Abdul Hamid al II-lea s-a născut la 21 septembrie 1842 cel mai probabil la vechiul Palat Cıragan din Ortakoy (construit în secolul al XVII-lea și dărâmat în 1856, după ridicarea Palatului Dolmabahce) și a fost fiul sultanului Abdulmejid I și al soției cercheze a acestuia, frumoasa Tirimujgan Kadın.
După moartea mamei, băiatul a fost crescut de următoarea soție a tatălui său, Perestu Kadın, la fel ca și sora lui vitregă, Cemile Sultan, a cărei mamă murise în 1845, cei doi petrecându-și copilăria împreună.
Spre deosebire de alți prinți otomani, tânărul a fost trimis de curtea de la Constantinopole în străinătate pentru a lua contact cu civilizația occidentală. Cu nouă ani înainte de a prelua tronul, l-a însoțit pe unchiul său, sultanul Abdülaziz, în vizitele acestuia la Paris, la Londra și Viena, iar călătoriile i-au făcut o impresie deosebită.
Abdul Hamid a urcat pe tron pe 31 august 1876, după detronarea fratelui său, Murad (care domnise doar 93 de zile și fusese înlăturat de la conducerea imperiului după ce fusese diagnosticat cu afecțiuni psihice grave), și se spune că a mers singur, neînsoțit nici măcar de gărzi, la Moscheea Sultanului Eyüp, unde a primit sabia lui Osman. Contemporanii se așteptau ca tânărul să sprijine mișcările liberale, mai ales că, în momentul în care a ajuns la cârma imperiului, în 1876, țara se afla în cea mai dificilă perioadă a existenței sale. Tulburările economice și politice, conflictele din Balcani și Războiul ruso-turc din 1877-78, care amenințau supremația Imperiului Otoman în zonă, au fost folosite de sultan pentru a dizolva Parlamentul și pentru a institui un regim politic absolutist.
După 31 de ani de domnie, s-a confruntat cu ceea ce a fost numit mai târziu “Incidentul de la 31 martie”, când o revoltă a soldaților, susținută de o parte conservatoare a ofițerilor din armată, l-a răsturnat pe premierul Hüseyin Hilmi. Sultanul l-a înlocuit rapid cu Ahmet Tevfik Pașa, apoi a suspendat Constituția, dar, în perioada turbulentă a luptelor pentru putere dintre diversele facțiuni revoluționare s-a decis în secret destituirea lui. Parlamentul a votat pentru detronare, iar pe 27 aprilie 1909, fratele lui vitreg, Reshad Efendi, a fost proclamat sultan, preluând tronul sub numele Mehmed al V-lea.
În acea perioadă, artizanii fostului conducător otoman, cu sprijinul islamiștilor conservatori care se opuneau reformelor liberale ale Junilor turci, au masacrat zeci de mii de armeni creștini în provincia Adana, evenimentul sângeros fiind catalogat astăzi ca genocid.
Fostul sultan a fost trimis în captivitate la Salonic, iar în 1912, când orașul a intrat sub stăpânirea Greciei, Abdul Hamid a fost transferat la Constantinopol, unde și-a petrecut ultimii ani din viață studiind, practicând tâmplăria și scriindu-și memoriile. Perioada aceasta a fost, de fapt, considerată arest la domiciliu, suveranul detronat fiind închis în Palatul Beylerbeyi, aflat pe malul Bosforului, unde a locuit în compania soțiilor și a copiilor săi.
Abdul Hamid a murit la vârsta de 75 de ani, pe 10 februarie 1918, cu doar câteva luni înainte de decesul fratelui său, sultanul Mehmed al V-lea.
În 1930, cele nouă văduve și treisprezece copii ai săi (care mai erau în viață la acea dată) au împărțit, în urma unui proces care a durat cinci ani, uriașa lui avere, care se ridica la suma de 1,5 miliarde de dolari.
Abdul Hamid este considerat astăzi ultimul sultan al Imperiului Otoman care a deținut puterea absolută. A condus Turcia cu o mână de fier timp de 31 de ani, în perioada cea mai complicată a declinului său, monarhia de la Constantinopole fiind considerată la acea vreme “omul bolnav al Europei” de către politicienii statelor occidentale.
În ciuda deciziilor politice controversate, Abdul Hamid al II-lea a fost, în viața privată, un admirator al culturii europene, a fost interesat de operă, a făcut unele dintre primele traduceri în limba turcă și a compus mai multe opere pentru Orchestra Imperială, instituție care fusese înființată de bunicul său, Mahmud al II-lea, cel care îl numise pe Giuseppe Donizetti Pașa (fratele lui Gaetano Donizetti) instructor general al Muzicii Imperiale Otomane. În plus, Abdul Hamid a invitat mulți artiști cunoscuți din Europa la Constantinopole și a fost un mare admirator al actriței franceze Sarah Bernard, pe care a chemat-o de câteva ori la curtea otomană, pentru a juca în teatrul său privat. Sultanul a fost un tâmplar priceput și a confecționat el însuși câteva piese de mobilier de lux, care pot fi văzute astăzi în palatele din Istanbul.
Un volum apărut la Paris, „Cugetări și amintiri ale ex-sultanului Abdul-Hamid culese de bey-ul Ali Wahbi”, ne oferă astăzi un exemplu despre opiniile lui ultraconservatoare despre mișcarea feministă în plină ascensiune:
„Este regretabil că otrava apuseană a ideilor emancipării femeilor pătrunde din ce în ce mai mult în haremurile noastre. Trebuie să punem cu orice preț capăt agitației de acest soi, căci este cu totul nelalocul ei. Când Profetul a închis femeile în harem și nu le-a acordat nici un rol în viața publică, el a pornit de la principii sănătoase și juste“.
Cu adânc dispreț vorbea Abdul-Hamid și despre ceea ce se întâmpa la sfârșitul secolului XX în țările occidentale: „Oameni eminenți de pretutindeni își exprimă adesea îndoiala asupra avantajului pe care îl constituie prea marea libertate acordată femeilor, lăsate să domnească în oraș și în saloane, în timp ce stăpînii creațiunii (adică bărbații, în viziunea sultanului) devin prea umilii lor servitori, așa cum, zice-se, se întâmplă mai cu seamă în America”.
