“Literatura română iarăşi are doliu. Cunoscuta poetă lirică Veronica Micle, care a colaborat şi la Familia, a încetat din viaţă la sfânta mănăstire Văratec, în România, unde s-a făcut şi înmormântarea.
Pe cât de neaşteptată a fost știrea aceasta, pe atâta este de mare şi durerea ce simţim, căci perdurăm o colaboratoare cu talent, a cărei morte toată literatura nostră o jelește. Abia sunt două luni de când a murit Eminescu. Atunci Veronica Micle i-a dedicat “Lui” câteva strofe care se încheie cu următoarele cuvinte:
Dec’ar da un mort din gropă pentr’un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aş da de voie bună
Tote razele din lună, toate razele din sore,
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare!
Acesta i-a fost cântul de lebedă. Dorul din cântec s-a realizat iute. I-a murit sufletul, i s-a stins viaţa, acum îl poate uita…
Relativ la boala şi înmormântarea poetei, Ziarul Lupta din Bucureşti a primit din Văratec următoarele informaţiuni:
Veronica Micle venise, împreună cu fiica sa, domnișoara Eugenia (Virginia), profesoară la Botoşani, să petrecă câtva timp în Mănăstirea Văratec, unde aerul cel curat atrage în fiecare vară mulţi vizitatori. Suferea însă continuu de dureri de cap care în ultimul timp deveniseră nesuferite. Totuşi, ea era întotdeauna veselă şi zâmbitoare.
În seara zilei de 2 august, ea se simţi cam indispusă, peste noapte răul începu să se manifeste în toată puterea lui. Toată ziua de 3 august ea rămase într-un fel de paralizie, nu mai putea spune un singur cuvânt. Ajutore medicale i se deteră de domnii doctori Cantemir şi Ursulescu, care declarară că nu este nici o speranţă de scăpare. Pe la 11 ore seara ea îşi dădu obştescul sfârşit.
Nu pot să nu amintesc că stareţa mănăstirii, maica Eugenia Negri, s-a arătat demnă de rangul ce poartă. În tot timpul bolii, împreună cu celelalte maici, ea a dat bolnavei cele mai părinteşti ingrijiri.
În ziua înmormântării, 5 august, veni din Iaşi cealaltă fiică, domnișoara Valeria, împreună cu dl. doctor Taussig, care crede că Veronica Micle muri de congestiune cerebrală. Pe la ora 3, în faţa întregului sobor şi a tuturor vizitatorilor mănăstirii, după terminarea serviciului religios, dl Theodor G. Emandi, student al Facultăţii juridice din Iaşi, în numele studenţilor universitari, rosti o frumosă cuvântare care umplu de lacrămi ochii asistenţilor.
Domnia sa schiţă meritele literare ale poetei, caracterizând totodată nobilele însuşiri a sufletului ei, numărând-o cu multă dreptate între cele întâi poete ale românilor, arătă asemenea pierderea ce literatura lirică încearcă prin moartea Veronicăi Micle care, cu maturitatea vârstei, ar mai fi îmbogăţit literatura.
Apoi dl. Humulescu, student în teologie, rosti al doilea discurs bine simţit. Mai multe coroane au fost depuse pe mormântul regretatei Veronica Micle. Întrega mănăstire era cuprinsă de doliu”.
*** Familia, august 1889
