La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a reunit 1.228 de delegaţi oficiali, care au votat unirea Transilvaniei cu Regatul României. Participarea populară era masivă, în jur de 100.000 de persoane adunându-se în oraș, dar cercetările documentare despre Marea Unire s-au concentrat mai ales pe elitele masculine și pe procesul politic și instituțional și au dezvoltat rareori tema prezenței și rolului femeilor la evenimentul de acum 107 ani.
Pe baza hotărârii adoptate de Consiliul Naţional Român Central de la Arad, în cadrul convocatorului pentru întrunirea Marii Adunări Naţionale, femeile şi-au ales un număr de 60 de delegate care să le reprezinte şi să participe cu drept de vot deliberativ la forul naţional.
Printre acestea s-au aflat Eugenia Branga din Orăştie, profesoara Livia Coroianu din Gherla, Salvenia Contor din Mirceşti-Alba, Elena Pop Hossu-Longin, fiica lui Gheorghe Pop de Băsești și soția memorandistului Francisc Hossu-Longin, Elena Goldiş din Arad (soția lui Vasile Goldiș), Eugenia Tordăşianu, dr. Eleonora Lemeny-Rozvan din Sibiu, preoteasa Aurelia Goga din Răşinari, mama poetului Octavian Goga, și Emilia Rațiu, soția doctorului Ioan Rațiu, unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în mai 1892 împăratului Franz Josiph în numele națiunii române din Transilvania.
„La 12 noiembrie 1918, am organizat o întrunire pentru femeile române din Sibiu şi împrejurimi, pentru a le informa asupra situaţiei politice şi a ne aduce contribuţia la lupta generală în vederea unirii Transilvaniei cu România. Au participat 500 de femei din toate straturile societăţii româneşti. Cu acea ocazie, adunarea a votat o adresă de solidaritate cu Consiliul Naţional Român Central de la Arad. Printre altele, în cuprinsul ei se spunea: «Femeile române din Sibiu salută Comitetul Naţional Român Central, singurul organ îndreptăţit şi chemat să cârmuiasca soarta poporului român din Transilvania şi Ungaria”, își amintea Caliope Boiu.
„După constituirea, la 31 octombrie 1918, a Consiliului Naţional Român şi apoi a Legiunii Române din Sibiu, cum în oraş nu exista steag tricolor, m-am gândit să confecţionez eu unul, pe care să-l donez primei unităţi româneşti ce luase fiinţă în oraşul nostru. Cu steagul învelit în pânză, m-am prezentat la maiorul Valeriu Liuba, în clădirea Seminarului «Andreian». În zilele următoare, steagul a fost purtat la manifestaţiile patriotice din oraş, iar la 1 Decembrie, se afla în fruntea delegaţiei Sibiului prezentă la MareaAdunare Naţională de la Alba Iulia”, nota Zenobia Furea Ivan.
„În timpul Primului Război Mondial, împreună cu fiicele şi ginerii mei, am continuat să acţionez, atât ca persoană particulară, cât şi în cadrul «Reuniunii femeilor române din Sibiu», pentru împlinirea idealului naţional. Unul din domeniile în care am socotit că pot şi trebuie să activez l-a constituit munca de emancipare culturală şi naţională a românilor ardeleni. În toamna anului 1918, deşi aveam 72 de ani, am luat parte la adunările din oraş pentru alegerea delegaţilor care urmau să participe la lucrările Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La 30 noiembrie, alături de fetele mele şi gineri, am pornit spre vechiul Bălgrad. A doua zi, 1 decembrie 1918, eram de faţă la Marea Adunare Populară, întrunită pe Câmpul lui Horea, lângă cetatea din Alba Iulia, unde, împreună cu cei peste o sută de mii de delegaţi, am votat, cu nespusă bucurie şi entuziasm, unirea Transilvaniei cu România”, mărturisea Emilia Raţiu.
Cornelia Maniu și Elena Pop, surorile lui Iuliu Maniu și militante, ca și mama lor, Clara Maniu, pentru drepturile femeilor, membre active ale mișcării de emancipare feminină din Transilvania, s-au aflat și ele printre femeile prezente la Adunarea de la Alba Iulia, ca delegate alese din partea Reuniunii Femeilor Române Sălăjene.
O altă personalitate a epocii a fost Eleonora Lemeny Rozvan, nepoata lui Ioan Bran Pop de Lemeny, secretarul Adunării de la Blaj din 1848 și soția fruntașului socialist Eugen Rozvan, prima femeie cu titlu de doctor în Litere a Universității din Cluj, activistă în sfera cultural-națională și feministă de frunte. În ziua de 1 Decembrie 1918, Nora s-a aflat printre oratorii care s-au succedat la tribunele improvizate, arătând participanților importanța și măreția actului unității naționale. Distina doamnă a fost singura femeie aleasă în Marele Sfat, compus din 150 de membri, încredințându-i-se un rol însemnat în cadrul organizării Consiliului Dirigent.
Un alt exemplu admirabil de implicare feminină în evenimentele din decembrie 1918 este cel al profesoarei Eugenia V. Tordăşianu (născută Ionescu), care a fost preşedinta Asociației Ortodoxe Naţionale a femeilor române (filiala Sibiu) și membră a mai multor societăţi culturale, naţionale şi de binefacere româneşti. Viaţa ei, notau gazetele epocii, a fost o veşnică frământare pentru binele neamului. Astfel, în 1895, a contribuit la înfiinţarea Școlii române de menaj, a fost sufletul tuturor expoziţiilor de copii şi agricultură din Sibiu, a sprijinit ucenicii şi ucenicele
de la sate, iar în 1916, a organizat, sub auspiciile Arhiepiscopiei, un orfelinat pentru copiii orfani. Consiliul Dirigent i-a dat misiunea de a reprezenta femeile din Ardeal la mai multe congrese şi a aleasă prima delegată a femeilor pentru consiliul comunal al Sibiului.
După Marea Unire, femeile, în special cele din Transilvania și teritoriile nou alipite, au formulat cereri clare privind recunoașterea drepturilor civile și politice, solicitând egalitate în fața legii, acces la educație superioară, participare în viața publică și, mai ales, dreptul de vot. Aceste revendicări au fost prezentate cu demnitate în fața Consiliului Dirigent și în documente oficiale semnate de organizații precum Uniunea Femeilor Române.
În noiembrie 1919, organizațiile de femei lansau un apel ferm și curajos către politicienii de la București:
„Reuniunile de femei române, din Ardeal și din teritoriile dezrobite, au avut în trecutul nostru un rol național și istoric de mare însemnătate. Activitatea lor, care a început odată cu renașterea noastră culturală, a mers mână în mână cu străduințele bărbaților conducători ai națiunii noastre.
Răsărite, rând pe rând, în cele mai de seamă centre românești, aceste reuniuni și-au asumat nu doar scopuri de binefacere, ci au rezolvat și probleme culturale și sociale.
Reuniunile de femei române nu au fost numai ocrotitoarele orfanilor și săracilor, ci au creat și susținut cele dintâi școli și cursuri superioare pentru fetițe, au păstrat și au promovat industria noastră națională și, din punct de vedere social, au reprezentat întotdeauna valoarea poporului nostru cu toată demnitatea.
Consolidate în Uniune, la care s-au asociat în anul 1913, aceste reuniuni au dovedit, prin congresele lor, că unite vor urma ținta unui program cu principii largi, spre binele și trăinicia neamului românesc.
Această activitate, depusă de femeia română în decurs de șaptezeci de ani, a îndreptățit-o să fie chemată, ca un factor și for însemnat, la Marele Sfat de la Alba Iulia, care a consfințit unirea definitivă a neamului nostru întregit și fericit, prin alipirea la Patria Mamă.
Totodată, luminații noștri luptători naționali au stabilit în programul lor principii largi de dreptate și egalitate pentru poporul român izbăvit din robie, luând în considerare și dreptul revendicărilor legitime feminine.
Astăzi, când aceiași fruntași ai poporului nostru merg să-și împlinească, în fața Constituției, rolul lor de apărători ai dreptății, Uniunea Femeilor Române solicită Consiliului Dirigent ca femeia română să fie luată drept scut — pentru ca, în noua legislație, să fie ridicată la demnitatea de cetățeană și să fie învestită cu drepturi egale cu bărbatul; și astfel, să se mențină neștirbit și complet programul constituit în cele mai luminate zori ale vieții noastre naționale.
Femeia română din Ardeal și din teritoriile dezrobite este — alături de Consiliul Dirigent — conștientă de ajutorul și folosul pe care l-ar putea aduce poporului său, în condițiile care se cer astăzi pentru întărirea patriei sale scumpe.
Noi, femeile din România Mare, întrunim garanția că vom urmări și de acum înainte, în această direcție, interesele noastre naționale.
Fără să aparținem vreunei grupări politice, dorim să avem dreptul de a reprezenta și opiniile noastre, și doleanțele, cu absolută hotărâre — mame și soții devotate familiei, conștiente de datoriile noastre față de stat, nestrămutate păstrătoare ale legii și ale națiunii noastre.
Totodată, rugăm Onoratul Consiliu Dirigent să binevoiască a recunoaște Uniunea Femeilor Române ca persoană morală.
În numele Uniunii Femeilor Române:
Maria Baiulescu, președintă
Elena Dr. Mețianu, secretară
COMITETUL:
• Elena Pop Hossu-Longin, vicepreședintă, Deva
• Catinca Bârsanu, Sibiu
• Elena Sabadeanu, Brașov
• Sofia Beleș, Arad
• Elena Pop născută Maniu, Blaj
• Sidonia Petrovici, Brașov
• Maria Moldovan, Mediaș
• Ana Pop de Lemeny, Cluj
• Lucreția Mureșianu, Turda
Unele dintre aceste revendicări au fost parțial duse la îndeplinire. Accesul femeilor la învățământul superior și la profesii liberale a cunoscut o deschidere în anii ’20, mai ales în domenii precum educația, medicina sau asistența socială. S-a recunoscut importanța lor în consolidarea valorilor culturale și morale ale statului român modern și, de asemenea, femeile au fost active în viața asociativă și în presa vremii, iar anumite organizații feminine au fost recunoscute juridic, cum a fost cazul Uniunii Femeilor Române.
Însă revendicările cele mai importante – cele politice – au fost amânate sau ignorate. În noiembrie 1922, Comisia parlamentară pentru alcătuirea Constituției, a decis: „În chestia femenină s-a hotărât să se acorde prin Constituţie femeilor drepturile civile. În ce priveşte drepturile politice, ele nu se vor insera în Constituţie. Urmează ca mai târziu, lăsând evoluţia să-şi urmeze drumul ei, să se vadă când va sosi momentul ca să se acorde şi aceste drepturi…”
În ciuda sprijinului oferit pentru cauza națională, femeile nu au primit drept de vot prin Constituția din 1923. Clasa politică, dominată aproape exclusiv de bărbați, a considerat că societatea nu era „pregătită” pentru o participare politică feminină.
