La sfârșitul secolului al XIX-lea, când Italia era dominată de muzica lui Giuseppe Verdi, un tânăr compozitor venit din Livorno avea să zdruncine scena operei cu o singură lucrare: „Cavalleria rusticana”. Pietro Mascagni, un modest fiu de brutar, a devenit peste noapte una dintre cele mai importante personalități ale muzicii europene. Gloria lui a fost însoțită de scandaluri răsunătoare, rivalități feroce și o viață personală presărată cu decizii îndrăznețe și controverse politice pe care istoria le-a judecat fără menajamente.
Viitorul compozitor a venit pe lume pe 7 decembrie 1863 la Livorno și a urmat studiile muzicale cu sprijinul unui industriaș bogat din orașul natal. Ajuns student la Conservatorul din Milano, a devenit elevul lui Saladini, Gabi și Ponchielli, talentatul compozitor al „Giocondei”.
Mascagni, povesteau colegii săi de generație, nu suferea de exces de zel. Venea la orele de compoziție cu temele nefăcute, era dezordonat, nu avea caiete și manuale. Se ascundea într-o bancă din fundul clasei, scotea din buzunarul vestei un creionaș aproape invizibil și ceasuri întregi desena pe un caiet împrumutat de la o colegă păsări, corăbii, note muzicale sau… citea ziarele.
Când era scos la lecție, rămânea dezorientat, dar calm, exagerat de calm pentru un italian. Totuși, avea deseori clipe de sclipire genială. L-a frapat pe Ponchielli, la o oră de armonie, datorită ușurinței și manierei originale în care rezolvase o temă dificilă.
– Dumneata ai talent, Mascagni. Muncește, muncește, muncește!, i-a spus profesorul.
– Mi-e inutil, maestre, a răspuns cu un calm imperturbabil tânărul. Am o inimă uriașă, plină de cerul Mediteranei, de cântecele Neapolului și focul Siciliei. Din mine izbucnesc melodiile ca lava din Etna.
Ponchielli a zâmbit și n-a mai spus nimic. Mascagni n-a avut răbdare să-și încheie studiile muzicale. Din acest motiv, compozițiile scrise în prima perioadă a activității sale sunt considerate, din punct de vedere tehnic, defectuoase până aproape de diletantism.
Părăsind Conservatorul, a ajuns dirijorul unei trupe teatrale itinerante care dădea reprezentații în orășelele Italiei. În contact cu muzica populară a regiunilor pe care le-a străbătut, a învățat parcă o a doua limbă maternă – muzica populară, autentică și plină de inepuizabile comori. După câțiva ani, s-a stabilit la Cerignola, ca dirijor al orchestrei orășenești. Aici a compus, în 1890, „Cavalleria rusticana”, opera care l-a ridicat din anonimat și l-a transformat peste noapte în cel mai iubit compozitor al Italiei.
“Norocul îl datorez unei pasiuni pentru care am avut multe de îndurat încă din copilărie”, spunea el într-un interviu. “Iubesc ziarele cu o inexplicabilă frenezie. Le citesc și recitesc, rând cu rând, fie anunț mortuar, rubrică politică sau dramă sângeroasă. Îmi amintesc acea amiază însorită când, liniștit în jilț, mi-am deschis cotidianul. Pe pagina a doua, am citit despre concursul Editurii Sonzogno din Milano pentru cea mai bună operă într-un act. Am simțit că voi câștiga…”
A urmat o muncă intensă timp de trei luni. „Cavalleria rusticana” a fost reprezentată pentru prima dată la Roma, pe 17 mai 1890, cu un succes fără precedent. Ziarele italiene au scris coloane întregi despre opera care deschidea un capitol nou în istoria muzicii, aducând elogii tânărului ce părea să readucă gloria Italiei. De atunci, „Cavalleria rusticana” a cutreierat întreaga lume, a fost criticată și comentată, dar a cucerit definitiv publicul, umplând și astăzi sălile teatrelor de operă ori de câte ori este pusă în scenă.
Spectatorii din România au făcut cunoștință cu Cavaleria rusticană încă din aprilie 1891, când creația lui Mascagni a fost prezentată la București, cu Hariclea Darclée în rolul Santuzzei. Apoi l-au cunoscut la București pe autor, pe care l-au primit ca pe un prinț.
În martie 1902, ziarele consemnau cu entuziasm: „La orele 8 și 20, trenul și-a făcut apariția în gară. Muzica a început să intoneze imnul regal italian, în vreme ce mulțimea striga: „Trăiască Mascagni, trăiască Italia!”. Mascagni se afla într-un vagon de clasa I, împreună cu soția sa și ceilalți artiști care făceau turneul cu domnia sa.
Când mulțimea l-a zărit pe marele maestru, a izbucnit în strigăte nesfârșite: „Trăiască Mascagni!”. Entuziasmul era de nedescris. Maestrul Mascagni a fost ridicat pe brațe de studenți și de membrii coloniei italiene și coborât din vagon. Domnul Cazzavillan, directorul nostru (al ziarului Universul), i-a urat bun venit.
Mulțimea a început acum să se îmbulzească pentru a-l vedea pe autorul operei „Cavalleria rusticana”. Din această cauză s-a produs o îmbulzeală cum nu s-a mai văzut. Maestrul Mascagni și soția sa, cu multă greutate, au reușit să străbată prin mulțime și să ajungă în restaurant. Pentru ca mulțimea să nu pătrundă și acolo, ușile s-au închis imediat.
În restaurant, principalii membri ai coloniei italiene i-au oferit domnului Mascagni un vermut. Domnul Marin, șeful muzicii Regimentului 22 Dâmbovița, a ridicat un toast în sănătatea domnului Mascagni. Domnul Mascagni a răspuns imediat: „Nu în sănătatea mea să beți, ci să bem în sănătatea dumneavoastră și a nobilei țări care ne acordă, cu atâta dragoste, ospitalitatea..” Membrii coloniei au răspuns: „Trăiască România!”.
Apoi, domnul Mascagni i-a povestit domnului Cazzavillan toate neajunsurile suferite în voiajul său de la Varșovia la București, în 45 de ore. La Varșovia, nefiind consul român, a trebuit să depeșeze ministrului român din Petersburg, care a telegrafiat la Burdujeni pentru a-l lăsa să intre în țară fără viza pașaportului. Maestrul a mai spus că în gările Burdujeni și Pașcani i s-au făcut frumoase manifestații.
Timp de aproape o oră, nu a putut să se miște din restaurant, din cauză că mulțimea baricadase ambele ieșiri. Maestrul Mascagni s-a urcat pe un scaun și a rostit următoarele cuvinte:
“Vă mulțumesc pentru frumoasa demonstrație pe care mi-ați făcut-o mie și, prin mine, artei italiene. Când văd că arta italiană este astfel sărbătorită, strig: Să trăiască România!” Cuvintele lui Mascagni au fost primite cu lungi aplauze și strigăte de „Trăiască Mascagni! Trăiască Italia!”.
De pe peron, Mascagni a intrat din nou în restaurant și, de acolo, urmat de membrii coloniei italiene, s-a urcat în trăsură împreună cu soția. Mulțimea care se afla în curtea gării, la vederea sa, a izbucnit în noi aplauze și strigăte de „Trăiască Mascagni!”.
De la gară, trăsura cu marele maestru, urmată de un lung convoi de vehicule și de o mulțime imensă de oameni, a pornit spre hotelul „Bulevard”, parcurgând Calea Griviței și Calea Victoriei.
Pe tot traseul, maestrului Mascagni i s-au făcut ovațiuni nesfârșite de mulțimea adunată pe trotuare. Din balcoane s-au aruncat asupra lui buchete de flori. Strigăte de „Trăiască Italia!”, „Trăiască România!”, „Trăiască Mascagni!” păreau că nu se mai sfârșesc.
De la gară și până la hotelul „Bulevard”, trăsurile au mers la pas. Mascagni a stat tot timpul cu capul descoperit, mulțumind publicului. La orele 18, trăsura a ajuns în fața hotelului „Bulevard”. Pe trotuar, mulțimea se înmulțise considerabil, încât abia s-a putut face loc pentru a intra în hotel. Mulțimea, foarte numeroasă, se îmbulzea la scările hotelului, strigând necontenit să iasă Mascagni.
Maestrul, urmat de membrii coloniei italiene, a ieșit la balcon. La apariția lui, publicul a izbucnit strigând: „Să vorbească Mascagni!”. Foarte emoționat, a rostit cu o voce vibratoare:
„Această călduroasă manifestație mă atinge până în adâncul inimii. Este pentru prima dată când vin la București, dar nu va fi, desigur, și ultima. Grandioasa primire pe care mi-ați făcut-o în această seară mă atrage spre voi, pentru a retrăi aceleași bucurii pe care le-am simțit astăzi. Trăiască România!” Mulțimea a răspuns: „Trăiască Italia! Trăiască Mascagni!”.
După aceea, domnul Mascagni s-a retras în apartamentul său. Muzica italiană a cântat în fața hotelului „Bulevard” marșul regal român și „Deșteaptă-te, române!”, în mijlocul aplauzelor nesfârșite. Publicul a cerut muzicii să cânte „Imnul regal italian”, care a fost executat în uralele mulțimii. La orele 10, după plecarea muzicii, publicul s-a risipit.
Maestrul Mascagni, profund mișcat de grandioasa primire care i s-a făcut cu ocazia sosirii sale în Capitală, l-a rugat pe domnul Cazzavillan, directorul ziarului nostru, să fie interpretul celor mai vii mulțumiri ale sale către publicul bucureștean…” (Universul, 27 martie 1902)
Cinci ani mai târziu, compozitorul a fost invitat din nou în capitala României. Cele trei concerte susținute în februarie 1907 de orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice sub bagheta maestrului italian au avut un succes triumfal. În program, pe lângă uvertura din „Tanhauser” de Richard Wagner, s-au aflat fragmente din compozițiile lui Mascagni, „L’Amico Fritz” și „Gavotta delle bambole”, dar și cunoscutul intermezzo al Cavalleriei rusticane.
La fel ca la cea dintâi vizită, la Gara de Nord a fost primit de colonia italiană și de mulți admiratori, în onoarea sa oferindu-se mai multe serate festive. Cu siguranță, una dintre recepții a avut loc în saloanele restaurantului Capșa, imediat după primul concert, pentru că în cartea de impresii este consemnată prezența compozitorului prin câteva măsuri muzicale din intermezzo-ul Cavaleriei rusticane, semnate de el și datate „București, 11/24 februare 1907”.
Douăzeci de ani mai târziu, în mai 1927, a sosit din nou în Capitală și le-a declarat jurnaliștilor:
„Este aproape un sfert de veac de când am dirijat pentru ultima dată în Capitala României. Îmi amintesc încă cu plăcere de zilele de sincer și spontan entuziasm pe care le-am trăit aici.
În afară de concertele simfonice ale Orchestrei Ministerului, am dirijat și un spectacol de operă cu Cavalleria rusticana, interpretată de un ansamblu de artiști italieni în frunte cu tenorul Marcioni (…)
Specificul național este necesar în artă. În ceea ce mă priveşte, m-am străduit să redau atmosfera caracteristică italiană nu numai în Cavaleria rusticană, ci, pe alocuri, și în celelalte opere ale mele.
Până în prezent, problemele mari politice care preocupă pe îndrumătorii mişcării fasciste în Italia au îngăduit mai puţin rezolvarea tuturor problemelor actuale de artă. În Mussolini, arta posedă însă un proteguitor sincer şi competent. Ducele însuşi este un desăvârşit muzician şi un excelent violonist”, spunea cu acea ocazie.
Mascagni era, își aminteau contemporanii săi, temperamental, impulsiv, pasional și adesea intransigent. Se certa cu impresarii, cu instituțiile, cu criticii, cu trusturile de operă și, uneori, chiar cu publicul. Relația profesională cu Puccini, cu care a fost inițial prieten și coleg, s-a deteriorat rapid, cei doi considerându-se rivali direcți. Puccini vedea în Mascagni o amenințare estetică, iar Mascagni îl acuza pe Puccini de academism și conformism.
Pentru că a fost o figură respectată în Italia interbelică, a beneficiat de atenția regimului fascist condus de Benito Mussolini, a primit funcții oficiale, a participat la ceremonii publice și chiar a scris compoziții dedicate unor momente controversate. După război, această apropiere a fost caracterizată ca fiind oportunistă și avea să-i păteze reputația.
Compozitorul s-a stins pe 2 august 1945, la vârsta de 81 de ani, la Roma.
