Brigitte Bardot a marcat fundamental cinematografia secolului XX, alăturându-se unei galerii strălucite în care figurau deja Mae West, Marilyn Monroe sau Rita Hayworth. Mitul Bardot a început în 1956, odată cu filmul Și Dumnezeu a creat femeia, regizat de Roger Vadim, pe atunci soțul său.
Pelicula a creat imaginea unei tinere senzuale, fără complexe, care a electrizat publicul și a dat naștere fenomenului B.B. Impactul a fost atât de puternic încât a schimbat ierarhiile cinematografiei franceze, iar fascinația exercitată de Bardot a depășit simplul succes comercial.
Regizorul Louis Malle, una dintre figurile majore ale Noului Val francez, a explorat chiar mecanismele celebrității în filmul Viața particulară, distribuindu-i în peliculă pe Brigitte Bardot și Marcello Mastroianni. Povestea unei vedete urmărite obsesiv de public și presă se inspira direct din realitatea unei femei devenite aproape peste noapte un simbol global.
Imaginea tinerei cu părul blond și privirea timidă, dar, în același timp, provocatoare, și viața personală expusă fără menajamente au devenit subiect de dezbatere publică. Pentru unii critici, Bardot a fost mai degrabă un fenomen social al anilor ’60 decât o mare actriță, dar influența sa este incontestabilă.
Într-o carieră de aproximativ 25 de ani, Bardot a lăsat în urmă titluri devenite repere în cinematografia secolului XX: Și Dumnezeu a creat femeia (1956), Babette pleacă la război (1959), Adevărul (1960), Disprețul (1963), Viva Maria! (1965), Ursul și păpușa (1969) și ultimele ei filme, Povestea veselă a lui Colinot și Don Juan ’73 (1973).
De ce a ales Brigitte Bardot să se retragă definitiv de pe marile ecrane în 1973, într-un moment în care era în plină glorie? Răspunsul se află în paginile confesiunii Eu am creat-o pe Bardot, care poartă semnătura Olgăi Horstig Primuz, impresara de origine sârbă care i-a fost alături nu doar ei, ci și altor mari nume ale cinematografiei europene:
“Îl cunoscusem pe Vadim (regizorul Roger Vadim) în 1949, pe vremea când era asistentul lui Marc Allégret la turnarea filmului Maria Chapdelaine, a cărui vedetă era Michèle Morgan. Ca toată lumea, aflasem și eu despre căsătoria sa cu o tânără starletă. O văzusem în Paris Match: o găseam încântătoare, plină de prospețime.
Într-o dimineață, Vadim mi-a telefonat. Mi-a spus că dorește să mi-o prezinte pe soția lui. Am acceptat cu plăcere. Două zile mai târziu, au venit amândoi la birou. Brigitte era rezervată și timidă, dar răpitor de frumoasă. Foarte îndrăgostit, Roger m-a întrebat dacă n-aș vrea să mă ocup de ea. N-am avut prea mult timp de gândire: Brigitte îmi plăcea. Era pe cât de delicată, pe atât de primitoare. Am acceptat pe loc să-i iau cariera în mână.
Este adevărat, m-am topit în fața ei. Era irezistibilă și, chiar de la început, am considerat-o ca pe a doua fiică a mea. Foarte repede mi-am dat seama că Brigitte era un om excepțional. Înainte de a-l întâlni pe Vadim, își dorise să se consacre dansului, o mare pasiune a ei. Apoi devenise manechin. În 1949, a fost remarcată de Vadim, care i-a prezentat-o lui Marc Allégret și astfel Brigitte a intrat în lumea cinematografului.
Îi lipsea însă experiența studiourilor. Pentru a o ajuta să o dobândească, i-am găsit câteva roluri episodice în filme realizate în Italia: Elena din Troia, Fiul meu Nero… După doi ani de muncă, Brigitte era deja suficient de matură profesional, dar îi lipsea încă rolul care să-i dea adevărata dimensiune.
Când, în 1955, René Clair a venit să mă vadă pentru a discuta un rol pentru Brigitte în Marile manevre (filmul avea două mari vedete aflate în plină glorie, Michèle Morgan și Gérard Philipe) am știut că am găsit ceea ce căutam pentru ea.
Apoi a urmat filmul lui Vadim, Și Dumnezeu a creat femeia. Negociasem cu Raoul Lévy, un celebru producător de cinema, contractul lui Brigitte, care avea rolul principal. Din lipsă de bani, filmul trebuia turnat în alb-negru, ceea ce, în 1956, nu mai era la modă. Într-o zi, Raoul și Vadim au venit să mă vadă la biroul meu de pe Champs-Élysées.
— Trebuie să obții o întâlnire cu Curd Jürgens pentru a-l convinge să coopereze cu noi, mi-au spus la unison.
— De ce Curd Jürgens?
— Dacă va participa la film, vom avea mai mulți bani și vom putea turna în culori, mi-a răspuns Raoul.
Când Curd i-a văzut pe cei doi tineri entuziaști, nu a bănuit nimic. Aflând despre proiect, a fost mai degrabă amuzat decât surprins.
Raoul nu putea să-i ofere un câștig important, comparabil cu ceea ce încasa el atunci, dar i-a explicat că miza era pe numele său. Curd, încântat, contrar tuturor așteptărilor, a acceptat.
După montaj și postsincronizare, Raoul l-a rugat să vină la Paris pentru vizionare. A doua zi, Curd m-a sunat.
— Olga, mi-a spus el, această fată, Brigitte, este senzațională. Va deveni un superstar, crede-mă. Nu vreau să mă acopăr de ridicol. Ea trebuie să fie prima pe generic, înaintea mea.
Am rămas mută. Era un gest de mare seniorialitate, de o eleganță rară. Este, de altfel, singurul episod de acest fel din viața mea. Brigitte i-a datorat lui acest statut de mare vedetă și nu a uitat niciodată gestul.
Față în față cu Gabin
Într-o zi, Raoul Lévy a venit să mă salute la Fouquet’s, unde luam frecvent prânzul. Tocmai ieșisem de la un producător care îmi dăduse să citesc romanul În caz de nenorocire. Am pus cartea pe masă, astfel încât Raoul să o vadă. Am vorbit vrute și nevrute, dar nu despre carte. Două zile mai târziu, m-a chemat și mi-a anunțat triumfal că tocmai cumpărase drepturile de ecranizare.
Filmul a fost superb, dar foarte dificil pentru Brigitte. La început, emoția a fost atât de puternică încât a făcut o criză de herpes. Se afla în fața unui monstru sacru: Jean Gabin. Avea astfel de reacții ori de câte ori începea un nou film. O înțelegeam. Gabin era atunci în culmea gloriei.
În prima zi de filmare, Brigitte a greșit. Apoi din nou. La a treia încercare a izbucnit în plâns și a fugit de pe platou. Gabin a rămas impasibil. După o jumătate de oră, Brigitte s-a întors. Gabin i-a spus cu blândețe:
— Nu-i nimic, micuțo. Să continuăm.
De data aceasta, a greșit el. De mai multe ori. Evident, intenționat. A fost un gest de o delicatețe rară, care i-a redat Brigittei încrederea. Era minunat să-i vezi lucrând împreună, atât de diferiți, dar la fel de profesioniști.
„Mama Olga, mă opresc”
Era în 1973. Agenția mergea foarte bine. Nimic nu prevestea decizia care avea să surprindă lumea întreagă. Brigitte acceptase să filmeze Colinot Trousse-Chemise, din prietenie pentru Nina Companeez. Se filma într-un hangar înghețat, iar Brigitte purta un turban. La un moment dat s-a privit într-o vitrină și a spus:
— Ce fac eu aici? Sunt ridicolă. Nu voi mai filma.
A venit apoi la mine și mi-a spus calm:
— Mama Olga, mă opresc. Este ultimul meu film.
Părea eliberată.
„Numai animalele nu m-au dezamăgit niciodată”
În cei 25 de ani de film, între Trou normand și Colinot, Brigitte a cunoscut gloria, dar cu ce preț! Mulți oameni au trădat-o. Numai animalele nu au dezamăgit-o niciodată.
Astăzi trăiește departe de lumina reflectoarelor. A păstrat puțini prieteni. O iubesc mult și o consider a doua mea fiică. Nu ne tutuim. Brigitte, care tutuiește pe toată lumea, ne-a spus „dumneavoastră” doar mamei sale și mie…” („Eu am creat-o pe Bardot”, 1990)
Olga Horstig-Primuz, jurnalistă de origine sârbă stabilită la Paris, a fost impresar și consilier artistic al unor mari nume ale ecranului, într-o epocă în care succesul unei vedete depindea nu doar de talent, ci și de inteligența cu care îi era construită imaginea publică. „Mama Olga”, confidenta și protectoarea Brigittei Bardot, o numea pe actrița franceză „a doua mea fiică”.
Fundația Brigitte Bardot a anunțat decesul fondatoarei și președintei sale, publicând un mesaj emoționant:
“În anul 1962, la doar 28 de ani, Brigitte Bardot a marcat profund opinia publică prin participarea la emisiunea emblematică „5 colonnes à la une”, unde a cerut ca animalele să fie asomate înainte de sacrificare, demonstrând astfel un angajament timpuriu și ferm.
La vârsta de 39 de ani, a renunțat definitiv la luminile rampei și la lumea artistică pentru a-și pune notorietatea și întreaga determinare în slujba animalelor și a celor mai vulnerabili, inclusiv a persoanelor vârstnice.
În 1977, s-a fotografiat pe o banchiză pentru a veni în ajutorul puilor de focă, un gest emblematic al luptei sale pentru protejarea speciilor vulnerabile.
Sub impulsul ei, Fundația Brigitte Bardot, creată în 1986, a devenit un actor major al protecției animalelor
în Franța și în întreaga lume. Patruzeci de ani mai târziu, Fundația îngrijește peste 12.000 de animale în „Arca lui BB”, desfășoară acțiuni în 70 de țări, administrează 4 adăposturi, are 300 de angajați, sute de voluntari și 40.000 de donatori.
Prin interpelări constante adresate factorilor politici pentru a impulsiona schimbări legislative, prin condamnarea actelor de cruzime, prin intervenții zilnice de salvare și prin informarea și sensibilizarea publicului larg, Fundația este astăzi considerată o referință mondială, statut a cărui continuitate Brigitte Bardot a vegheat să fie asigurată.
Adresăm sincere condoleanțe familiei, apropiaților, municipalității din Saint-Tropez. Fundația Brigitte Bardot va continua, mai mult ca oricând, să ducă mai departe opera lui Brigitte Bardot”. (www.fondationbrigittebardot.fr)
