La sfârșitul lunii ianuarie 1884, ziarele de la București publicau vești îmbucurătoare despre starea lui Eminescu. După episodul critic declanșat în vara anului precedent, poetul fusese îngrijit în sanatoriul doctorului Șuțu din Capitală, apoi a ajuns, prin strădania prietenilor, la Sanatoriul Oberdöbling din Viena.
În februarie, a fost externat și, însoțit de credinciosul prieten Al. Chibici Râvneanu, la îndemnul medicilor vienezi și cu susținerea financiară a lui Titu Maiorescu, a făcut o călătorie în Italia, pentru a se întrema pe deplin.
Ce s-a întâmplat cu Eminescu după aceea aflăm datorită scriitorului Gala Galaction:
“Amicii din ţară şi îndeosebi d. Maiorescu, care primea relaţiuni săptămânale asupra stării lui Eminescu, trimit, în acest scop pe Chibici la Viena. Dar cu mare greutate izbuti Chibici-Râvneanu să înduplece pe Eminescuca să meargă în Italia. Nenorocitul poet avea dreptate. Italia îi trebuia lui acum!
Ion Scurtu (în studiul publicat în “Zehnter Lihresbeucht des Institutus für Rumänische Spracher”) vorbeşte astfel despre zilele petrecute la Veneția și Florența:
„Dar cât de tristă fu această călătorie! În această ţară minunată, acolo unde Goethe şi atâtea alte suflete de artişti au petrecut epoca cea mai fericită a vieţii lor şi au avut parte de impresiuni neuitate pentru creaţiunea viitoare; acolo bietul nostru poet rămase rece şi îngropat în sine, străin strălucitelor minuni ale Italiei, nefermecat de niciuna, neatins de niciuna. Fiindcă spiritul lui era învăluit de nouri tulburi şi puterea lui de a simţi incapabilă şi tocită!“
Din Veneţia, Eminescu fuge în toată graba. N-o mai cunoştea, n-o mai înţelegea! Pe când Eminescu era în Florenţa cu amicul său Chibici-Râvneanu, Nicolae Eminovici, fratele poetului, se sinucide la Ipoteşti, în ziua de 9 martie 1884. La 17 martie, cei doi pleacă din Florenţa spre Viena şi poate erau încă pe drum când bătrânul Gheorghe Eminovici îşi dă la Ipoteşti, 19 martie 1884, obştescul sfârşit. De la Viena, Eminescu vine în ţară şi anume la Iaşi, unde amicii îl aşezară deocamdată, spre finele lunii martie, sub acelaşi acoperiş cu d. Miron Pompiliu.
La 20 octombrie 1884, Eminescu scrie, din Iaşi, lui Chibici, că domiciliază la Hotelul România, că suplineşte, la şcoala comercială, o catedră de geografie şi de statistică şi că este subdirector la biblioteca centrală. Într-adevăr, în ziua de 2 septembrie 1884 fusese numit acolo subdirector.
Dacă sufleteşte putem zice că poetul era restabilit, trupeşte suferea îngrozitor. Drumurile prea multe din tinereţe, vreo răceală de pe atunci sau efectul virusului care era în el îi provoacă violente erupţiuni pe picioare. De aceea, în vara anului 1885, îl găsim pe Eminescu la Liman, lângă Odesa, unde face o cură de băi de nămol. Dar bietul poet începe să decadă sufleteşte. La 14 mai 1886, d. Miron Pompiliu scrie domnului Maiorescu o foarte tristă scrisoare. Eminescu cere parale de la toată lumea, pocneşte cu bastonul în zidurile şi zaplazurile de pe la case, se culcă la teatru pe banchetă, se leagă de femei pe stradă, nu mai are nici o grijă de bibliotecă…
La 9 iunie 1886, Eminescu se întunecă a doua oară. În vara acestui an, iulie şi septembrie, nefericitul om de geniu face hidroterapie la băile Repedea din judeţul Iaşi. La 6 noiembrie 1886, fu cercetat în arestul preventiv al despărţirei I, „în urma rechiziţiunii d-lui Prim-Procuror din 5 Noiembrie“, de către doctorii Iuliano şi Bogdan, care constatară că poetul suferă de alienaţie mintală «cu accese acute produse probabil de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism» şi declarară prin proces-verbal că „starea lui e periculoasă atât pentru societate, cât şi pentru el însuşi şi este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială“.
La 9 noiembrie 1886, Eminescu fu internat în fostul spital de nebuni de la Mănăstirea Neamţ, acolo unde astăzi petrec vara coloniile şcolare. Ca o bestie sângeroasă şi perfidă care se joacă îndelung cu victima până s-o sugrume, nebunia îl slăbeşte încă o dată. Eminescu se simte iar om întreg, e liber să se plimbe prin potecile aşternute cu frunzele căzute astă toamnă şi îşi aduce aminte cu nespusă duioşie de Veronica Micle şi de iubirea ei.
La 10 aprilie 1887, Eminescu iese, zice-se vindecat, din ospiciul Mănăstirea Neamţ şi se duce la Botoşani, lângă soră-sa, Henrieta. Dintre toţi copiii soţilor Eminovici, mai rămăseseră un băiat şi două fete. Matei Eminescu, care era oştean, Aglae, care se recăsătorise în Austria după o primă căsătorie numai de vreo 2 ani, şi Henrieta, care era aproape oloagă. Lângă această soră Eminescu vine să-şi petreacă tristele zile ce-i mai rămăseseră de trăit. Henrieta îl îngrijeşte cu mare devotament. Priveliştea acestor doi fraţi, geniul în decadenţă şi iubirea frăţească bolnavă şi neputincioasă, vieţuind laolaltă şi alinându-şi reciproc suferinţele completează cu o notă shakespeariană viaţa lui Eminescu.
La 14 iulie 1887, Eminescu fu examinat în Iaşi, cu de-amănuntul, de către mai mulţi medici. (I. Scurtu) Ei opinară că trebuie trimis la Hall, lângă Viena, după ce, prealabil, câteva celebrităţi medicale vieneze îl vor fi văzut încă o dată. Doctorandul Grigore Focşa îl însoţeşte pe poet până la Viena şi acolo specialiştii Dr. Neumann, Dr. Nothnagel şi Dr. Meinert îl cercetează şi declară că nebunia lui Eminescu provine dintr-o boală venerică şi că nu mai e nădejde de scăpare (I. Scurtu).
Totuşi, Eminescu face, în vara acestui an 1877, o cură la Hall, după care se simţi ceva mai bine, dar foarte scurtă vreme, căci în septembrie, revenind în Botoşani, îi fu iar rău. În octombrie şi noiembrie se mai linişteşte. La 10 noiembrie, scrie o scrisoare a lui V. G. Morţun. Iarna întreagă merse parcă spre îndreptare, începu să citească, să-și revadă poeziile și să se mai ocupe de bietele lui treburi materiale. La 14 – 26 martie 1888, scrie unui editor o scrisoare de afaceri. În cartea d-lui Octav Minar, „Cum a iubit Eminescu“, pag. 84, citim următoarea scrisoare, a cărei dată însă (1888 Decembrie) trebuie să fie greşită:
„Dragă Veronică, uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă că n-am voit să te ascult. Ce viaţă dezordonată am dus, toate sfaturile tale erau aşa de sincere, aşa de bune, aşa de drepte, încât, dacă îndeplineam o parte din ele, azi n-aş zăcea pe patul de suferinţi. Amintindu-mi de bunătatea inimii tale, simt remuşcări de faptele din trecut. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere ca să vii la Botoşani, să mă vezi unde sunt bolnav şi din minut în minut îmi aştept sfârşitul, căci pentru societate sunt mort de mult.
Îmbrăţişări prieteneşti,
Eminescu”
Scrisoarea aceasta, poate cea din urmă pe care o scrie Eminescu iubitei sale, e un testimoniu suprem, e o recunoaştere, mai presus de orice contestare, a dragostei neţărmurite şi pline de devotament pe care Veronica Micle i-o purtase nefericitului poet. Veronica vine într-adevăr la Botoşani în aprilie 1888. În aceeaşi lună, Eminescu, îndemnat poate de amica lui, pleacă la Bucureşti. Şi în capitala frivolă, plină de petreceri, plină de zgomot şi de nepăsare, apare încă o dată, de data aceasta umbra celui ce scrisese mai înainte aci poeziile lui cele mai frumoase.
Dintru început, se păru că Eminescu s-a restabilit. Într-o seară de toamnă în acest an, 1888, fu mare sărbătoare în salonul domnului Maiorescu. Eminescu citi, cu glasul lui profund şi melancolic, o producţie nouă. Asistenţa fu impresionată până la lacrimi. Dar totul fu numai speranţă deşartă şi amăgire! Erau ultimele pâlpâiri ale focului care se stinge.
La începutul anului 1889, nebunia îşi reluă prada în stăpânire. În martie, Eminescu e complet nebun. Dus încă o dată iîn ospicul doctorului Şuţu, el se chinui aci mai multe luni, până când, în sfârşit, Dumnezeu se îndură de el.
În ziua de joi, 15 iunie 1889, un nebun din ospiciu îi sparse capul (…) A doua zi, 16 iunie, se făcu autopsia cadavrului. A treia zi, 17 iunie, Eminescu fu aşezat să doarmă somnul veșniciei. În același an, muriră și cele două femei a căror amintire va fi de-a pururi legată de numele lui Eminescu, Veronica, la 4 August, la Mănăstirea Văratec, iar Henrieta, la 14 octombrie, în Botoșani.
Au trecut de atunci 25 de ani. Eram copii; poate nici nu auziserăm de numele lui Eminescu. Din an în an, inspiraţia lui suavă a cucerit simţirea lumii româneşti. Iată, însă, câtă jale, cât amar, au fost în viaţa celui care a fermecat adolescenţa noastră! Este un anume blestem pământesc ca supremul dar al poeziei să nu fie dăruit din ceruri decât cu preţul unor dureri necunoscute celor mulţi. Omul cel mai nenorocit care a trăit între noi, în jumătatea a doua a veacului XIX, a fost cel mai mare artist al nostru! Acum, când doarme dus, acum când ne trudim să scoatem „de pe galbenele file“ datele şi împrejurările truditei lui vieţi, ceea ce ne impresionează şi ne impune mai mult este imensul său patriotism.
În privinţa aceasta, Eminescu trebuie pus alături cu cei mai mari, cu cei mai sfinţi patrioţi ai noştri! Şi ne rămâne o datorie sacră de împlinit faţă cu memoria şi cu cenuşa genialului poet. Atunci când ţărmul Mării Negre, de la gurile Dunării şi până la Ecrene va fi puternic consolidat cu populaţie românească, atunci când vom fi ajuns să ferecăm coasta vechiului Euxin în aur şi în oţel, sub ciocanele forţei noastre comerciale şi militare, atunci, atunci, lângă ţărmul mării, într-un parc de brazi, să ridicăm un grandios mausoleu marelui poet! Vom îndeplini astfel dorul lui cel din urmă:
Vor arde ’n preajma mea
Luminile’n dealuri,
Izbind s’or frământa
Eternele valuri.
Şi vom aşeza în hotarul ţării şi al limbii româneşti, pe ţărmul Mării Negre, ca pe un sfânt palladiu, amintirea şi cenuşa celui ce a cântat atât de dulce în limba românească şi a iubit cu atâta foc poporul nostru!” (G. Galaction, Mișcarea, iunie 1914)
Surse:
Titu Maiorescu, „Însemnări zilnice”, Vol. 2, 1881-1886
Ioan Slavici, „Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu”
Iacob Negruzzi, “Amintiri de la Junimea”
Al. Ciurcu, Adevărul, octombrie 1911
Românul, 1883
Familia, 1883
Curierul Foaia Intereselor Generale, 1883
Mișcarea, 1914
Convorbiri literare, 1906
Constituționalul, 1892
Biblioteca Centrală Universitară Iași
Artemiza Palaghiu / iulie 10, 2025
Mie mi-a povestit mama mea, că a găsit într-o carte veche o referință cum că Eminescu a fost bolnav de sifilis, dar nu l-a tratat – l-a neglijat, avea alte preocupări, că fuma mult, mai bea și că muncea mult la poeziile sale. Din păcate…. s-a văzut mai tîrziu.
/