În 1922, cu ocazia fastuoaselor serbări ale încoronării de la Alba Iulia, autoritățile au decis ridicarea unui Arc de Triumf pe șoseaua Kiseleff din București. Termenele erau însă extrem de strânse, iar construcția unui monument definitiv într-o perioadă de doar câteva luni era imposibilă.
Arhitectul Petre Antonescu, desemnat să coordoneze proiectul, a găsit o soluție ingenioasă: a realizat din beton armat doar temelia și structura internă, în timp ce fațada, decorațiile și inscripțiile au fost construite provizoriu, urmând să fie refăcute ulterior.
Pe sub acest Arc provizoriu, dar încărcat de o puternică simbolistică, au trecut regele Ferdinand I, regina Maria și comandanții oștirilor române și ai aliaților când s-au întors în Capitală după încoronare. Mii de oameni veniți din toate provinciile României Mari au aclamat momentul, transformându-l într-o celebrare a victoriei și a unității naționale, fiind astfel consacrat locul viitorului monument, devenit de atunci un simbol al triumfului și al identității românești.
În 1934, regele Carol al II-lea i-a încredințat arhitectului Petre Antonescu misiunea de a finaliza Arcul de Triumf, opera începută cu doisprezece ani înainte. De această dată, monumentul trebuia ridicat în forma sa definitivă. Sub coordonarea profesorului Antonescu, o echipă formată din cei mai buni artiști și specialiști ai vremii a lucrat mai bine de un an pentru a perfecționa fiecare detaliu: de la proiectarea noilor elemente arhitecturale până la tăierea și sculptarea blocurilor masive de granit și marmură.
Toate aceste piese, unele cântărind până la cinci tone, au fost ridicate și fixate pentru a întregi structura monumentală a Arcului. Regele a urmărit îndeaproape lucrările, oferind sugestii și aprobând modificările menite să aducă monumentul la nivelul simbolic dorit.
Treptat, Arcul de Triumf a căpătat forma pe care o cunoaștem astăzi: un monument impunător de aproape 30 de metri înălțime, cu o bază de peste 300 de metri pătrați, dominat de o arcadă largă de 10 metri și înaltă de 17. Construit în linii austere, cu proporții gândite pentru a inspira respect și solemnitate, Arcul îmbină arhitectura romanic-bizantină cu elemente tradiționale românești, vizibile în profile, brâuri, cornișe și portaluri.
Pentru ridicarea sa, au fost folosiți aproximativ o mie de metri cubi de piatră provenită din cele mai renumite cariere din țară — de la granit dens până la marmură albă, fiecare bloc fiind ales special pentru durabilitate și coerență vizuală.
Decorația sculpturală joacă un rol central. Pe cei doi piloni orientați spre oraș tronează medalioanele din marmură albă, cu diametrul de doi metri, reprezentându-i pe regele Ferdinand I și pe regina Maria. Pe partea opusă se află două medalioane alegorice, simbolizând „Bărbăția” și „Credința”, virtuțile care, în viziunea epocii, au făcut posibilă unirea României.
Pe frizele ambelor fațade principale, două figuri învingătoare înaripate, sculptate în „haut-relief”, încadrează inscripțiile compuse de istoricul Nicolae Iorga. Textele solemne evocă suferințele și sacrificiile secolelor trecute, triumful din 1918 și rolul decisiv al regelui Ferdinand și al reginei Maria în realizarea României Mari.
Fațadele laterale poartă alte două inscripții comemorative: una dedicată celor care au pregătit idealul național prin gândire strategică și promovarea culturii, cealaltă celor care l-au înfăptuit prin luptă și jertfă. La baza pilonilor se află panouri sculptate cu datele-cheie ale războiului pentru întregirea țării: de la declararea războiului în 1916 până la intrarea trupelor române în Ardeal, Basarabia și Bucovina în anii decisivi 1918–1919.
Pe părțile laterale ale pilonilor au fost fixate două mari panouri de marmură albă, de opt metri înălțime și trei metri lățime, care reproduc integral cele două proclamații ale regelui Ferdinand: cea din 1916, la intrarea României în război, și cea din 1922, rostită la Alba Iulia, în ziua Încoronării. Textele, gravate adânc în piatră, transformă monumentul într-un document istoric de sine stătător, menit să transmită generațiilor viitoare mesajele fondatoare ale României unite.
Interiorul Arcului poate fi accesat prin două uși de bronz. Aici, două scări monumentale urcă spre terasa superioară, oferind o panoramă amplă asupra orașului. Pe unul dintre paliere se află o placă comemorativă care consemnează finalizarea construcției. Sub boltă, o serie de panouri prezintă marile bătălii duse de armata română: Cerna, Jiu-Olt, Mărăști, Mărășești, Oituz, Dragoslavele, Vrancea, Budapesta, toate dispuse într-o „coroană” sculpturală care încununează deschiderea Arcului.
Mai multe detalii simbolice completează ansamblul: pajurele României înainte și după război, monograma regelui Carol al II-lea sculptată pe cele două fațade, frunze de laur și stejar, chiar și o elice de avion, amintind de zborul cu care Carol revenise în țară în 1930. Sub fiecare portal lateral apare câte o inscripție în limba latină care marchează anul finalizării monumentului și cel de-al nouălea an al domniei regelui.
Pentru a pune în valoare întregul ansamblu, zona din jurul Arcului a fost pavată cu un mozaic de piatră și delimitată de stâlpi masivi uniți prin lanțuri grele de fier, un cadru menit să accentueze monumentalitatea construcției.
Astfel desăvârșit, Arcul de Triumf s-a impus ca una dintre cele mai importante opere arhitecturale ale României moderne. Prin proporții, prin forța simbolurilor și prin bogăția inscripțiilor, monumentul evocă nu doar victoria militară și unirea națională, ci și ambiția unei epoci de a fixa în piatră memoria unui moment fondator.
Evenimentul de la 1 Decembrie 1936 a început la ora 10 și jumătate, cu discursul regelui Carol al II-lea, urmat de o mare paradă militară. Întreaga festivitate a fost radiodifuzată și retransmisă pe toată Calea Victoriei, prin megafoane special instalate:
„Inaugurăm astăzi Arcul de Triumf, menit să reamintească generaţiilor viitoare gloria celor ce au învins şi jertfa celor ce au căzut vitejeşte pentru înfăptuirea unui ideal, care a fost țelul şi îmbărbătarea multor generaţii. Au trecut douăzeci de ani de când oştirile româneşti, sub conducerea Regelui întregitor de neam, au pornit la luptă pentru acest ideal, înfruntând vremuri de grea cumpănă şi trăind clipe de înălţătoare vitejie. Acest monument, ce se înalţă aici şi care se sfinţeşte astăzi după riturile strămoşeşti, nu este sfinţit numai cu aghiazmă, ci şi cu sângele acelora care s-au jertfit pentru reîntregirea neamului românesc.
Vis secular, înfăptuit o clipă sub voievodul cel viteaz Mihai, ai fost hrana sufletească a tuturor românilor de pretutindeni, ai fost credinţa care i-a mânat pe toţi, ai fost chiar raţiunea de a fi a întregului nostru neam. În acest moment solemn, gândul nostru evlavios trebuie să se închine cu smerenie în faţa tuturor acelora, străluciţi sau umili, care în sufletul lor au avut credinţă, o credinţă ce ne-a dat răbdarea şi puterea de a înfăptui ceea ce a fost o dreptate firească a gintei noastre.
Să ne închinăm, deci, în faţa acelora care nu şi-au precupeţit viaţa, pentru ca astăzi toţi românii să trăiască într-o ţară pe veci unită, şi să ne închinăm în faţa amintirii acelora care, cu voinţă de oţel, au adus la îndeplinire visul multor generaţii, îndeosebi în faţa voievodului viteaz al zilelor noastre, regele Ferdinand.
În vechime, aceste arcuri de triumf se ridicau spre a proslăvi un om şi o cucerire de popoare. Noi, cei de astăzi, am ridicat acest arc pentru proslăvirea unui neam şi a unei credinţe, dar mai ales ca să arătăm lumii întregi că înfăptuirea unităţii naţionale române nu este o cucerire deşartă şi lacomă, ci ştergerea din cartea vremurilor a nedreptăţii seculare ca fiii aceluiaşi popor să trăiască sub stăpâniri deosebite.
Noi, cei de faţă, am fost hărăziţi de cartea cea mare a destinului să îndeplinim ceea ce înaintaşii noştri au visat şi au dorit. Dar tot nouă ne este hărăzit să păstrăm şi să întărim ceea ce s-a împlinit cu atâtea jertfe şi cu atâta dragoste de neam — o moştenire înălţătoare, sfântă, dar şi grea. Nicio clipă nu trebuie să uităm că tot ce ne-au lăsat înaintaşii noştri trebuie transmis neatins, nepângărit şi întărit urmaşilor noştri.
Unitatea naţională a fost pentru cei de ieri un crez şi un îndemn, care ne permite să ne închinăm astăzi acestui monument. Pentru mâine, unirea naţiunii trebuie să fie gândul de căpetenie al tuturor, spre a desăvârşi moştenirea celor opt sute de mii de morţi ai războiului de întregire.
La glasul venit de dincolo de ţintirim al martirilor întregirii se uneşte — prin mine, Regele României, pe veci unite — glasul întregului popor românesc. Data de 1 Decembrie, dată adânc săpată în cartea neamului, să însemne adevărata unire a tuturor acelora care voiesc binele neamului. Unirea nu trebuie să fie o vorbă deşartă; unirea trebuie să fie o realitate puternică pe care să se poată rezema România în drumul ei către progres.
Sărbătoarea de azi, care este aceea a unităţii naţionale, este îndeosebi şi aceea a oastei mele, căreia trebuie să-i fim recunoscători pentru înfăptuirea idealului naţional. Pavăza cum nu e alta a unităţii şi integrităţii naţionale — către ea nu trebuie să meargă numai vorbele noastre de dragoste, ci şi toată munca noastră, spre a o face un instrument puternic şi credincios, adevărat hotar de neclintit de care să se sfărâme toate valurile duşmane.
România, care şi-a văzut îndeplinit cu atâtea jertfe visul secular, ştie ce înseamnă un război. De aceea, vrea o oştire puternică, care să fie păzitoarea păcii, dar şi păzitoarea neadormită a neştirbirii hotarelor. Alături de noi se găsesc şi reprezentanţii aliaţilor noştri. Au venit, în această zi a Unirii, să proslăvească gloria zilelor eroice şi perenitatea celor înfăptuite şi însemnate pe harta lumii.
Am luptat cu credinţă şi am biruit prin jertfa intereselor noastre individuale. Această jertfă nu s-a sfârşit cu împlinirea primului ţel al luptei, ci trebuie să continue pentru a se îndeplini unitatea sufletească a tuturor forţelor în vederea cuceririi ţelurilor de mâine: prosperitatea şi întărirea României.
Acela care va trece pe lângă acest Arc de Triumf să se gândească, dacă el reprezintă comemorarea gloriei româneşti, că are la temelie oasele acelora care au crezut şi s-au jertfit. Şi că, dacă aceste pietre ar avea glas, ar striga: „Trecătorule, gândeşte-te la jertfa celor căzuţi! Ce faci tu pentru întărirea şi consolidarea patriei tale?”
Doresc ca puţini să fie aceia care, auzind acest glas, să-şi ascundă faţa, zicând: „M-am gândit numai la mine.” O, pietre scumpe, amintitoare de ceasuri de vitejie, amintire a crezului şi a speranţei neamului, staţi veşnic de veghe şi spuneţi tuturora că numai cu credinţă şi jertfe pentru interesul obştesc se poate înfăptui ceva pe acest pământ.
Deci, cu credinţă înainte şi sus inimile! Trăiască România, pe veci întregită în hotarele fireşti ale neamului!”
