Hanul cu Tei a fost construit la începutul secolului al XIX-lea, între 1830 – 1833, și a fost proprietatea a doi negustori asociaţi, Ştefan Popovici şi Anastasie Hagi Gheorghe Polizu, care aveau inițial mici prăvălii chiar pe o parte din terenul actualului han aflat între str. Blănari şi str. Lipscani. “O întindere cât o stradă, cu lespezi de piatră, cu odăi boltite (sau bolţi), douăzeci şi opt la număr, întoarse spre curte, cu uşi grele şi ferestre mici, feruite, cu ziduri trainice şi cu intrarea în curte păzită dinspre cele două străzi prin porţi zdravene, cu o mică odăiţă pentru paznic, toate pentru a garanta siguranţa blănurilor şi argintăriilor се-şi făcuseră vad aici în epoca de glorie a Hanului cu Tei”, așa era descris micul centru negustoresc.
Prin amploarea sa, se număra printre cele câteva zeci de hanuri importante ale Bucureştiului care, timp de două secole, au dat un aspect caracteristic oraşului prin concentrarea vieţii negustorești din jurul lor. Iniţial hanul a fost cunoscut printr-o activitate comercială efervescentă, avea magazine de lux (precum cele de blănuri ruseşti, manufactură de Lipsca şi Braşov, argintărie, și chiar un oficiu de schimb bancar), dar a decăzut prin concurenţa noilor clădiri comerciale din zona Lipscani şi Calea Victoriei, devenind treptat un fel de bazar cu tot felul de mărunţişuri prezentate în prăvălii sau în faţa acestora, pe tejghele.
Gazetarii revistei Ilustrațiunea română au publicat în octombrie 1935 un reportaj despre decăderea fascinantelor spații comerciale:
“Ce parfum arhaic din Bucureştiul de altădată, cu boieri în caftane de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleştile peste poduri de lemn, ne aminteşte frumosul nume al Hanului cu tei!
Pe locul acesta din inima Capitalei s-a răsfăţat pe vremuri un han cu tei umbroşi ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau până departe, la biserica Zlătari.
Dăinuind până în vremurile noastre, Hanul cu tei este un monument desuet al unei capitale care ia aspect de New-York în miniatură. Comerţul a cotropit de mult cartierul şi astfel Hanul cu tei şi-a schimbat menirea, devenind şi el un umil supus al zeului Mercur.
Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, care au ţinut până în ultimii zece ani. Se găseau aici în special lucruri de marchitănie şi cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin şi mai frumos. Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresda şi de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite şi aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii instalate aici.
Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tei erau o elită închisă, unde se intra cu mare greutate. Pentru un magazin cât de mic în curtea hanului se plăteau bani grei, sume ce par astăzi fabuloase, având în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste prăvălii cu dever de milioane.
Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat. Aceeaşi viaţă patriarhală de bazar turcesc, aceeaşi molcomă prietenie domneşte între negustorii care vând mai toţi mărfuri identice.
Mai la faţă, stau pânzarii, alături postăvarii şi marchitanii amestecaţi unul ici, unul colea, la întâmplare.
Dar de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace, o linişte care prevesteşte agonia.
Mărfurile stau ca şi înainte, expuse pe tarabe de lemn, promiţând cumpărătorului toată tentaţia lor de lumini, de foc şi de culori. Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să pipăie calitatea unei ţesături, nimeni nu priveşte desenul măiestrit al unei pânze.
Pe scaune, în faţa dughenelor insalubre care altădată produceau aur curat, negustorii stau şi aşteaptă, bând cafele (3 lei ceaşca mică) şi discutând politică.
Cel mai bătrân negustor din Hanul cu tei, un moş simpatic şi vorbăreţ, ne spunea oftând:
— Sunt zile când închid prăvălia fără să fac un ban saftea. Ehei! ce vremuri am apucat noi şi unde am ajuns! Altădată, seara, mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atâta bănet făceam toată ziua în prăvălie…
Eram înainte eu şi patru băieţi priceput şi nu puteam sta un minut locului, atâta ne hărţuiau clientele. Azi sunt singur şi am timp să mă plictisesc, de mi s-a urât şi mie!
— Bine, dar cum explici d-ta decăderea Hanului cu tei? am întrebat.
— Cum să explic? Alte vremuri, alţi oameni, cu alte obiceiuri. Noi nu le mai cunoaştem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în magazine frumoase, cu lumini şi galantare „cubiste”. Noi le dăm marfă aleasă, dar avem nişte chichineţe de magazine în care nici nu vor să calce… Se schimbă vremurile!
Bătrânul negustor, decanul Hanului cu tei, ne părăseşte. După 48 de ore, în sfârşit, se arată o clientă. E o bătrână sărmană, care vrea să cumpere jumătate metru de stofă pentru peticit o haină ce i se pare ei încă bună.
Din înfloritorul Han cu tei nu a mai rămas nimic. Multe prăvălii pentru care altădată s-ar fi dat bani grei stau astăzi goale, cu jalnicele bilete de închiriat atârnând îngălbenite pe uşă.
Şi curând Hanul cu tei se va prăbuşi sub loviturile casmalelor! Povestea lui romantică a durat prea mult….
În curând pe locul acesta cu amintiri şi parfum vechi în nume s-ar putea ridica un anost block-haus, la fel cu toate celelalte răspândite în diferitele colţuri ale oraşului.
Şi suntem siguri că nimeni nu va plânge după Hanul cu tei, măcar pentru numele lui, frumos ca o doină cu haiduci şi cu prinţese.
*** Ilustrațiunea română, 9 octombrie 1935
Hanul cu Tei a scăpat de demolare, la începutul anilor ’70 a fost restaurat de câțiva arhitecți care au încercat să păstreze specificul zonei, apoi a intrat în administrarea Fondului Plastic, deschizându-se aici mici magazine de artă plastică, vestimentară, decorativă sau ceramică, iar astăzi găzduiește galerii de artă și antichități.
Puteți citi și:
Pe vremuri, la Casa Capșa…
