“Facem astăzi o incursiune în atmosfera de evocări şi amintiri a unei colecţiuni de artă şi de semne ale trecutului orânduită sub privegherea municipiului Capitalei.
O veche casă boierească bucureşteană, cu acoperiş ţuguiat, învelit cu tablă acum şi pe care îl ghiceşti, cu şaizeci de ani în urmă, învelit în şiţă şi cuprinzând sub streaşina-i largă de pălărie muntenească pridvoarele largi, cu arcade senine unite prin colonade simple, fără capiteluri, însă în armonie cu întreaga alcătuire de casă gospodărească, ticluită după tradiţia clădirilor româneşti dinainte vreme, fosta casă Moruzzi din Calea Victoriei.
Modernizată mai mult ca aspect şi păstrându-şi neştirbită frumuseţea liniilor primitive, casa aceasta aşezată în plin centrul Capitalei, lângă Ministerul de Finanţe, se poate spune că e cel mai fericit local ce s-ar fi putut alege pentru ult muzeu bucureştean.
Va trebui, bineînţeles, restaurată clădirea, înlăturându-se toate zorzoanele falsei modernizări, ciubucăriile din cursul deceniilor readucând-o, simplu, la tipicul stilului naţional din întâia jumătate a secolului trecut.
În acest chip casa Muzeului Bucureştilor va fi cu adevărat un colţ de scumpe semne ale trecutului— firimituri păstrate din adâncul vremii, fie în tainiţele măgurelor şi tumulilor, fie prin cămăruţele şi lacrele Bucureştilor.
Săli sunt destule. Câteva prinse deocamdată cu puţine obiecte. Notez una cu icoane vechi, alături de care nu ar fi rău să se destine o sală icoanelor în care-s înfăţişaţi cei doi patroni ai oraşului – Sfinţii Constantin şi Elena. Se găsesc destule şi frumoase.
Sus, într-un salon central, reprezentări ale trecutului şi înfăţişările prezentului bucureştean, orânduite cu gust, lipsind deocamdată o posibilitate de înşiruire cronologică a gravurilor şi reprezentărilor de artă.
Deosebit de interesante sunt primitivele şi atât de vorbitoarele gravuri de pe desenurile maiorului Papazoglu.
Un alt îndrăgostit al Bucureştilor a fost un fost oştean care, pe urma dragostei faţă de tot ce reprezenta trecutul oraşului, a strâns şi a desemnat o mulţime din episoadele trecutului, cum şi alte aspecte ale oraşului din diferite timpuri, şi chiar înfăţişeri de monumente, tipuri şi privelişti, redate, cu destulă stângăcie, însă cu mult suflet.
Gravurile Papazoglu ar putea alcătui o bogăţie ca izvoare de inspiraţie pentru artiştii noştri îndrăgitori ai pitorescului şi nu ne îndoim că vreun amator de vechituri, colecţionar pătimaş, va veni să îmbogăţească Muzeul municipiului Bucureşti cu o colecţie întreagă de acest fel.
Iată „Focul de la 1847“ izbucnit în ziua de Paşti, din pricina obiceiului de a descărca pistoale în vânt, obicei ce l-a silit şi pe un oarecare Drăgănescu, de prin Dobroteasa, să tragă un foc de pistol, intrând toată încărcătura aprinsă în stuful unui coşar, luând foc într-o clipă coşarul şi casele învecinate. Până la ziuă focul se întinsese în cinci mahalale de pe partea stângă a Dâmboviţei şi pârjolul a mistuit tot, ajutat de un vânt puternic. Iar Doamna cu Mitropolitul şi tot soborul preoţilor bucureşteni, în genunchi, pe Dealul Mitropoliei, se rugau să se îndure Dumnezeu şi să izbăvească oraşul.
Anton Pann, rapsodul timpului, istoriseşte în versuri „grozava întâmplare”, iar Papazoglu o nemureşte în gravura ce ornează Muzeul Municipiului.
Mai sunt şi alte clipe interesante din trecutul Bucureştilor fixate de creionul marelui iubitor al istoriei care le-a dat la lumină. Amintesc câteva din aspectele de altădată ale oraşului lui Bucur, dintre care un interesant crochiu al regiunei din oraş bântuită de „vărsările Dâmboviţei“, de ieşirile din matcă ale râuşorului, până când a fost închis în zăgazurile canalizării.
Se mai văd aci şi alte gravuri vechi, o bună acuarelă de Raffet, şi apoi câteva din desenurile inpirate lui Poiteviu-Scheletti de câteva colţuri vechi bucureştene.
Alte două saloane din dreapta sunt prinse de dulapurile şi vitrinele în care sunt rânduite urmele unui trecut îndepărtat.
Sunt frânturile de vase, obiecte de lut ars, de fier şi bronz, descoperite în staţiunile arheologice de la Lacul Tei, staţiunea preistorică Măgura Jilava şi Ostrovul Fundeni. (Epoca bronzului).
De un mare interes pentru restabilitatea elementului din cel mai îndepărtat timp, când a dăinuit viaţa aşezată pe aceste meleaguri, — toate obiectele strânse, graţie osârdiei d-lui Rosetti în această colecţie unică de arheologie bucureşteană alcătuiesc o notă de deosebită atracţie a Muzeului, asupra cărora va trebui să stăruim îndeosebi, de îndată ce vor fi rânduite şi catalogate toate aceste preţioase fărâme de obiecte de artă şi de semne ale vieţii de acum câteva mii de ani.
Alte două saloane din stânga celui central, cu gravuri în negru şi alb, au toate panourile prinse de opere de artă, unele foarte preţioase, datorite artiştilor noştri mai vechi şi mai noi.
Astfel dintre operele artiştilor mai vechi amintesc câteva pânze-copii şi lucrări originale de: C. Lecca, Carol Sathmary — o foarte frumoasă vedere a Bucureştilor de acum 70 de ani — C. Stăncescu, S. Henţia, etc. Şi apoi opere de o reală valoare datorate unor artişti de faima celor amintiţi aci: St. Popescu, C. Ressu, Rodica Maniu, A. Verona, M. Simonide — o copie după autoportretul lui Rembrandt de la Luvru şi altele.
De un tot atât de mare interes sunt trei pânze semnate de Nicolae Grigorescu, dintre care amintesc admirabila lucrare ce înfăţişează o Musceleancă stând pe povârnişul unui deal, una din operele însemnate cu vlaga coloristică şi cu ştiinţa valorării însuşite de marele artist în timpul cât stătuse la Barbizon.
Apoi, două compoziţii de Th. Aman, — o scenă sanguinară din aceeaşi epocă cu pânzele istorice ale artistului, şi o sugestivă scenă pastorală — un flăcău şi o fată, pierduţi în grâu descoperă la picioarele lor un cuib de prepeliţe — o pânză în care toate mijloacele de realizare ale lui Aman sunt în plină strălucire.
De asemenea, Muzeul Municipiului Bucureşti închide sub acoperişu-i de tezaur al trecutului — artei lui, o mică giuvaerică coloristică a acelui suflet delicat de creator al picturii româneşti care a fost Ştefan Lucian.
Un roşior călare, într-o atitudine marţială, pe calu-i puţin cabrat — înfăţişează această unică pânză, rămasă de pe vremea în care „Babacu“ era şi un mare amator de alergări de cai”.
*** N. Pora, Ilustrațiunea Română, 1930
Despre necesitatea înființării unui muzeu al Capitalei s-a vorbit încă din 1927, proiectul inițial fiind al lui Anibal Teodorescu, primarul general al municipiului la acel moment. Muzeul, asemănător celor din străinătate şi în special celui din Nüremberg, trebuia să cuprindă, conform presei epocii, cât mai multe piese documentare din trecutul oraşului – stampe, tablouri, fotografii, reliefuri, machete, cărţi, grafice, pentru obținerea cărora primarul făcea apel “către persoanele care posedă diferite piese în legătură cu trecutul Bucureştiului să le doneze primăriei, căci cu siguranţa că vor servi în scopul propus. Toate persoanele voind să doneze astfel de piese se vor adresa direct d-lui primar Anibal Teodorescu”.
Muzeul Municipului, prima instituţie oficială dedicată istoriei Bucureştilor, a fost inaugurat în noiembrie 1931, în prezența istoricului Nicolae Iorga, a primarului Dem I. Dobrescu și a altor oficialități ale vremii. Clădirea destinată păstrării comorilor Capitalei, “Casa cu lanţuri”, se afla pe Calea Victoriei, aparţinuse boierului Moruzi și cuprindea secţiunea preistorică, secţiunea artistică, cartografică, documente şi stampe, numismatică, secţiunea breslelor, urbanistică şi eclesiastică.
Primarul Dobrescu spunea la deschiderea muzeului: “Cu o cheltuială minimă am putut să scăpăm de pierzare toate urmele civilizaţiilor oraşului nostru, care s-au pierdut până astăzi în săpăturile din cărămidăriile şi din gropile de nisip găsite în cuprinsul oraşului nostru. După declaraţiile specialiştilor noştri, descoperirile făcute în săpăturile sistematice de la Jilava, Tei şi Vidra sunt de o mare importanţă pentru istoria Capitalei şi a ţării noastre. Ne închipuim de ce importanță trebuie să fi fost cele pierdute de atâta timp şi până astăzi”.
Primul director al instituției a fost istoricul Dinu V. Rosetti, despre care revista Ilustrațiunea Română scria în 1939:
“Directorul Muzeului Municipal, un pasionat cercetător al misterelor trecutului, a putut stabili pe baza descoperiririlor domniei-sale arheologice o „civilizaţie tip Bucureşti“, care se situează pe vremea perioadei de bronz, după descoperirile actuale, în regiunea Bucureşti, de-a lungul Dâmboviţei şi Colentinei şi anume: la apus, între Dragomireşti şi Floreşti, la răsărit pe Mostiştea în preajma Săvuleştilor, la miazănoapte în preajma Snagovului, la miazăzi la Căscioarele şi Olteniţa Rurală. O regăsim şi în Ardeal, în regiunea Braşovului, şi la Bandul de Câmpie, pe Mureş. În partea de apus a ţării, în Oltenia, teritoriul e ocupat de civilizaţia tip Gârla Mare, răsăritul şi în parte şi nordul, de civilizaţia Monteoru. Aceste trei civilizaţii, Bucureştii, Gârla Mare şi Monteoru par a se exclude geograficeşte şi deci par a fi în parte contemporane între ele.
Descoperirea acestei civilizaţii tip Bucureşti a făcut-o d. Dinu Rosetti, cu prilejul unor săpături pe ţărmul drept al Colentinei, în preajma lacului Tei, unde a dat peste fragmente ceramice de un tip inedit. Cercetând malurile râului, d-sa a regăsit în numeroase aşezări preistorice acelaşi tip ceramic, care reprezintă această veche civilizaţie.
Numeroase săpături în această regiune au dus la descoperiri foarte interesante.
Astfel, locuinţele civilizaţiei tip Bucureşti sunt de două feluri: colibe şi bordeie. În cuprinsul lor s-au aflat elemente ceramice, reprezentative. Locuinţele sunt răzleţe, răspândite pe aşezări de mare întindere, pe terasele râurilor. Ele constituie adeseori curţi de sine stătătoare, spre deosebire de locuinţele din vremurile erei vechi, din epoca neo şi eneolitică, strânse laolaltă pe aşezări bine apărate de natură.
Vasele găsite în preajma Bucureştilor sunt în general frumos ornamentate. S-au găsit vase de provizii, pahare conice cu fundul îngust, străchini adânci, ceşti cu toartă şi tot soiul de alte vase ce pot fi văzute la Muzeul Municipiului Bucureşti. Într-unul din vasele de provizii s-a găsit grâu calcinat, vechi de patru mii de ani!
Motivele ornamentale ale acestor vase sunt foarte variate şi creează tipul original al civilizaţiei care din epoca bronzului îşi avea aşezare aici.
S-au găsit, de asemenea, numeroase obiecte de lux, între care se află mai multe capace, un vas ciuruit pentru jăratec şi prâsnele pentru ţesut.
S-a găsit și un tipar de lut, în care s-a turnat probabil un cercel pentru o elegantă a acelor timpuri.
La Tei au fost găsite două figurine de lut reprezentând trupul imperfect al unor femei. De asemenea, s-au găsit mici topoare de piatră şi vârfuri de săgeţi de cremenene.
Foarte interesante sunt obiectele de metal din acele timpuri, găsite la Tei şi spre Fundeni, ca şi la locul numit „La Stejar”. De exemplu, se află un epilator de bronz, întocmai celor întrebuinţate de cochetele noastre de azi pentru smulgerea firelor de prisos. De asemenea, s-au găsit mărgele, cuţite şi ace. Unul din acele de cusut are o ureche obţinută prin îndoirea căpătâiului şi bătut apoi cu ciocanul.
Se pare că civilizaţia tip Bucureşti s-a dezvoltat într-o vreme liniştită şi de bunăstare. A fost o civilizaţie de întindere deosebită, cu legături spre Europa Centrală, ca şi spre Marea Egee.
După o vreme, această civilizaţie decade, până se transformă, la sfârşitul epocii de bronz şi la începutul epocii mai noi a fierului, într-o nouă civilizaţie care primeşte un nou tip, denumit de arheologi Bordei-Herăstrău.
În general, Bucureştii se pare că sunt una din cele mai vechi aşezări. Din epoca bronzului, de-a lungul veacurilor, pe aceste locuri, au fost aşezări omeneşti. Se pare că condiţiunile geografice de aici, excelente, ape, păduri pentru a-i feri de invazii (marele codru al Vlăsiei) au făcut până aproape de zilele noastre din aşezarea Bucureştilo, un adăpost ideal”.
*** Ilustratiunea Română, 31 mai 1939
