
Timp de zeci de ani, comuniștii de la București au propagat prin intermediul presei oficiale și prin zvonuri lansate discret în diverse straturi ale societății informații false despre bogățiile familiei regale a României.
S-a spus că regele Mihai a plecat cu un tren încărcat cu aur, tablouri și obiecte de artă și că regina mamă Elena și principesele Ileana și Elisabeta și-au umplut valizele cu bijuterii și blănuri. De fapt, singurele bunuri valoroase care au fost transportate în vagonul special al trenului cu care suveranul a părăsit țara au fost patru automobile, care erau în proprietatea lui.
În ianuarie 1948, la scurt timp după abdicarea forțată a tânărului rege, Ministerul Industriei și Comerțului, condus la acea dată de Gh. Gheorghiu-Dej, a decis inventarierea tuturor bunurilor materiale mobile rămase în reședințele care aparținuseră Casei Regale a României.
Direcția Generală a Controlului Economic din Ministerul Industriei și Comerțului, aflată în subordinea Secretarului General Mihail Levente, a format, în acest scop, două comisii. Prima dintre ele avea datoria să inventarieze (printr-o simplă înregistrare și numerotare) bunurile obișnuite de uz casnic și vestimentar (mobilier, aparatură, servicii de masă, lenjerie, costume, încălțăminte etc.), iar a doua a fost însărcinată cu expertizarea, fișarea, fotografierea și inventarierea bunurilor de artă și a celor de un interes cultural deosebit care se aflau în patrimoniul familiei regale.
În fruntea primei comisii, ce era alcătuită din echipe de muncitori care aveau și atribuții de control, se afla subinspectorul general Alexandru Panaitescu. Cea de a doua comisie era prezidată de profesorul universitar George Oprescu, asistat de criticul și istoricul de artă Radu Bogdan, în calitate de secretar general. Din “Comisiunea de expertiză și inventariere a bunurilor artistice ale fostei Case Regale” au mai făcut parte istoricul de artă Teodora Voinescu, colecționarul Krikor Zambaccian, profesorul universitar Emil Condurachi, sculptorul Mac Constantinescu, pictorul Costin Ioanid, specialistul în ceramică, jaduri și porțelanuri Jean Baras, specialistul în covoare I. Tuduc și arheologul Ion Nestor.
Corpul auxiliar al comisiei, însărcinat cu operațiile de secretariat, a fost format din asistentul universitar Edgar Papu, fotograful Aurel Bauh, cercetătorul Gh. Dragomir, Constanța Nicolescu, fostă consilieră la Legația română din Elveția, negustorul de artă Isaac Levy. Sculptorul Ion Jalea a fost și el consultat, însoțindu-l uneori pe teren pe profesorul G. Oprescu, dar nu a făcut propriu-zis parte din corpul tehnic.
Așa cum s-a precizat într-o ședință din 16 ianuarie 1948, care avea drept scop constituirea comisiei (întâlnire desfășurată în cabinetul și sub conducerea secretarului general Mihail Levente), criteriile de selecționare a membrilor nu aveau caracter politic, singurele condiții fiind cinstea absolută (“Răspundeți cu capul dacă lipsește un ac!”), iar în privința specialiștilor, competența profesională. Așa se explică faptul că oameni care nu aveau nimic în comun cu ideologia comunistă, ba unii erau chiar adversari ai noului regim și urmau curând să aibă de suferit, au fost implicați în executarea sarcinilor de inventariere a averii familiei regale.
În ziua de 18 ianuarie 1948, întreaga comisie s-a deplasat la Sinaia, fiind găzduită în aripa apartamentelor moderne ale Castelului Peleș. La sosirea specialiștilor, comisia alcătuită din muncitori se afla deja instalată aici și își începuse activitatea.
“Data sosirii acesteia pe domeniu nu-mi este cunoscută”, spunea profesorul Radu Bogdan într-un interviu publicat în anul 1992 de ziarul România liberă. Raza de acțiune a comisiei de specialiști se întindea în principiu asupra tuturor proprietăților familiei regale, dar, în practică, activitatea ei s-a concentrat asupra complexului Peleș, Pelișor, Foișor, asupra Castelului Bran și în parte asupra pavilionului de vânătoare Săvârșin.
“Persoana cu cea mai înaltă autoritate politic-administrativă a întregului domeniu Peleș era un tânăr de 25 ani, numit Feodorov – prenumele nu i-l cunosc. El mi-a povestit că a însoțit până la graniță trenul regal cu care Mihai I și regina mamă Elena au părăsit țara, precizându-mi că Majestățile Lor nu luaseră cu sine nici un obiect de artă. Comisia de expertizare și inventariere a operelor de artă nu a avut practic nici o tangență cu autoritatea exercitată de Feodorov, alta decât intrarea și ieșirea de pe domeniu. În schimb, s-a lovit adesea de hotărârile subinspectorului general Alexandru Panaitescu, un personaj plin de sine, mărginit, din cale afară de suspicios și cu un orizont cultural redus. Presupun că Feodorov și cu Panaitescu vor fi avut misiuni și răspunderi speciale”, își amintea profesorul Bogdan.
Din momentul instalării la Peleș, membrii comisiei de experți nu au avut voie să părăsească teritoriul complexului, fiind obligați să lucreze aici de luni până sâmbăta. Se pleca de obicei sâmbăta, cu revenirea obligatorie luni dimineața, la prima oră. Profesorul Oprescu și criticul Radu Bogdan făceau în fiecare duminică dimineața câte un scurt raport secretarului general Levente, privitor la felul cum decurgeau operațiile și la timpul pe care îl cerea expertiza în continuare.
„La părăsirea domeniului, orice persoană, fără nici o excepție, era percheziționată. Activitatea comisiei se desfășura între orele 7.30 și 19.30, cu întrerupere de o oră pentru masa de prânz. La pătrunderea în partea istorică și muzeală a Castelului Peleș, toți membrii comisiei erau percheziționați, la intrare și ieșire dimineața, și tot astfel la intrare și ieșire după-amiaza (patru percheziții pe zi). Atât comisia de muncitori, cât și comisia de specialiști beneficiau de serviciile casnice ale domeniului (bucătărie, spălătorie, deplasare cu automobilul), servicii care funcționau aproape fără modificare, întocmai ca pe vremea regelui.
Odată activitatea comisiei de specialiști încheiată, dosarele de inventariere au fost preluate de comisia alcătuită din muncitori, care, cu respectarea unor forme de procedură ce nu ne-au fost cunoscute, nici profesorului Oprescu, nici mie, le-au înaintat organelor superioare ale Ministerului Industriei și Comerțului. Din clipa predării inventarelor și a părăsirii domeniului Peleș, nici unul din membrii comisiei nu a mai știut nimic în legătură cu soarta ultimă a obiectelor inventariate, exceptându-le pe cele care au devenit zestrea Muzeului de artă al Republicii Populare Române, deschis în 1950″, mai spunea Radu Bogdan în interviul acordat în 1992 cotidianului România liberă.
Pe 22 mai 1948, Consiliul de Miniștri întrunit sub președinția premierului Petru Groza a luat act de raportul comisiei interdepartamentale pentru inventarierea bunurilor fostei familii regale prezentat de Avram Bunaciu, ministrul Justiției. În acea ședință s-au făcut cunoscute următoarele informații referitoare la bunurile mobile și imobile ce aparțineau familiei regale:
115.190 hectare teren arabil
136.990 hectare păduri
29 castele cu 10.318 camere
124 de palate în diferite părți ale țării (cu 1.979 camere)
16 castele de vânătoare și cabane (cu 88 camere)
3.991.592 acțiuni la cele mai importante industrii
bijuterii, tablouri, yachturi și alte bunuri în valoare de mai multe sute de miliarde lei.
Comuniștii au decis aprobarea unui decret prin care toate aceste bunuri intrau în proprietatea statului și, în plus, au dispus retragerea cetățeniei române pentru regele Mihai, regina-mamă Elena, principesa Elisabeta, principesa Ileana și principele Nicolae.
Unele gazete au relatat sec informațiile provenite din ședința Consiliului de Miniștri, dar au existat și excepții. Cotidianul Scânteia a publicat, sub semnătura tânărului pe atunci Silviu Brucan, un articol odios despre familia regală a României, în care autorul îi înfiera cu mânie proletară pe membrii familiei regale:
„Ultimul Hohenzollern, Mihai, plecând peste hotare, a încercat să-şi unească eforturile cu ale tatălui său, continuând să uneltească împotriva intereselor poporului român, a independenţei naţionale şi suveranităţii Republicii Populare Române. Aceşti vechi și înrăiţi dușmani ai poporului român au aruncat toate vălurile la o parte, jucându-şi la scenă deschisă rolul de trepăduşi ai capitalismului american şi prinzându-se în hora aţâțatorilor la un nou război.
Ei au devenit încetul cu încetul nişte personagii de operetă, solicitate de casele de filme americane, spre indignarea însăşi a masselor de americani cinstiţi. Hotărârea retragerii cetăţeniei române ultimilor Hohenzollerni, cetăţenie pe care de fapt nu au meritat-o niciodată, va fi primită de aceea cu satisfacţie nu numai de poporul român, ci de toate popoarele dornice de pace şi libertate. Ea exprimă voinţa poporului nostru de a lichida cu hotărâre orice încercare de atingere a independenţei şi suveranităţii sale naţionale, orice încercare de a tulbura munca sa pașnică…”
Surse:
Scânteia, ianuarie – aprilie 1947
România liberă, mai 1948
Semnalul, septembrie 1948
România Liberă, iunie 1992