“Madam Batiște sau “Baba din Batiște” nu era altcineva decât bătrâna Ghizela Popper, care ținea o prăvălie de anticariat în strada Batiște, colț cu strada Alexandru Sahia (fosta Gogu Cantacuzino), peste drum de Biserica Batiștei. În acest magazin destul de mare și împărțit în două, era și locuință, și prăvălie; prima era despărțită de a doua printr-o perdea mare și groasă care aluneca pe niste verigi pe o bară metalică. Dar în prăvălia ei nu găseai numai cărți vechi, ci orice fel de mărunțișuri și lucruri la care nici gândești: mobile ocazionale, haine și rochii demodate, nasturi, funde, dantele, cărți poștale ilustrate, mărci în plicuri sau lipite pe cartoane pentru filateliștii începători, recrutați dintre elevii de liceu și multe, multe altele.
Și cu toate că avea o clientelă destul de numeroasă, formată în special din elevii Liceului Spiru Haret”, Școala de fete Regina Maria, Institutul Schewitz și altele, mai veneau s-o viziteze destul de des și alți elevi din cartiere mai depărtate, ca cei de la Liceul Gh. Lazăr și Sf. Sava și chiar de Ia Matei Basarab și Mihai Viteazul, care erau la o distanță destul de mare.
Toți aceștia veneau să vândă și să cumpere cărți. Le puteau vinde mai bine decât Ia alți negustori, de asemenea le puteau cumpăra mai ieftin pe cele de care aveau nevoie și, pe lângă tocmeală, fiecare mic client avea mai multa îndrăzneală și curaj în vorbă cu o femeie bătrână decât cu un bărbat care te-ar fi repezit și ar fi terminat repede cu tine dacă vedea că te tocmești prea mult.
Cu Madam Batiște băieții erau prea îndrăzneți și chiar obraznici și, cu toată bunătatea și răbdarea ei, de multe ori era atât de mult sâcâită, că se vedea obligată să spună celui care nu mai termina cu tocmeala: “Mai lasă-mă dracului și du-te cu Dumnezeu, nu mă tot bate la cap”.
Marfa cea mai căutată pentru noi, elevii de atunci. erau mărcile poștale, dar mai cu seamă dopurile de pistol, pocnitorile, praful de scărpinat și strănutat, precum și bomboanele de păcăleală, adică fondantele umplute cu usturoi.
Pentru toate acestea eram clienți cât se poate de obișnuiți ai prăvăliei din Strada Batiște. Aprovizionați cu astfel de cumpărături, de-abia așteptam să sosim a doua zi la școală să le punem în practică, spre hazul și mulțumirea noastră a tuturor. Nu scăpa niciun coleg mai naiv să nu fie tratat cu minunatele fondante care îl făceau să se strâmbe imediat și să arunce din gură bunătatea de pastă usturătoare.
De praful de strănutat și scărpinat de asemenea nu scăpa niciunul; fiecare din noi căutam să servim cu o cât mai mare cantitate chiar pe cel mai bun coleg și vecin. De multe ori întreaga atmosferă a clasei era îmbâcsită de praful de strănutat care ajungea până la catedra profesorului. Unii dintre ei nu-și dădeau seama de cauză sau nu voiau să dea importanță unui fapt copilăresc, dar alții treceau imediat la sancțiuni, dându-ne afară din clasă în timpul orei.
Nu știm cum o fi arătat Madam Batiște în tinerețea ei, dar pe vremea când am cunoscut-o era bătrână și foarte zbârcită, cu toate că anumite trăsături indicau urme de frumusețe, în plus era lipsită de podoaba capilară, pentru care motiv purta o peruca frizată, iar atunci când aceasta i se deranja și voia s-o fixeze mai bine, mai rău o nimerea, încât de multe ori spatele perucii venea în față sau într-o parte.
În astfel de situații era foarte caraghioasă și ne făcea să pufnim în râs, ceea ce pentru ea era un clopoțel de alarmă și trecea repede la oglindă unde-o îndrepta.
Madam Batiște avea un picior beteag, umflat și mult mai gros ca celălalt. Acest picior o jena la mers și probabil îi producea și dureri, așa că de multe ori stătea jos, iar piciorul bolnav îl ținea pe un scăunel mic, căptușit cu un fel de perniță.
În ceea ce privește îmbrăcămintea ei, era o adevărată expoziție de vechituri demodate. Se schimba la rochii, una mai caraghioasă decât alta, probabil toate cumpărate pe preț de nimic sau primite în dar de la cucoanele din cartier, care nu le mai purtau sau care le aveau rămase de la bunicile lor. Dantelăriile nu lipseau de la nici una, iar croiala, lărgimea și lungimea erau cu totul exagerate pentru vremea când le purta.
De gât avea un lanț de aur, destul de lung, de care atârna un ceas tot de aur, încrustat cu diamante. Ghizela Popper era o femeie din cale afară de avară, căuta să strângă bani, bani cât mai mulți, nu știm pentru cine, fiindcă nu avea copii. Vindea ieftin, dar cu toate acestea din sutele de articole ce avea în prăvălie câștiga și făcea bune economii, iar acestea nu erau puse să zacă în vreun colț ascuns, ci erau date cu împrumut în schimbul unei dobânzi ridicate și contra unor amanete care valorau mai mult decât suma împrumutată.
Din această cauză se dusese vestea în cartier că Madam Batiște are mulți bani, e putredă de bogată, cu toate că ea căuta să dea impresia că e o femeie foarte necăjită. Realitatea era însă alta și despre această realitate știa întreg cartierul și, din păcate, au aflat și unii răufăcători care i-au pus gând rău și într-o bună zi au asasinat-o și i-au furat o mare sumă de bani și bijuterii ce le avea primite amanet sau lăsate definitiv de cei care nu putuseră să-și plătească sumele împrumutate”.
***Extras din volumul “Din Bucureștii de ieri”, George Potra, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990
Ancheta crimei din Batiștei, cum a fost numită de presă, a fost urmărită cu mare atenție de opinia publică. Ziarul “Universul” anunța după câteva zile: “Cercetările în jurul misteriosului asasinat din strada Gogu Cantacuzino 32 colţ cu str. Batiştei au continuat în cursul dimineţii. Comisarul Nicolae Băloiu de la circa II-a de poliţie, care a fost primul înştiinţat de săvârşirea acestui asasinat, a interogat în tot cursul dimineţii pe tânăra Margareta Budin, în etate de 18 ani, vânzătoare în magazinul „La Universelul Batiştei”, unde a fost găsită strangulată bătrâna mulțimilionară Ghizela Popper.
Chestorul Turai a fotografiat amprentele găsite pe diferite obiecte. Aceste amprente se suprapun însă cu cele ale vânzătoarei şi cu cele ale victimei, astfel că această examinare nu poate să aducă rezultate pozitive.
Victor Rudinescu, nepotul bătrânei, care a declarat încă de la început că mătuşa lui i-a lăsat prin testament întreaga avere, a fost anchetat în tot cursul nopţii. El urma să aducă până în prânz testamentul original pe care, spune dânsul, îl păstra în locuința sa, din motive de precauţiune. El a declarat, de asemenea, că testamentul cuprinde numele a trei nepoţi, dintre care doi se află la Paris și care urmau să primească 100.000 de lei. Restul urma să-l capete, după moartea Ghizelei Popper, nepotul din Bucureşti, Victor Rudinescu.
Rudinescu a arătat din primul moment că lipsesc din casă mai multe brăţări confecţionate din monede de aur de provenienţă argentiniană şi pe care erau inscripţii în limba spaniolă, în valoare de 3 miliarde de lei. S-au găsit la prima descindere mai mulţi cutii goale în care se pun, de obicei, bijuterii. Întregul magazin şi locuinţa victimei au fost sigilate”.
*** Universul, octombrie 1946
Doamna Ghizella Popper, victima asasinatului din str. Batiștei, era sora inginerului Julius Popper, cunoscutul explorator român al Țării de Foc, supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei”, care a murit în iunie 1893, la doar 36 de ani, la Buenos Aires, în Argentina.
În noiembrie 1946, polițiștii au reușit să-i aresteze pe criminalii bătrânei, cinci borfași care operau în zona centrală a Capitalei, asupra lor găsindu-se toate bijuteriile victimei, napoleoni de aur şi o importantă sumă de bani în valută. Capul bandei, un anume Ion Petcu, a fost condamnat doi ani mai târziu la 20 de ani de muncă silnică, iar complicii lui au primit pedepse cuprinse între 10 și trei ani de închisoare.
“Prototipul adevăratului negustor de vechituri este Taica Lazăr, celebrul Taica Lazăr multiplicat astăzi printr-o sumă de oameni care au aceeași înfățișare, aceeași vorbä, același port, aceiași șiretenie, aceeași inteligență, aceeași manieră de lucru. De aceea toți acești oameni (negustorii de vechituri) care poartă ceva din sufletul bătrânului, din obiceiurile lui, din priceperea și îndemânarea cu care mânuia această negustorie ingrată poartă numele de Lazăr, indiferent de adevăratul nume. Dintre toți este unul mai bătrân care rămâne până la sfârșitul vieții, prin tradiție, veritabilul Taica Lazăr. Când vinde, Taica Lazăr este întotdeauna voios, o veselie amestecată cu umbra tristeții necazurilor de toată ziua; are vocabular propriu, pe care îl amplifică, îl colorează după nevoi. În buzunar poartă glume pentru toată lumea și istorioare și înțelepciuni, parte fabricate de dânsul pentru diferite trebuinți ale profesiunii, parte împrumutate din cărțile înțelepților pe care le aplică celor ce au nevoie de argumente în plus. Este un Zeilig Sor mai complet, encicloped, cunoscător al mărfurilor și obiectelor de tot soiul pe care le clasifică și le prețuiește dintr-o singură privire. Rareori scapă clientul care, intrat în cleștele argumentelor lui, nu mai poate face, cum se spune în lumea negustorilor de vechituri, “din noapte zi”, o adevărată “vrăjitorie” pe care o invidiază toată lumea, pentru că este un talent născut pe care nu-l poți căpăta în niciun fel de școală.
Știe să vândă și mai ales știe să cumpere. Când se prezintă cineva să vândă ceva vechituri, se preface că este ocupat. Că nu aude. Trezit de glasul stăruitor al omului grăbit să-și desfacă vechiturile, îi răspunde, cu aerul celui mai plictisit dintre oameni: sunt plin până în gât de asemenea lucruri. Ce fac, muzeu? Nici gratis nu le-aș putea lua pentru că n-aș mai avea loc și pentru ele.
Omul privește cu ochii îngroziți privirea lui Taica Lazăr, plină de plictiseală și de amărăciune și-l întreabă timid:
– Dar ceva tot merită ghetele astea care au doar numai tălpile rupte și pantalonii ăștia pe care i-am purtat la nuntă.
Taica Lazăr clatină din cap cu compătimire și roagă politicos pe domnul «vânzător» să-i descurce locul, pentru că în niciun caz nu cumpără. Pe sub gene șirete, Taica Lazăr admiră efectul vorbelor sale și disperarea omului care nu poate vinde nimic.
În cele din urmă, omul milogindu-se pentru drumul pe care l-a făcut, capătă câțiva poli, un fel de despăgubire sentimentală, și pleacă oarecum mulțumit că n-are mâna goală.
Când Taica Lazăr s-a încredințat că vânzătorul este departe, în cine știe ce cârciuma unde își înfunda amarul și cei câțiva poli câștigați din garderoba lui, se repede, cu aviditatea cămătarului care își mângâie continuu banii, și cercetează mica pradă: ghetele bunișoare; o pereche de tălpi, două petece la încheieturile degetelor și un lustru bun cu ceară și cu lac le prefac ca prin farmec. Pantalonii cu un “fund” nou și cu două tigheluri în părți devin ca noi și pot servi oricui chiar ca pantaloni de nuntă.
Vechiturile pe care le cumpără Taica Lazăr, aproape pe nimic, trec, în cea mai mare grabă, în Atelierele de reparații. Atelierele sunt în aer liber, în mijlocul străzii sau pe trotuare. Câțiva țigani, meșteri cârpaci, petecesc și tălpuiesc ghetele rupte pe care, în urmă, un alt meșter țigan le lăcuiește asa fel încât cumpărătorul să admire rnai Mult luciul decât ghetele. Țiganii cârpaci, ca și bătranele care repară hainele și lenjeria ruptă fac parte integrantă din personalul lui Taica Lazăr. De aceea ei participă la toate bucuriile și la toate necazurile lui, la toate discuțiile și la toate scandalurile câte se ivese în cursul zilei. Atelierele în aer liber, cum le-am botezat noi, împrumută străzii ceva din sălbăticia și din pitorescul Orientului de altă dată, în care oamenii și câinii se tolăneau laolaltă în mijlocul străzii…”
*** Extras din reportajul La “Taica Lazăr”, Ion Tik, Ilustrațiunea română, septembrie 1929
Puteți citi și:
