Învățămintele scriitorului Gala Galaction, traducătorul Sfintei Scripturi

“Nu mai fusesem oaspetele Părintelui Gala Galacticul de vreo patru ani. Dotat cu o oarecare memorie vizuală, credeam că-i nimeresc locuinţa cu uşurinţă. Topografia locului, în răstimp, s-a schimbat însă cu desăvârşire. Alte case, în stil de vile, au ieşit ca din pământ, şanţurile au dispărut, strada Mihail Cornea este pietruită. O uliţă liniştită care la ora aceea, patru după amiază, nu era tulburată decât de strigătele unui oltean care-şi oferea marfa cu „toftanul”. Pe prispe, bătrâne tăcute împleteau ciorapi şi pe la portiţe câte un vistavoi „trata amor” cu vreo jupâneasă.

Părintele probabil că e cunoscut prin cartier şi iubit în acelaşi timp, căci vreo cinci persoane s-au oferit să mă conducă până la poarta casei sale. Casă simplă, îmbrăţişată de viţă de vie şi iederă, cu o curticică împodobită cu flori şi împrejmuită de un gard viu.

Părintele, bucuros de oaspeţi, m-a primit în camera sa, în care doar tablourile de pe pereţi îi schimbă întrucâtva nota de chinovie. Pe jos un covor basarabean, un perete e ocupat de un raft înţesat cu cărţi, un pat de fier, picturi ale distinsei artiste Luky Galaction, una din fiicele poetului, icoane multe, desene de Tonitza, mobilă strict necesară.

Părintele, a cărui față tânără contrastează cu albul bărbii, e gata pentru… spovedanie.

Elena Galaction, fiica mai mică a Părintelui, actriţa care a surprins deunăzi prin debutul său senzaţional, ne serveşte graţios cafele şi dulceţuri. Cer iertare cititorilor dacă întrebările de mai jos s-au adresat mai mult Părintelui Grigore decât reputatului scriitor Gala Galaction. Uitând, pentru un moment doar pârdalnicul interes profesional, am căutat răspuns întrebărilor care chinuiesc deseori sufletul unui drept credincios. Căci pentru umila mea persoană, Părintele Galaction este unul din puţinii oameni care luptă cu nădejde pentru ca lumea să nu se mai urască în numele Aceluia care a spus „iubeşte pe aproapele tău”, parodiind sinistru aşa zisa „civilizaţie”.

Şi am început „descusutul”.

— Părinte, ce te-a învățat viața în cursul anilor?

— Îți voi răspunde cu aceleași cuvinte cu care am rezumat consătenilor mei din comuna Dideşti înţelepciunea agonisită timp de treizeci de ani după plecarea dintre ei. Iată ce-am spus celor ce mă ascultau pe măgura de lângă Schitul Dideşti: „Tot ce-am învăţat de când am plecat dintre voi e lucru vechi şi cunoscut. Să-ţi fie frică de Dumnezeu în toate zilele tale şi să ţii cu putere la legea strămoşească. Am umblat prin şcoli, am citit mormane de cărţi şi am

văzut oameni din toate părţile lumii… E multă pleavă, paie sunt berechet, dar bobul grâului este puţin. Am adunat din pleavă şi din paie grâul cel sănătos. Şi ce-am găsit? Să nu pierzi pe Dumnezeu şi toate vor ieşi cu bine… Mai mult decât pe Dumnezeu n-am găsit şi n-am învăţat în aceşti treizeci de ani de când ne-am despărţit”.

— De ce te-ai făcut preot?

— De când mă ţin eu minte am dat mai mult preţ realităţilor sufleteşti decât lumii exterioare. Nepot de preot şi cred că strănepot de călugăr, n-am rătăcit pe Dumnezeu decât vreo câteva luni de zile, când eram prin clasa a cincea de liceu.

La vârsta de 19 ani, am avut norocul să întâlnesc pe fiinţa excepţională care era să fie soţia mea de mai târziu şi a cărei pietate şi curăţie sufletească fără pereche erau să înrâurească definitiv asupra hotărârilor şi asupra paşilor mei în viaţă. Poate că această întâlnire a fost pricina care m-a colectat sufleteşte şi m-a determinat la douăzeci de ani să părăsesc Facultatea de Filosofie şi studiile profane şi să apuc calea teologiei.

Între douăzeci de ani şi patruzeci de ani, după ce ajunsesem scriitorul Gala Galaction, am cerut de trei ori autorităţilor noastre bisericeşti să-mi confere darul preoţiei. Întâia oară mi s-a răspuns că sunt prea isteţ şi poate primejdios. A doua oară mi s-a răspuns că sunt anti-muzical (ceea ce e adevărat), de-abia a treia oară mi s-a primit cererea şi am fost hirotonit preot de Mitropolitul de alaltăieri, actualul Patriarh, Doctorul Miron Cristea.

Vezi dar că în mine era pesemne hotărât să se îndeplinească cine știe ce necunoscută binecuvântare a preotului Constantin Ostreanu, tatăl mamei mele, sau poate a ieromonahului Silvestru, bunicul tatălui meu.

— Părinte, cum ți-1 închipui pe Dumnezeu?

— Răspunsul meu nu poate să fie decât profund creştinesc. Adâncimile Dumnezeirii şi toate tainele care se adună în sfere inefabile, deasupra bietei piastre fiinţe omeneşti, sunt pentru noi, creştinii, hipostaziate şi garantate de persoana Dumnezeiască şi Omenească a Mântuitorului. Dacă-mi este permis să-mi exprim gândul cu o comparaţie, Mântuitorul Isus Christos este pentru noi o deplin adecvată formulă algebrică, totalizând infinitul matematicii Dumnezeeşti. „Fiul este pentru noi strălucirea slavei şi icoana fiinţei lui Dumnezeu, ţinând toate cu cuvântul puterii sale” (Evrei 1, 3).

Aşadar, acele neguri insondabile şi deconcertante care planează deasupra cugetului unui filozof, fie el chiar teist, pentru noi, creştinii, însemnează şi se reduc fericit la o cunună de diamant: persoana lui Isus Christos Mântuitorul. Noi credem şi mărturisim că Mântuitorul lumii a Înviat a treia zi după Scripturi şi s-a suit la Ceruri şi şade la dreapta Tatălui. Deci nu te mira dacă înaintea cugetului creştin, încovoiat în rugăciune, Dumnezeiescul Stăpân pluteşte, aşa cum istoria şi pietatea universală ni-l înfăţişează de două mii de ani încoace.

— Cum se face că icoanele îl înfățișează pe Mântuitor atât de divers ca înfățișare?

— Asta depinde de temperamentul feluriţilor artişti, cei ce înfloresc în chip firesc din tulpine etnice diferite, în condiţii de viaţă diferite, sub latitudini diferite şi în medii culturale disparate între ele. Eu cred că dacă ar fi vorba să discutăm cea mai apropiată înfăţişare a Domnului, ar fi să ni-l închipuim sub trăsăturile şi în portul arabo-evreiesc de astăzi.

— Părinte sunt un drept credincios. Totuşi fă-mă să înţeleg un lucru: Dacă bunul Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturora, de ce această groaznică inegalitate între copiii lui? De ce ne-a făcut atât de diverşi? Cum îţi explici această inegalitate?

— Este marea lege a diversităţii vieţii: sus şi jos, în mare şi în mic. Imaginaţia cea mai fecundă dintr-un cap omenesc nu va putea niciodată, nici pe departe, să apropie multiplicitatea de forme, de specii, de realizări în toate regnurile, aşa precum ni le învederează cuceririle ştiinţifice de astăzi. Îţi mărturisesc însă că oricât de mari mi se arată puterea lui Dumnezeu şi varietatea făpturii sale, când este vorba de inegalităţile de pe platforma morală (căci mi se pare ca de asta îţi este aminte să întrebi) aceste inegalităţi pentru mine n-ar fi destul de explicabile dacă nu le-aş vedea răsfrângându-se şi prelungindu-se în oceanul vieţii de dincolo, aşa precum se răsfrâng luminile şi configuraţia ţărmului în oceanul pământesc.

— Cum îţi închipui lumea de după moarte? Cum îţi închipui raiul, iadul? — Învăţătura bisericii în acest punct important este sumară. Foarte numeroase explorări şi studii independente se străduiesc azi să supraliciteze ori cel puţin să dezvolte sumara noastră învăţătură despre fericirea celor drepţi după moarte şi despre pedepsirea celor răi la aceeaşi scadenţă. Suntem răbdători şi prudenţi, păstrând ca temelie neclintită învăţătura Mântuitorului din parabola „Bogatul cel nemilostiv şi Lazăr”. Noi aşteptăm vremea când Spiritul sacro-sanct, conducătorul bisericii, va binevoi să ne înveţe mai mult şi să sporească revelaţiunea divină.

— Părinte l-ai văzut vreodată pe Dumnezeu?

— Există pentru mine, creştin şi teolog, o fericită posibilitate de a te apropia de taina despre care vorbeşti. Este analoagă cu posibilitatea minierului din Africa de Sud de a se apropia de diamantele pe care le caută în măruntaiele pământului. Mina mea de diamante este istoria vieţii şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Cine studiază, aprofundează, adastă zeci de ani, destăinuirile cuprinse în documentele de mai sus acela nu va rămânea nici însetat, nici ruşinat.

Sfântul Apostol Pavel a văzut pe Domnul pe drumul Damascului. Adevăr zic ţie, nu e cu putinţă pentru cine vrea din toată inima să vază pe Mântuitorul să rămână orb în privinţa Dumnezeieştei Lui străluciri, dacă îşi lasă mâna lui în mâna Sfântului Pavel pe calea dintre Ierusalim şi Damasc. Pe scurt, a studia pe Sfântul Pavel cu toată râvna, cu tot devotamentul, cu toată încordarea inimii însemnează pentru mine a vedea din cele din urmă pe Isus Christos biruind legile morţii şi biruind orbirea lui Saul prigonitorul. Cu alte cuvinte, însemnează a vedea pe Domnul vieţii.

— Ai păcătuit de multe ori, Părinte?

— Păcatele mele sunt multe ca nisipul mării, dar toate oceanele fărădelegilor noastre sunt o picătură impură în infinitul de îndurare şi de redempţiune garantat nouă de Isus Christos. Numai să ai în viaţa ta, dacă nu mai mult, măcar clipa cea din urmă a Bunului Tâlhar.

— Părinte, când te-ai simţit mai fericit în viaţă?

— Este ceasul neuitat când Dumnezeu m-a învrednicit să-i primesc Sfânta împărtăşanie în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în ziua de Florii, anul 1896.

— Ai vreun mare regret?

— Da, părerea de rău că azi din biserica creștină din România noastră nu văd încă pe un al doilea Vasile Cel Mare sau Sfântul loan Gură de Aur.

— Părinte, care este cel mai interesant om pe care l-ai întâlnit în viaţă?

— Am întâlnit mulţi oameni extraordinari, dar cred că printre aceşti oameni extraordinari trebuie să aşez întâi pe Sfinţi şi între aceşti Sfinţi pomenesc cu duioşie pe Maica Eufrosina Brâncoveanca, călugăriţă din Mănăstirea Văratec, mama sufletească a soţiei mele şi adevărata mea dăscăliţă de teologie.

Despre ea e vorba în bucata „Maica Frusina” din volumul meu, „Clopotele din Mănăstirea Neamţului”. Dacă ar fi vorba să pogor la alte categorii de oameni, aş fi în mare încurcătură să-ţi aleg câteva nume proeminente, întrucât stau în cumpănă şi numărul lor, şi diversitatea caracterelor lor.

— Scrii greu?

— Aştept foarte mult până să scriu. Aş zice că am două feluri de cerneală: una care dospeşte aci pe masă şi alta care fermentează în nu ştiu care cisterne intangibile din misterul meu sufletesc. Foarte greu pot să mă apropii şi să mă folosesc de aceste misterioase cisterne nevăzute. După ce am gândit potrivit şi încheiat în mintea mea subiectul ales, realizarea grafică este suficient de lesnicioasă. Dar până să ajung aici cunosc zile, săptămâni şi chiar luni de reverie şi de farniente.

— Părinte te-ai descris vreodată într-o bucată literară?

— Nu încă. Cred că din cele două romane „Debora” şi „Ostrovul Patmos”, în care dezvolt mai departe premisele din „Roxana”, voi expune şi o largă parte din preocupările mele filozofice și umanitare. Deocamdată în cât am scris până acum și cât mi-aduc aminte, am însemnat trecătoare clipe subiective, dar nu vreun crâmpei din epopeea mea sufletească.

— La ce lucrezi acum?

— Mai am de tradus din Biblia Vechiului Testament vreo şaizeci -şaptezeci de pagini mari. Şi anume, Cărţile Macabeilor. Cred însă că voi face un popas. Simpaticul şi mult îngăduitorul meu prieten d. Rosetti-Bălănescu îmi aduce aminte, de altfel foarte discret, că-l fac să aştepte prea mult romanul ce i-am făgăduit: „Doctorul Taifun”. Sper că acest roman va vedea lumina zilei cel puţin spre sfârşitul iernii. Este drama conştiinţei unui medic care descoperă într-o noapte zbuciumată cum că acel copil pe care-l credea al său — rodul unei iubiri libere — este, în realitate, copilul unui rival. Chemat la patul micului pacient, pe care începe să-l caute cu ultimul devotament, doctorul prinde de veste printr-o împrejurare banală că mititelul este rodul unei alte iubiri tot libere, tot clandestine. Doctorul Taifun trece de la vecernia iubirii de tată la utrenia unei asasine, ca să isprăvească în zori, zdrobit şi încredinţat că acest copil trebue să trăiască, iar el, omul înşelat şi distrus, trebuie să se sinucidă. Suicidul însă e amânat. O lumină bruscă morală se face în cugetul savantului. El are puterea să ridice pe o platforma neaşteptată procesul lui de conştiinţă şi să capituleze ca un erou din vechile drame în aurora unei lecţiuni profund umane.

— Ai duşmani, Părinte?

— Cu mare mirare descopăr din când în când existenţa unuia sau altuia. Aceşti duşmani sunt mai ales oameni care nu m-au văzut decât de departe şi n-au vorbit cu mine niciodată. Când cineva are cutezanța să profeseze convingerile mele pacifice şi umanitare, de multe ori în apropierea primejdiei nu trebuie să se mire că nu este pe placul tuturor.

— Ai avut noroc în viaţă?

— Norocul meu cel mare este că în această viaţă am descoperit Fântâna lui Iacob, adică izvoarele descoperirii Dumnezeieşti, aşa cum ea a fost dată de la început Poporului ales şi apoi perfect dezvoltată în învăţătura Mântuitorului, Cel ce după Trup este din neamul regal al lui David.

— Cine te-a ajutat mai mult în viaţă?

— Soţia mea. Dacă vreodată, mai târziu, când nu voi mai fi în viaţă, amintirea mea va face să odrăslească vreo binecuvântare, această binecuvântare se va cuveni cu dreptate mai întâi soţiei mele.

— Părinte, crezi că vom apuca zilele fericite când toţi oamenii Pământului se vor închina unui singur Dumnezeu, dispărând astfel ura dintre fraţi pe temeiul credinţei?

— Răspunsul meu, fiule, se întemeiază de-a pururi pe ultimele capitole din Apocalipsa. De altfel, în această privinţă am foarte mulţi fraţi şi tovarăşi de simţire în America de Nord şi în Occidentul Europei. E o lume întreagă, şi catolică, şi protestantă, şi pe ici pe colo ortodoxă, care mărturiseşte ca şi mine.

— Eşti superstiţios?

— Nu. Eu sunt definitiv încredinţat că nici un păr din capul nostru nu se clinteşte fără ştiinţa şi porunca Stăpânului Ceresc. Ce ni se poate întâmpla într-o lume în care totul se întâmplă, se mişcă, gravitează în raza providenţei divine, fără „întâmplare” şi fără greşeală?

— Nu te-ai opus un moment ca fiica Sfinţiei Tale să facă teatru?

— Sunt încredinţat că teatrul pe care-l va face copila mea va fi un teatru înălţător, dătător de gânduri şi de nobile sentimente. Nobleţea şi frumuseţea pot fi amplu servite pe scena teatrului pentru ridicarea cugetului și îmbunătățirea speciei noastre.

— Părinte, care ţi-e idealul?

— Să îndeplinesc acest cuvânt spus odinioară: înţeleptul când vine în lume plânge, iar toţi cei din jurul lui se bucură şi râd. Când pleacă din lume toţi cei din jurul lui sunt trişti şi lăcrămează, iar el binecuvântează şi surâde. Acesta e idealul meu: să ies din lumea aceasta surâzând, binecuvântând pe Dumnezeu şi pe cei pe care mi i-a dat soţ de călătorie în lumea aceasta.

Lumina zilei nu ne mai ajută. În zare apăreau adevărate fantome, pietrele funerare ale Cimitirului Filantropia. Spovedania Părintelui a luat sfârșit”.

*** Ioan Massoff, Rampa, octombrie 1932

Gala Galaction (numele său real a fost Grigore Pișculescu) s-a născut pe 16 aprilie 1879 la Didești, în Teleorman, și a încetat din viață pe 8 martie 1961 la București, la vârsta de 82 de ani.