În după-amiaza fierbinte a zilei de 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu, omul care condusese România în război alături de Hitler, a fost convocat de tânărul rege Mihai I la Palatul Regal din București.
Istoria avea să rețină acea zi drept momentul în care România a trecut de partea Aliaților întorcând armele împotriva Germaniei naziste, dar propaganda comunistă a încercat, decenii la rând, să-și aroge meritele evenimentului. Aniversarea datei de 23 august umplea pagini întregi din manualele școlare, iar ziarele regimului și emisiunile radioteleviziunii prezentau elogios acțiunile liderilor comuniști și rolul lor în acele zile. Abia după 1989, grație mărturiilor regelui Mihai și ale altor martori ai epocii care au dezvăluit culisele evenimentelor, adevărul istoric a început să fie restabilit.
Astăzi, la mai bine de opt decenii de la acea zi din august ‘44, ecourile propagandei comuniste încă se aud, acesta este motivul pentru care am marcat ca atare extrasele din presă care însoțesc acest articol. Există voci care repetă miturile fabricate în laboratoarele ideologice ale partidului, prezentând 23 august drept „marea insurecție armată condusă de comuniști”, deși documentele și mărturiile directe arată limpede contrariul. Această confuzie între adevăr și fals istoric demonstrează cât de adânc a săpat propaganda în memoria colectivă și cât de greu se desprinde societatea de umbrele trecutului.
„Încă din 1942 ne-am dat seama că trebuie să ieșim din război”, spunea regele Mihai într-unul dintre interviurile pe care le-a acordat după 1990. Împreună cu liderii opoziției, Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu, suveranul începuse discuțiile pentru o ieșire onorabilă din marele conflict care cuprinsese întreaga lume, dar mareșalul Antonescu rămânea prizonierul loialității față de Hitler. „Nu voia să iasă din război fără aprobarea lui Hitler, ceea ce era o copilărie…”, își amintea suveranul.
Ziua de 23 august ca punct culminant al întoarcerii armelor a fost aleasă în grabă. O indiscreție dezvăluise faptul că mareșalul urma să plece într-o inspecție pe frontul din Moldova a doua zi, pe 24, ceea ce ar fi amânat planurile secrete de la București. În plus, plecarea diviziei germane Gross Deutschland spre Polonia pentru a reprima insurecția de la Varșovia lăsa un gol nesperat în dispozitivul nazist din România.
Întâlnirea din 23 august cu Ion Antonescu a fost scurtă și tensionată. Regele, sprijinit de generalul Constantin Sănătescu, i-a cerut să încheie armistițiul. Mareșalul a refuzat și, vizibil iritat, a rostit fraza care avea să rămână celebră: „Cum să se lase țara pe mâna unui copil?” Mihai își amintea: „Pentru el, eu încă eram un copil needucat, eu nu știam ce se întâmplă, numai el știa ce se întâmplă cu țara românească…”
Decizia fusese însă luată. Regele a rostit fraza cod: „Atunci, dacă așa stau lucrurile, nu ne mai rămâne nimic de făcut.” Ușa s-a deschis și ofițerii însărcinați cu arestarea mareșalului au intrat în încăpere. „A fost un moment penibil, de derută. Din fericire, aghiotantul meu a avut sânge rece și a spus: «Executarea!»”, își amintea suveranul. Apoi a părăsit salonul, nevrând să asiste la scena arestării.
Din acel moment, totul s-a transformat într-o cursă contra-cronometru. „Dacă actul nu reușea, ne aștepta plutonul de execuție german. Hitler a dat un ordin clar în acest sens.” Pericolul era real: la scurt timp după difuzarea Proclamației către țară, Palatul Regal a fost bombardat de aviația germană. Regele și colaboratorii săi se refugiaseră deja, în toiul nopții, într-un loc sigur.
În orele următoare, Armata Română s-a aliniat ordinelor suveranului. „Chiar dacă Antonescu comanda, eu eram capul Armatei! Din punct de vedere disciplinar, ordinul se execută. Și s-a executat fără nicio ezitare.” În doar câteva zile, România a capturat peste 50.000 de soldați germani și a provocat pierderi majore Wehrmachtului. Era un succes neașteptat, obținut înainte ca Armata Roșie să intre efectiv în zonele de luptă.
Planul regelui a încurcat însă socotelile comuniștilor, care, luați prin surprindere, i-au reproșat imediat: „Primul cuvânt pe care mi l-a spus Pătrășcanu a fost: «Ce ați făcut? Ne-ați nenorocit!»… Am înțeles mai târziu: ei pregătiseră să preia puterea pe 26 august. Noi am devansat cu trei zile și le-am stricat toate planurile. Nu era nici lovitură de stat, nici insurecție. Era ceva absolut necesar, care trebuia făcut ca să scape țara românească de tăvălugul armatelor sovietice. Și s-a făcut ce trebuia.”
Extrase din presa comunistă
După decenii de tăcere forțată, regele Mihai și-a amintit cu luciditate felul în care comuniștii au încercat să-și aroge meritele actului de la 23 august. În discursul oficial al regimului, formațiunile lor paramilitare — când „insurecționale”, când „patriotice” — erau prezentate ca avangarda luptei împotriva Germaniei. Realitatea era însă alta. „Nu am fost niciodată informat că ei s-ar fi luptat cu nemții, nici măcar în București, unde începeau să se agite”, spunea suveranul. În opinia sa, acele grupări nu se pregătiseră pentru front, ci pentru „acapararea puterii”, planificată pentru 26 august.
În acea seară incandescentă, Radioul public a difuzat mesajul regelui înregistrat pe un disc de ceară. „Bineînțeles că am avut emoții”, recunoștea mai târziu. „Eram între două ape… nemții încă nu reacționaseră, noi reorganizam guvernul și legăturile cu trupele. Ne simțeam foarte emoționați și îngrijorați pentru ceea ce putea să vie.”
La ora 22, românii au auzit Proclamația către Țară, iar în străinătate, BBC a salutat evenimentul difuzând imnul regal. Erau clipe în care totul se putea prăbuși, dar Armata Română a dovedit o disciplină „de fier”, așa cum avea să spună Mihai.
Privirea regelui se întuneca însă când își amintea de soarta armatei după venirea comuniștilor. „Sovieticilor și comuniștilor le era frică să nu se întâmple un al doilea 23 august, de data aceasta contra lor”, mărturisea. Ofițerii loiali au fost înlăturați, stigmatizați drept „contrarevoluționari”. Presiunea Moscovei era uriașă. „Pentru sovietici, orice militar loial și patriot era un pericol.”
Din exilul de la Versoix, după o jumătate de secol, vocea regelui era la fel de hotărâtă: „Am convingerea totală că atunci s-a făcut exact ce trebuia făcut. Mulți spun acum că a fost un act de trădare… dar trădare față de cine? Eu nu am tratat niciodată cu nemții, nu mi-am luat niciun angajament față de ei. Eram liber să fac acest act, fără gânduri ascunse.”
Ca un refren al memoriei, suveranul insista asupra a ceea ce considera esențial: aflarea adevărului. „Ce trebuie să spun poporului meu este faptul că, cu orice preț, trebuie aflat adevărul, adevărul istoric. Și trebuie să perseverați în aflarea lui.”
