Alegerea lui Miron Cristea ca prim Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu 100 de ani în urmă, a reprezentat un moment de răscruce în istoria spirituală a națiunii. După Marea Unire din 1918, România devenise un stat întregit, dar noul context cerea o unitate nu doar politică, ci și religioasă.
Înființarea Patriarhiei a consacrat, astfel, maturizarea instituțională a ortodoxiei românești, aducând-o la același rang cu marile patriarhii răsăritene și conferindu-i autoritate canonică proprie, recunoscută de întreaga lume creștină. În același timp, alegerea unui fiu de țăran ardelean pe cel mai înalt tron al bisericii a simbolizat o victorie simbolică într-un moment în care ierarhii se aflau alături de întemeietorii statului român modern.
Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost rezultatul unei duble recunoașteri: una internă, prin hotărârea Sfântului Sinod al BOR, și una externă, prin aprobarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol și prin confirmarea de către statul român.
La începutul anului 1925, Sfântul Sinod al BOR a hotărât transformarea Mitropoliei Primatiale din București în Patriarhie, Parlamentul a votat proiectul propus de Miron Cristea în unanimitate, iar Regele Ferdinand a promulgat această decizie prin Legea din 25 februarie 1925, care stabilea oficial existența Patriarhiei Române și a rangului de Patriarh pentru întâistătătorul ei.
Pe 29 august același an, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a emis tomosul de recunoaștere, confirmând canonic înființarea noii Patriarhii și recunoscându-l pe Miron Cristea drept prim Patriarh.
Dr. Miron Elie Cristea s-a născut pe 18 iulie 1868 la Toplița Română, o comună situată aproape de izvoarele Mureșului. După terminarea cursurilor primare, a urmat liceul săsesc din Bistrița, apoi pe cel românesc din Năsăud, unde, în 1887, și-a susținut examenul de bacalaureat cu rezultate strălucite.
În 1890, și-a încheiat studiile teologice la Seminarul „Andreian” din Sibiu, apoi a funcționat ca dascăl la o școală primară din Orăștie, unde s-a remarcat prin energia neobosită depusă în sprijinul bisericii și al educației poporului.
În 1891, datorită profesorului Ioan Popescu, Mitropolitul Miron Romanul l-a trimis la Universitatea din Budapesta pentru a-și completa pregătirea.
Acolo a studiat timp de patru ani literatura română, germană și maghiară, psihologia, pedagogia și științele naturale, iar în mai 1895, și-a susținut doctoratul în litere, cu teza „Viața și operele lui Eminescu”, un studiu despre influența literaturii germane asupra creației poetului român.
În același an a fost numit secretar al Consistoriului Arhidiecezan din Sibiu, o funcție de mare importanță pentru Biserica românească din Transilvania, pe care a deținut-o până în 1902, perioadă în care s-a dovedit „un neobosit promotor al ridicării neamului prin muncă stăruitoare și pricepere”, după cum consemnau gazetele timpului.
În acea perioadă a îndeplinit și misiuni speciale pe lângă Ministerul Cultelor din Budapesta, unde, după șapte luni de muncă intensă, a reușit să reglementeze situația financiară a celor o mie de parohii ortodoxe din Transilvania, obținând atât recunoștința clerului, cât și, lucru rar, a autorităților maghiare. Pentru aceste rezultate, Consistoriul Arhidiecezan i-a adresat mulțumiri oficiale, iar preoțimea i-a rămas recunoscătoare.
În paralel cu activitatea administrativă, Miron Cristea a condus publicația Telegraful Român, în care a semnat articole pe teme bisericești, culturale și sociale, dar și studii și disertații, fiind mereu în prima linie a inițiativelor menite să întărească spiritul românesc.
De altfel, a fost și director al despărțământului Sibiu al Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, membru marcant al Societății pentru crearea unui fond de teatru, al Reuniunii femeilor române, precum și al altor organizații naționale.
Pe 25 iunie 1902, Miron Cristea a fost tuns în monahism de arhimandritul Augustin Hamzea, la mănăstirea Hodoș-Bodrog de lângă Arad.
În 1908, după moartea episcopului Nicolae Popea, scaunul de la Caransebeș a rămas vacant și, după refuzul autorităților maghiare de a confirma alți candidați, episcopia bănățeană l-a ales pe asesorul arhidiecezei, Miron Cristea. Eparhia s-a bucurat de păstorirea sa între 1910 și 1919, când a devenit Mitropolit Primat al României Mari, al țării întregite.
Fiul de țăran ardelean a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române pe 4 februarie 1925 de către Sfântul Sinod, iar învestirea de către Regele Ferdinand și instalarea solemnă au avut loc cu 100 de ani în urmă, pe 1 noiembrie 1925.
Anul 1925
Patriarhul Miron Cristea nu a fost doar o figură reprezentativă a vieții bisericești, ci și un autentic exponent al culturii române, fiind un om al faptelor. Pe lângă activitatea bisericească, s-a implicat în inițiative culturale și educative și a sprijinit numeroși tineri din Toplița natală, pe care i-a îndrumat spre meserii la Budapesta și Viena, adesea din propriile sale venituri. În 1907, a fondat, alături de câțiva prieteni, Institutul de Credit „Vatra” din Cluj, iar în 1909, prin stăruința sa, a luat ființă prima Bancă Culturală Românească, cu un capital inițial de 600.000 de coroane.
Miron Cristea a lăsat și o operă scrisă importantă, printre operele lui aflându-se Viața și operele lui Eminescu (Gherla, 1895); Alexandru Roman (Sibiu, 1897); O colecție de proverbe, maxime, asemănături și idiotisme (Sibiu, 1901); Iconografia și întocmirile din interiorul bisericii răsăritene (Sibiu, 1905); Istoricul catedralei din Sibiu (în colaborare); două volume de Pastorale și cuvântări ale unui episcop român în țară sub stăpânire străină (București, 1923); Trei ani de propovăduire pastorală (București, 1923) și Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române (1920).
La aniversarea a 100 de ani de la întemeierea Patriarhiei Române, inaugurarea Catedralei Naționale a Mântuirii Neamului capătă o semnificație cu totul aparte, pentru că edificiul nu este doar o împlinire arhitecturală, ci și o încununare a visului început sub Miron Cristea în anul 1925 – afirmarea credinței ortodoxe românești ca forță spirituală a unei națiuni întregite.
