Povestea consignațiilor este o oglindă discretă, dar fidelă, a transformărilor sociale, politice și economice prin care a trecut România în ultimele aproape nouă decenii.
Apărute în anii ’30, primele magazine de acest tip au avut, încă de la început, o funcție dublă: erau spații comerciale în care mărfurile circulau rapid, contra unui mic comision, dar și mecanisme sociale prin care oamenii își puteau suplimenta veniturile în perioadele marcate de crize și instabilitate.
În perioada interbelică, dezvoltarea clasei de mijloc a atras după sine apariția acestei forme noi de comerț. Consignațiile, bazarurile și magazinele de vechituri au început să funcționeze în marile centre urbane – București, Iași, Cluj, Timișoara – ca magazine „intermediare”, unde oricine își putea depune bunurile în vederea vânzării.
Conceptul era considerat inovator pentru economia românească: vânzătorul stabilea prețul, magazinul se ocupa de expunere și tranzacție, iar la final, încasa un comision. Succesul acestor afaceri a determinat statul să reglementeze domeniul.
În 1934, a apărut o lege specială, care stabilea cadrul legal de funcționare, obligațiile comercianților și drepturile clienților. Prevederile legale vizau modul de funcționare, obligația ca mărfurile să fie înscrise în registre, comisioanele percepute și responsabilitatea pentru autenticitatea obiectelor. Consignațiile au primit astfel un statut oficial, devenind o parte recunoscută a comerțului urban.
În momentul în care România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial, magazinele de acest tip au căpătat un rol social puternic. Inflația, raționalizarea alimentelor, lipsurile, incertitudinea, toate îi determinau pe oameni să caute surse alternative de venit și, pentru mulți, consignațiile au devenit o soluție la îndemână. Bijuterii moștenite, blănuri și paltoane elegante de odinioară, care se demodase între timp, mici obiecte decorative, ceasuri, servicii de argint, aparate de radio ajungeau în vitrinele consignațiilor, în speranța că vor cumpărate de cineva mai norocos. Războiul transformase aceste magazine într-un fel de „barometru social”: cu cât vremurile erau mai grele, cu atât rafturile se aglomerau.
Instaurarea regimului comunist a schimbat radical funcția consignațiilor. Epurările profesionale, condamnările la închisoare, naționalizarea afacerilor și confiscările caselor și averilor au aruncat în sărăcie mii de oameni – profesori, avocați, foști politicieni, mici industriași sau funcționari intrați în dizgrația regimului. Pentru aceștia, consignația nu mai era un magazin, ci un discret colac de salvare, ultima verigă între demnitate și mizerie.
Un articol din România Liberă, publicat în 1946, surprinde perfect atmosfera acelor ani: „Vitrinele consignațiilor sunt un muzeu al vremurilor grele: în ele recunoști, bucată cu bucată, viața unor oameni obligați să renunțe la amintiri…”
Rămași fără serviciu, cu familiile aruncate în pușcării sau în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, aceștia au fost obligați să-și vândă treptat bunurile cele mai de preț, fie că vorbim de bijuterii de familie, tablouri valoroase, cărți rare, covoare orientale sau mobilier de epocă, fragmente de amintiri ale vieții „de dinainte”.
Deși controlate de stat, consignațiile rămăseseră printre puținele spații în care circula timid o formă de proprietate privată, deseori „vămuită” de milițieni sau de șefii din comerțul socialist.
În anii ‘50, aceste magazinașe au fost complet integrate în rețeaua de stat, primind inițial numele „Consignația Statului”, și, ulterior, Întreprinderea de Comerț Universal. Unele aveau o reputație aparte: oamenii intrau la Consignație nu doar pentru a vinde, ci și pentru a cumpăra lucruri noi-nouțe, dar rare – parfumuri străine, haine bune, discuri, aparate foto occidentale, parte din ele provenite de la puținii turiști occidentali sau din rarele „pachete” pe care le primeau cei care aveau rude în străinătate.
Între 1950 și 1952, Ministerul Comerțului a publicat regulamente interne pentru funcționarea Consignației Statului, care conțineau norme pentru evaluarea obiectelor, formulare standardizate, dar și liste de bunuri interzise (arme, aur, obiecte de patrimoniu).
Conform instrucţiunilor din februarie 1965, magazinele aveau ca scop valorificarea obiectelor rare, a unicatelor căutate de colecţionari şi a unor bunuri de larg consum aparţinând unor persoane particulare: „Consignaţia preia obiecte de valoare de la deponenţi şi le pune în vânzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie. Pentru evaluarea obiectelor şi introducerea lor în reţea se organizează comisii de preţuitori şi consultanţi. Unele mărfuri pot fi primite în Consignaţie chiar dacă au uzură şi peste 50 la sută, cu o condiţie: să prezinte interes pentru cumpărători“.
Pictorul Dragoș Morărescu, care era și un pasionat colecționar de obiecte de artă, deținând, pe lângă lucrările proprii create de-a lungul anilor, tablouri, scoarțe, mobilier, icoane românești, cărți, ceramică, sculpturi, își amintea: „N-am ezitat să cumpăr chiar lucruri deteriorate, pe care urma să le restaurez cu toată meticulozitatea. Eram fericit dacă aveam norocul să găsesc lucruri aparte din cele pe care colecționarii nu le achiziționau, considerându-le fără cotă valorică. Unele obiecte procurate în acei ani le dețin și astăzi.
Păstrez, spre exemplu, un dulap transilvănean pictat de tipul celor ce se foloseau în sacristii, piesă datând din secolul XIII, precum și o ladă elvețiană din lemn de nuc, cu feronerie originară tot din aceeași perioadă; piesele au fost cumpărate de la pictorul restaurator Jules Rosen, un om deosebit, o vreme funcționând, pentru a se putea întreține, ca prețuitor în cadrul Consignației. (…)
Urmare vitregiei vremurilor, multe persoane erau nevoite să vândă tot ce aveau mai de preț, începând, firește, cu mobilierul, care devenise inutil în raport cu spațiul restrâns pe care fuseseră obligați să-l dețină. Drept urmare, garnituri și piese de mobilier de artă se găseau atât la consignații, cât și la talcioc. Unele dintre piesele expuse la târgul de duminică aveau o soartă deosebit de tristă: după săptămâni de etalare, în lipsă de cumpărători, proprietarii erau nevoiți să le vândă pe un preț de nimic sau, ceea ce era cel mai dureros, să le abandoneze la îndemâna unor profitori…” (România liberă, ianuarie 2000)
În anii ‘70, în București magazine tip „Consignația“ funcționau pe Calea Griviței 153, Calea Moșilor, Pasajul Macca-Villacrosse, Str. Bărăției, Str. Doamnei, Str. Dobrogeanu-Gherea, Str. Covaci (unde erau mai multe spații cu profiluri diferite – mobilă, aparatură foto-video și audio, lucrări de artă) sau pe Str. Edgar Quinet.
Într-un articol publicat în revista Flacăra, jurnalistul Tudor Octavian atrăgea atenția asupra falsurilor grosolane sau reproducerilor dubioase care ajunseseră să fie vândute în acei ani: „Nu este vorba de câteva „făcături“, trecute din neglijenţă prin mâna preţuitorului la vânzare, ci de o veritabilă industrie de copii, falsuri, contrafaceri de toate calibrele şi „gang“-urile, industrie a particularilor zişi „mici meseriaşi“, ce livrează lunar sute de lucrări al căror preţ merge de la câteva sute de lei la câteva mii. În aceste zile, de exemplu, cumpărătorul naiv, dar dispus să pună în casă ceva „artă“ şi, dacă se poate, nişte „copii originale“, află în strada Covaci „un Grigorescu“ (Nud pe plajă în Bretagne) la preţul de 3.452 lei, „un Tizian“ la 4.830 lei, „un Delacroix” la 2.873 lei şi altele asemănătoare. (…)
Există persoane care s-au specializat într-un soi de comerţ semiclandestin, semilegal. Acestea vând prin Consignaţie obiecte de provenienţă dubioasă, cumpără de la Consignaţie stocul de obiecte căutate şi le revând cu preţ de speculă adesea chiar Consignaţiei, când cererea de asemenea obiecte se vădeşte în creştere.
Un fel de bursă, am putea zice, la care atât preţuitorii, cât şi contabilii numitei instituţii asistă neputincioşi, fiindcă afacerea este greu de controlat şi, fiind greu de controlat, iese de sub incidenţa imediată a legilor comerţului.
Galerie foto (extrase din presa interbelică și comunistă)
Mai trebuie spus că preţuitorii Consignaţiei, adică acele persoane care spun „acesta este preţul real al mărfurilor oferite spre vânzare“, sunt angajaţi după următoarele criterii: studii medii plus oarecare vechime în comerţ. Deci, niciun criteriu strict profesional.
Se consideră, îndeobşte, că experienţa ar putea să compenseze lipsa de cunoştinţe de specialitate în domeniul picturii, de pildă, al mobilierului, al porţelanurilor, al covoarelor. Că nu o compensează, vedem chiar în magazinele Consignaţiei, unde lucrul de calitate stă alături de făcătură, unde preţul copiei mizere se bate cu preţul unor opere originale de neîndoielnică valoare culturală.
Mai vedem sectoare întregi unde prosperă fabricanţii de olărie (un tip odios de oale din lut amestecat cu vopsea de ulei de care s-ar speria până şi ciocanul pus să le sfărâme), fabricanţii de artizanat (de o condiţie cu totul ordinară), fabricanţii de ţesături şi fabricanţii de fel de fel de mişmaşuri.
Astfel că, pentru un beneficiu de 15 la sută din vânzări, magazinele Consignaţiei au ajuns să fie vadul de trai dulce al unor indivizi necinstiţi, dispuşi să vândă marfă proastă la preţ mare, sub oblăduirea gestionarilor, a preţuitorilor, a contabililor acestei instituţii, a instrucţiunilor după care angajaţii Consignaţiei îşi duc munca…” (Flacăra, august 1976)
Consignațiile din România nu au fost însă o excepție, ci parte dintr-o rețea mai largă de „magazine de comision” prin care statele din blocul comunist încercau să controleze atât penuria, cât și circulația bunurilor prețioase. În URSS, funcționau komissionny magazin și, mai târziu, lanțul Komok, în care se vindeau atât obiecte obișnuite (haine, mobilier, cărți), cât și mărfuri occidentale noi sau aproape noi. Cele din urmă erau aduse de străini sau de diplomații sovietici întorși din misiuni din străinătate și revândute legal, statul luând un comision de aproximativ 7% și încercând astfel să scoată o parte din comerțul „la negru” la lumină și să câștige valută ori ruble „curate”.
În Polonia, echivalentul românesc se numea „sklep komisowy” sau, simplu, komis. Erau magazine de stat pline de marfă „din Vest” – haine, încălțăminte, aparate, cărți, aduse spre vânzare de turiști sau de polonezii care primeau pachete din străinătate. Prețurile nu puteau depăși nivelul magazinelor obișnuite, dar aici se mai putea, uneori, negocia, iar articolele nevândute intrau la reduceri.
În alte țări socialiste, precum Cehoslovacia sau Ungaria, magazinele de comision aveau mai degrabă rolul de a acoperi lipsurile de bază: vindeau masiv haine, încălțăminte, mobilier și electrocasnice second-hand sau ușor defecte, achiziționate de la populație sau de la întreprinderile de stat.
Germania de Est a mers pe o soluție similară, dar nu identică: pe lângă formele de comerț de tip consignație, a dezvoltat lanțuri speciale de magazine unde se vindeau mărfuri de calitate superioară, inclusiv importuri din Occident. Nu erau consignații în sens strict, adică nu lucrau sistematic cu marfă depusă de particulari, însă jucau rolul de „supapă controlată” pentru a suplini dorința de consum într-o economie de penurie.
Pe acest fundal, Consignația Statului din România s-a înscris în familia socialistă a magazinelor de comision, dar cu o particularitate: era folosită nu doar ca mecanism economic, ci și ca instrument de control asupra patrimoniului.
Un studiu despre scoaterea ilegală a bunurilor culturale în perioada 1969–1989 arată, de exemplu, cum vânzarea unor tablouri semnate de pictorul M.H. Maxy către un turist a fost „simulată” prin Consignație, pentru a obține formal documentele justificative necesare și a masca o tranzacție sensibilă. La fel se întâmpla și cu icoanele pe lemn, serviciile de tacâmuri de argint sau porțelanurile fine.
Consignațiile au supraviețuit, într-o formă sau alta, până la începutul anilor ’90, când economia de piață le-a transformat în „second-hand”-uri, anticariate sau magazine vintage, dar istoria lor rămâne o parte esențială a istoriei sociale românești: povestea unui tip de comerț născut din dorința de modernizare, modelat de penuria din timpul războiului și transformat radical de regimul comunist, profund corupt și lipsit complet de respect nu doar pentru proprietatea privată, ci și pentru demnitatea umană.
