timpul sezonului de la Călimănești, în 1932, vizitatorii îl întâlneau des în lume pe Cezar, iarăși cu o fată foarte tînără, Georgetta Ciocâlteu, care avea 19 ani. Prezența lui Cezar Petrescu în stațiune era un eveniment care nu putea trece neobservat. Era doar unul din scriitorii cei mai citiți. Toți cei care se învârteau pe acolo, solemni, oficiind cu un pahar plat de porțelan cu toartă, îngurgitând arar câte o gură de apă, erau cititorii lui și aveau, ca orice om care nu are ce face, o curiozitate. Fata interesa și ea, superlativ prin ținuta și degajarea ei, care vădeau pe cineva umblat prin lume, undeva, în străinătate.
La 1 decembrie 1932, s-au căsătorit. Într-adevăr, Georgetta se înapoiase de curând din Elveția, unde-și făcuse studiile la un pension renumit din Lausanne. Era o femeie drăguță, cu un caracter deschis și prietenos, venind și din firea ei și, probabil, și dintr-o cultură rafinată, care găsise în ea un teren bun. Cunoștea perfect limbile franceză, germană și engleză și citise destulă literatură universală. Era deșteaptă și abilă, calități cu care a putut să-i fie lui Cezar de mare folos în „bucătăria“ lui scriitoricească: i-a bătut la mașină romane întregi, fără să-i ceară mereu lămuriri, căci deprinsese a-i descifra caligrafia, făcea corecturile în șpalt, răspundea la scrisorile din străinătate, ținea legătura cu editurile. Era serioasă și harnică. Citea și ea tot atât cât Cezar și făcea cu el discuții foarte interesante. Cezar avea în ea și o secretară foarte bună, și o prietenă.
Și totuși, în 1941, au divorțat. Cu toate că eram foarte des în casa lor, și Georgetta știa să-și apropie pe prietenii lui Cezar, nimeni n-a știut de ce s-au despărțit. Am înțeles mai târziu de la amândoi că nici ei n-au știut de ce. Mi-au mărturisit apoi că regretau. A fost o ciudățenie, un capriciu, sau partea aceea de instabilitate a lui Cezar. Georgetta s-a recăsătorit cu G. Reschovski, om delicat, cu care s-a înțeles bine. În 1947, a plecat cu el la Paris. Am continuat să o văd totdeauna cu mare plăcere, iar Cezar îi scria foarte frumos. Georgetta are și acum, și păstrează cu sfințenie, un sertar întreg de scrisori de la el, printre care și cele zilnice, pe care i le scria înainte de căsătorie, la Poiana Brașovului. Am vizitat-o și la Paris. George al ei a murit, e singură și foarte bolnavă. Nici Cezar nu mai este. Ce tristețe!
A patra soție, Ecaterina Bonache, căreia îi spuneam Puiuțu, a intrat și a și ieșit repede din viața lui Cezar, pentru a ajunge, servită de un spirit practic neobișnuit, tocmai în America de Sud. Cezar i-a înlesnit obținerea pașaportului și ea a plecat trecând pe la poarta vilei din Bușteni, fără să se oprească o clipă spre a-și lua rămas bun de la el, deși știa foarte bine că nu avea să-l mai vadă niciodată. Mă întreb, ca un personaj din Gorki despre un băiat care se îneca, dispărând deodată într-o copcă: „Oare a fost, oare n-a fost Puiuța?“
Actul de ingratitudine i s-a părut lui Cezar atât de brutal și de neconceput, că n-a mai pomenit niciodată numele ei. După cinci ani, în 1954, s-a căsătorit cu Florica Jianu, originară din Târgu Neamț; în timpul acesta, prin împrejurări pe care nu le-am știut niciodată, a avut loc o îndepărtare de Cezar. A fost o despărțire fără de înțeles, care m-a durut enorm. Mi se tăiase legătura vie cu copilăria și tinerețea, la o vârstă când un prieten nu se mai poate înlocui. Ani de zile nu ne-am mai văzut.
Ne-am revăzut, îmi aduc aminte, era în Sala Ateneului, într-o pauză a unei adunări scriitoricești. Ne-am vorbit, dar parcă nu ne recunoșteam timbrul vocii și o stânjeneală ciudată ne deranja.
Știu bine că atunci am căutat să-l cercetez și l-am analizat atent. Slăbise. Era, ca totdeauna, cochet îmbrăcat. Vorbea, chiar el, mai puțin. Se vede că simțea aceeași jenă. Trecutul nostru era în agonie. Reluarea prieteniei de-o viață, cu dăruirea ei de altă dată, n-a mai fost cu putință. Și doar niciunul, nici altul nu am voit acea despărțire. Dar m-am gândit că totuși el era cel care putea să reacționeze, și, pentru a nu avea bătaie de cap, din comoditate, a cedat.
Sau, poate se făcuseră cine știe ce intrigi. Atunci, la Ateneu, ne-am regăsit cât ne-am regăsit, doar câteva momente. După aceea, nu l-am mai văzut. În dimineața zilei de 9 martie 1961, în ambulanța care-l ducea la spital, s-a stins.
În vara aceluiași an am trecut prin Bușteni și m-am oprit la vila cunoscută. Erau acolo două dintre surorile lui: Ștefania și Smărăndița. Cărțile stăteau tăcute, odăile, triste, biroul din cerdac, singur. Era așteptare sau resemnare? În grădină înfloriseră bujorii. De-a lungul gardului, ferigile își făceau singure vânt, clătinându-se ritmic, ca niște evantaiuri. Pisica preferată a lui Cezar, cafenie, cu ochi albaștri, intra neliniștită dintr-o odaie în alta, îl căuta. S-a așezat apoi pe birou, la locul știut.
Ne-am pus la masa lungă din sufragerie, fără să ne dăm seama, la locurile noastre obișnuite. Crezusem că vom putea vorbi, dar n-am putut. Ni se părea că ar fi fost, nu știu de ce, o trădare. Am tăcut, privindu-ne din când în când unul pe altul. O clipă. Era nevoie de altceva, pentru a ști fiecare ce gândim? În jur, până departe, era o tăcere uriașă. Înainte de-a pleca, am urcat scara îngustă ce duce la etaj și m-am oprit pe platforma ei mică, suspendată afară. Și mi-a venit în față masivul Bucegilor, iar Caraimanul a ridicat în cer, parcă mai sus, crucea lui neagră…”
*** Demostene Botez, Memorii, Editura Minerva, 1970
Cezar Petrescu s-a stins pe 9 martie 1961. În ultima perioadă a vieții a locuit mai mult la casa sa din Bușteni, pe care o cumpărase în 1937 și care este astăzi muzeu memorial. Aici sunt expuse documente originale, acte de familie, de stare civilă, opera scriitorului în ediţii princeps, fotografii din arhiva familiei și desene realizate de Cezar Petrescu.
