Într-un secol marcat de prăbușirea imperiilor, de două războaie mondiale și de confruntarea ideologică dintre știință și putere, Horia Hulubei a fost o figură atipică: aviator decorat pe frontul de Vest în Primul Război Mondial, fizician de elită format la Sorbona și unul dintre întemeietorii cercetării românești în fizica nucleară.
Horia Hulubei s-a născut pe 15 noiembrie 1896 la Iași, a fost fiul unui magistrat și a crescut în umbra marilor idealuri naționale. În 1916, de-abia se înscrisese la Facultatea de Științe, dar a decis să amâne pentru moment studiul în laborator pentru a merge în tranșee, iar la doar 20 de ani, ca sublocotenent pe frontul de la Mărășești, a ajuns în prima linie. Ulterior, la îndemnul generalului Berthelot, a fost trimis în Franța, într-un program de pregătire pentru piloți de vânătoare, a zburat pe frontul de Vest, a fost rănit în misiune, dar a supraviețuit și a primit Legiunea de Onoare, o distincție rară pentru un militar atât de tânăr.
În 1922, Hulubei a deschis prima linie aeriană românească, între Constantinopol, București și Budapesta. Patru ani mai târziu s-a întors la Iași, pentru a-și finaliza studiile în fizică. Pentru merite deosebite, a primit o bursă de stat și a plecat la Paris, lucrând în laboratoarele celebrului Jean Perrin, laureat al Premiului Nobel, iar în 1933, a obținut doctoratul în fizică experimentală.
Ulterior profesorul Perrin l-a desemnat să coordoneze sălile de electronică și raze X de la Expoziția Universală din 1937, desfășurată la Palais de la Découverte din Paris. Munca lui a fost răsplătită cu Medalia de Aur a expoziției, o recunoaștere pe care Franța n-o oferea ușor, cu atât mai puțin unui străin.
Tot în acea perioadă s-a desfășurat un eveniment științific care avea să aducă numele românului Horia Hulubei pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume.
Încă de la începutul secolului XX, cercetătorii încercau să descopere un nou element chimic cu numărul atomic 87 (eka-cesiu fusese denumirea propusă de Dmitri Mendeleev, creatorul Tabelului Periodic). Convins că trebuie să mai existe un element între cesiu (nr. 55) și uraniu (nr. 92), Mendeleev folosise prefixul sanscrit „eka” („unu”) pentru a indica poziția anticipată a acestui element, plasat imediat sub cesiu în tabel și presupus a avea proprietăți chimice similare.
Pornind de la această predicție, mai mulți oameni de știință se străduiau să revendice descoperirea. În 1925, chimistul sovietic Dmitri Dobroserdov a susținut că a identificat elementul 87 într-o mostră de potasiu radioactiv și l-a numit rusiu, în onoarea Rusiei. Analize ulterioare au arătat că proba conținea, de fapt, doar potasiu-40. În 1932, fizicianul american Fred Allison a anunțat că a detectat nu mai puțin de șase izotopi ai acestui element pe care l-a botezat virginiu, după statul Virginia, dar întreaga metodă de cercetare a fost rapid desființată de comunitatea științifică.
În 1936, Horia Hulubei a afirmat, la rândul său, că a descoperit un izotop stabil al elementului 87, căruia i-a dat numele moldaviu, în cinstea regiunii natale. Într-o comunicare științifică făcută la Paris, românul spunea: „Pour cet élément 87, j’ai proposé le nom de Moldavium (M1) en hommage à la Moldavie, province roumaine, marche avancée vers l’Est de la latinité“ (Pentru acest element 87 am propus numele Moldavium (M1), ca omagiu adus Moldovei, provincie românească, aflată la graniţele de răsărit ale latinităţii).
Descoperirea a stârnit interes, dar și controverse, moldaviul rămânând însă un subiect disputat în cercurile științifice. În cele din urmă, trei ani mai târziu, o franțuzoaică pe nume Marguerite Perey, cercetătoare la Institutul Curie, a observat un comportament ciudat al unei substanțe rezultate din descompunerea actiniului. Când a adăugat perclorat de cesiu, substanța a format un precipitat care avea proprietăți chimice apropiate de cele ale cesiului. Conectând indiciile și analizând datele radioactive, Perey a concluzionat că identificase elementul 87. Urmând convenția pentru denumirea produșilor de dezintegrare ai actiniului, l-a numit Actinium K, însă vestea nu a fost primită cu entuziasm în lumea științifică.
Jean Perrin, fizicianul sub îndrumarea căruia lucrase Horia Hulubei, a prezentat descoperirea ei Academiei de Științe, dar a refuzat să o susțină public pe franțuzoaică. În schimb, când presa a început să scrie despre tânăra femeie care ar fi descoperit un nou element, Perrin a intervenit prompt: într-o scrisoare, a afirmat că elementul 87 fusese deja descoperit de Hulubei în laboratorul său și că ceea ce Perey numise Actinium K nu era decât un izotop al moldaviului, presupusul element stabil detectat de român.
Confuzia avea să dureze timp de câțiva ani. Abia în 1946, comunitatea științifică a recunoscut oficial descoperirea lui Perey, după ce studiile de fizică nucleară au demonstrat că elementul 87 nu are izotopi stabili, ceea ce contrazicea teoria lui Hulubei. Comitetul Internațional pentru Nomenclatură a invitat-o pe Marguerite să propună un nume pentru noul element, prima ei alegere a fost „catium”, inspirată de cuvântul „cation”, dar sugestia a fost respinsă de Irène Joliot-Curie, care i-a atras atenția că denumirea suna prea asemănător cu „cat” („pisică”). Perey a optat, în cele din urmă, pentru „francium”, făcând astfel din elementul 87 al doilea din tabelul periodic (după galiu) botezat în cinstea Franței.
Horia Hulubei, care s-a întors definitiv în România în 1939, a devenit organizatorul sistemului științific românesc, fiind numit rector al Universității din București între 1941 și 1944, perioadă în care, spun arhivele, a făcut mai multe vizite în Germania nazistă, dar și în Elveția și Franța.
Arestat la domiciliu timp de câteva zile în 1945, pentru că s-a considerat că, în calitate de rector, colaborase cu regimul Antonescu, fizicianul a fost eliberat în urma presiunilor internaționale (printre alții, pentru el a intervenit și Frederic Juliot-Curie).
În 1954, a fondat Institutul de Fizică Atomică al Academiei Române de la Măgurele, unul dintre cele mai mari centre de cercetare din Europa de Est la acea vreme. Sub îndrumarea profesorului Hulubei, s-a dezvoltat, pe platforma București-Măgurele, institutul pentru studierea energiei atomice, pornit inițial cu un colectiv de 25 de fizicieni. Construirea reactorului de cercetări, pus în funcțiune pe 31 iulie 1957, și a ciclotronului de la IFA a permis înființarea Școala de fizică nucleară din România.
În 1958, fizicianul a fost cooptat ca expert ONU pentru detectarea exploziilor nucleare, iar din 1963, a condus Secția de Fizică a Academiei Române, fiind și vicepreședinte al Consiliului Guvernatorilor AIEA, care are sediul la Viena. În paralel, a reprezentat România în marile organisme internaționale, făcând parte din New York Academy of Sciences, American Physical Society și alte instituții științifice prestigioase.
În plin Război Rece, într-o epocă în care știința putea fi convertită ușor în propagandă, Hulubei a reușit să rămână credibil, respectat și activ în lumea științifică românească și internațională.
Savantul a murit pe 22 noiembrie 1972 la București, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu cu onoruri militare, deoarece primise Ordinul Meritul Științific clasa I, era laureat al Premiului de Stat și membru al Academiei Române.
