Bilete de teatru, o cutie de bomboane, un bastonaş roşu de Coty pentru buze, o sticluţă cu parfum, ultimul colier la modă, câte pretexte nu găsesc credincioasele Căii Victoriei pentru plimbarea cotidiană?…
În ceea ce priveşte pe provinciali sau pe amatorii de cucoane frumoase, aceştia nu-şi bat capul să inventeze atâtea motive, recurg la scuza clasică: o întâlnire de afaceri, în centru! Calea Victoriei este, între Capşa şi Athénée Palace, sala de recepţie a Bucureştilor, salonul aventurilor sentimentale! Stradă frivolă şi împodobită ca o femeie, strada tentaţiilor! Becuri şi reclame colorate îi ţin loc de bijuterii, haut-parleur-uri îi fac serenade nazale, cum făceau odinioară Veneției ghitariştii din gondole, vitrinele, ca numeroşi aştri artificiali, îi dau, noaptea, străluciri de sărbătoare, lumea se plimbă animată, Calea Victoriei trăieşte cu intensitate o viaţă triumfală, de vedetă celebră: zbucium, zgomot, reclamă!
În comparaţie cu arterele principale ale marilor oraşe europene, e un zig-zag, jumătate occidental, jumătate oriental, căruia din toate adjectivele existente numai acel de „frumos” nu i se poate aplica. Închipuiţi-vă o femeie cu ciorapi de mătase, pantofi descusuţi, rochie model de casă mare, mănuşi cu degetele afară, un şir de perle scumpe la gât, şi… broboadă înforită pe cap! Unui străin Calea Victoriei îi lasă cam impresia aceasta. Totuşi, dacă ar învia un bucureştean de acum 100 de ani, priveliştea ce i s-ar oferi ochiului ar fi atât de uimitoare pentru el, încât ar declara-o cea mai extraordinară stradă din lume.
Munteanul contemporan cu Napoleon ar fi convins că e o intervenţie diavolească la mijloc.
— Ăsta să fie oare Podul Mogoşoaiei?!, ar exclama dânsul, împietrit de admiraţie.
— Cum ţine pământul asemenea case înalte şi grele? Ce fel de piatră lustruită ca oglinda s-a aşternut pe jos? Ce sunt făpturile minunate din geamurile magazinelor: păpuşi sau femei vii în carne şi oase? Dar luminile roşii, fantastice, ce se aprind deasupra caselor ca faimoasele cuvinte biblice „mane, thekel, pharés“, se sting, iar se aprind?.…
Şi monştrii apocaliptici, care merg singuri când învârţi o roată? Par a fi carete, dar unde s-au văzut carete fără cai? A venit vremea de apoi!, s-ar minuna strămoşul mort în 1829 şi n-ar mai conteni mătăniile.
Dacă un secol a adus atâtea schimbări neînchipuite în porţiunea dintre Dâmboviţa şi Băneasa, ce-ar zice oare Mircea cel Bătrân şi fraţii lui de s-ar deştepta din somnul lor de peste cinci veacuri? Cum ar mai cunoaşte, în clădirea impunătoare a Cercului Militar, locul bisericuţei înălţate de el în mijlocul unei păduri? Acolo unde astăzi se organizează cele mai de seamă petreceri mondene răsunau odinioară cântări religioase, acolo unde se ameţeşte tineretul, dansând fără grijă, în sunetele jazzului, se rosteau rugi fierbinţi pentru mântuirea neamului şi îngenunchiau domni viteji înaintea altarului, cerând Celui de sus biruinţă asupra păgânilor.
În acele vremi îndepărtate, Bucureştiul se întindea numai între Dâmboviţa şi Curtea Domnească, cu ziduri de cetate şi pivniţe tainice, boltite, hrube misterioase, ca în romanele senzaţionale. Toate cuprinse în spaţiul dintre Smârdan, Şelari şi Bărăţiei. De Calea Victoriei nici nu se pomenea! În desişul stejarilor, îşi făceau plimbarea zilnică vulpi, iepuri, poate chiar urşi tacticoşi, care ciuguleau boabele de zmeură, pe locul unde snobii actuali sorb siropul din aceleaşi fructe. La Capşa întâlnim şi noi destui iepuraşi pe Calea Victoriei! Decât că nu sar din tufişuri! Transformaţi de circumstanţă în lutru, chinchilla, hermină, petit-gris, bietele animale, ruşinoase parcă de originea lor obscură, înfăşoară azi gâtul acelor bucureştence, care mai puţin favorizate de soartă, nu pot decât să suspine melancolic ori de câte ori văd vizonul sau biberul unei trecătoare bogate.
Deschiderea Căii Victoriei se datoreşte unei femei; de aceea pesemne această stradă e răsfăţată şi cochetă ca o femeie! Marea postelniceasă Elena Cantacuzino, Bassarabă prin amândoi părinţii, scriindu-şi testamentul, nu se gândi nicio clipă că pecetluieşte soarta unei străzi renumite pe un pergament de împărţeală a averii sale. Într-adevăr, graţie acestui testament, din holdele şi păduricele mărginaşe vechiului Bucureşti, se născu Podul Mogoşoaiei, embrionul Căii Victoriei. Dacă marea postelnicească ar fi bănuit rolul pe care-l va juca viitoarea stradă principală bucureşteană nu s-ar fi simţit deloc încântată că a pricinuit, fără vrere, întemeierea unei „uliţe”, cum i-ar fi zis dânsa, „de pierzanie sufletească, câteodată chiar şi trupească”!
Rămasă văduvă în urma mişelescului omor al soţului ei, Postelnicul Constantin Cantacuzino, de către Grigore Ghica-Vodă, ea îşi rândui împărţeala avuţiilor ei imense din timp şi muri în 1667. Moştenirea dădu însă loc la neînţelegeri între Domnitorul Şerban Cantacuzino, care ar fi vrut să aibă partea leului, şi ceilalţi fraţi şi surori!
Constantin Brâncoveanu, nepotul de fiică al Postelnicesei, urmă la tron, restabilind lucrurile în dauna văduvei lui Şerban. Cum avea o proprietate la Mogoşoaia şi dorea să-şi scurteze calea de la casa lui, din dreptul Institutului Babeş de azi, la conac, Brâncoveanu taie, în 1692, un drum drept, prin moşiile unchilor şi a mătuşelor lui: Bălăceni, Corbeni, Filipeşti, fără să ţină seamă de protestările lor.
Doamnei Maria lui Şerban îi despărţi chiar curtea palatului în două: o parte de clădire rămase pe dreapta stradei, iar aripa coconilor, pe stânga. La început, i se zicea acestei străzi „uliţa nouă, ce vine dinspre Sărindar”. Mai pe urmă, i se schimbă numele în „Podul Mogoşoaiei”, după proprietatea Domnitorului. Se vede că o cumpărase de la văduva vreunui boer Mogoş, căreia i se spunea „Mogoşoaia” nume format la fel ca „Băneasa”, spre a desemna pe nevasta banului Văcărescu.
În dreptul Palatului Poştei, se afla locuinţa agăi Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino, căzut în bătălia de la Zărneşti. Constantin Brâncoveanu, care-l ura de moarte, îi ţinu un an şi jumătate capul înfipt într-un par, în poarta casei. Cine se gândeşte, când trimite un colet, o scrisoare recomandată, sau priveşte pur şi simplu de pe treptele poştei la furnicarul de pietoni grăbiţi că mai acum două veacuri i s-ar fi înfăţişat în acelaşi loc un spectacol înfiorător, cu totul diferit de cel de azi: o curte boierească părăsită, iar în stâlpul gardului, ţintuit în cuie, capul stăpânului cu plete răsfirate-n vânt, vara dogorit de soare, iarna acoperit de ninsoare, cu ochii scoşi de corbii croncănitori şi înconjurat de haitele câinilor care-i dădeau noaptea târcoale!
Un film tragic, de cinema, trăit în acele timpuri de cruzime barbară! Casele vistierului Hierea Brezoianu se înălţau unde e azi Teatrul Naţional. De la dânsul înainte, se întindeau locuri virane, aparţinând Domnitorului. Pe ele ridică Logofătul Iordache Creţulescu biserica cu acelaşi nume, una din bisericile cu tradiţie boierească până în epoca noastră.
În curtea Palatului Regal, exista la începutul secolului al XVIII-lea un puţ cu zale, adică cu lanţuri de fier la ciutură. În 1730, lângă acesta se aflau casele boierului Colfescu, cu odăile scunde să le ajungi tavanul cu mâna, aşa cum se obişnuia pe atunci. Către sfârşitul secolului, deveni proprietar, în locul primului, baronul Sachelarie, un bancher cunoscut, apoi Dinicu Golescu, care clădi un adevărat palat pentru vremea lui. Aduse chiar apă cu robinete în odăi şi faptul acesta, considerat ca o invenţie extraordinară, dădu mult de vorbit bucureştenilor. Cel din urmă achizitor fu, în sfârşit, statul. Palatul Regal puse capăt schimbărilor de arhitectură şi proprietari.
Prin 1750, mai sus de „puţul cu zale“, erau locurile embaticare ale Mănăstirilor Snagov şi Căldăruşani, pe care „prostimea“ îşi clădea bordeie sau prăvălioare. „Livada Văcărescului” ocupa porţiunea Atheneului, iar spre şosea vegetau ici-colo cârciumile, vecine caselor de lemn, mai mult într-o atmosferă de sărăcie decât de belşug. Noroiul era de neînchipuit: câteodată carele şi trăsurile se împotmoleau ca într-o mlaştină şi trebuia o muncă uriaşă spre a le urni din loc.
Încă înainte de 1780, se întâmplă un eveniment important: Podul Mogoşoaiei se podi cu scânduri! Se putea circula acum mult mai comod, deşi când erau lemnele desprinse şi trecea o trăsură, apa de dedesupt ţâşnea amestecată cu noroi, stropind ca un furtun împrejur. În 1790, Bucureştiul fu invadat de ruşii lui Suvarof şi nemţii lui Coburg, nemţii cu coadă, cum îi porecliseră strămoşii noştri, fiindcă purtau peruci albe. Aceştia, în lipsă de altă ocupaţie, nu găseau altceva mai distractiv decât să se încaiere, toată ziua, pe Podul Mogoşoaiei.
Galerie foto
Mai târziu cu câţiva ani, neferii turci fură încartiruiţi tot aici. Devenise, de altfel, „Uliţă Domnească” încă din 1774, de când se mutase curtea domnitorului în casa Ghica. La Capşa, se afla locuinţa vornicului Slătineanu. Numele „Cişmigiului” se datoreşte casei „marelui cişmigiu”, care supraveghea lucrările de canalizare şi stătea lângă lacul lui Dura-Neguţătorul, azi lacul cu insula Monte-Carlo.
Se adusese, cu mare cheltuială, apă de izvor în două fântâni de pe Podul Mogoşoaiei, care lua din zi în zi mai mult avânt. Abia după 1800 se introduse sistemul robinetelor, care, mai ales în interiorul încăperilor, stârneau admiraţia tuturor, după cum am arătat, când a fost vorba de casele lui Dinicu Golescu.
O dată importantă în trecutul Căii Victoriei e anul 1797! Hangerliu- Vodă, rupând cu tradiţia, îşi făcu cu întreaga curte intrarea triumfală de domn prin Podul Mogoşoaiei, în loc să procedeze ca predecesorii, care intrau în noua lor capitală prin Podul Şerban-Vodă. Domnitorul Carol, după Războiul de neatârnare, tot prin Podul Mogoşoaiei păşi în Bucureşti şi de atunci i se schimbă denumirea în „Calea Victoriei”.
Regele Ferdinand al tuturor românilor trecea sub un arc de triumf dinspre Mogoşoaia spre palat, drum străbătut de atâtea ori de întemeietorul Brâncoveanu, domnul principatului Valahiei.
Mână-n mână cu mărirea ţării merge şi Calea Victoriei, transformată ca de-o baghetă magică în decursul secolelor, martoră şi părtaşă tuturor evenimentelor de seamă. Azi, pe asfaltu-i lucios, lunecă în şiruri neîntrerupte Buick-uri, Crysler-uri, Packarde luxoase, fără să stârnească norii de praf, cum stârnau odată rădvanele cu şase telegari şi surugiii în costum pitoresc. Motocicletele asurzitoare trec vijelios, cum treceau caii cu şa de catifea, scări de argint şi alămuri la hamuri, încălecaţi de vechii boeri.
Pe atunci rădvanul domnesc era aurit şi negustoresele cu papuci roşii în picioare şi testemel colorat pe cap, subţire ca pânza de păianjen, se opreau în drum şi nu se mai săturau privindu-l. Când se ivea careta vreunei jupâniţe de neam mare, se minuna norodul ca de-o arătare din basme: rochia de atlas brodată cu flori de fir îi era încheiată în sponci de aur, dulama cu samur avea nasturi de rubine sau diamante şi brâul cu care-şi încingea mijlocul se termina cu paftale ajurate de aur, împodobite cu pietre preţioase. Cercei bizantini în formă de lănţişoare de perle sau diamante îi atârnau la urechi şi şiraguri de perle i se înfăşurau, de câteva ori, în jurul gâtului!
În vremea noastră, urmaşele jupâniţei de viţă şi a umilelor ei admiratoare se amestecă în valurile democratice ale Căii Victoriei cu acelaşi feutre, cu aceiaşi ciorapi de mătase, cu aceeaşi blană şi maşină. Diferenţa e prea neînsemnată dacă feutre-ul e de calitatea I sau a II-a, dacă blana e veritabilă sau imitaţie, dacă mătasea e vegetală sau naturală! Chiar între taxiul îngrijit şi limuzina particulară nu există marea deosebire dintre trăsurile boierilor şi ale negustorimii sau prostimii de câteva veacuri în urmă.
Cu cât Calea Victoriei a devenit mai rafinată, mai civilizată, cu atât mai umanitară şi dreaptă a apropiat categoriile sociale, le-a făcut să se atingă între ele, să se înfrăţească, atrase deopotrivă de mreaja-i de lux şi eleganţă…”
*** Realitatea Ilustrată, 1930
