Regizorul Jean-Luc Godard, unul dintre creatorii curentului Nouvelle Vague (Noul Val), mișcarea cinematografică ce a depășit granițele Franței și a inspirat regizorii din întreaga lume la zeci de ani după perioada de glorie a anilor 1960, a murit pe 13 septembrie 2022, la vârsta de 91 de ani. Consilierul juridic al lui Godard, Patrick Jeanneret, a declarat că regizorul “a recurs la asistență juridică în Elveția pentru a pleca voluntar, deoarece a fost lovit de multe boli ireversibile”, potrivit raportului medical. Sinuciderea asistată este legală în Elveția în anumite circumstanțe.
“Jean-Luc Godard, cel mai iconoclast regizor al Noului Val (…). Pierdem o comoară națională, o privire de geniu”, a scris președintele Emmanuel Macron pe Twitter.
În 2014, regizorul filmului “Adieu au Langage”, întrebat dacă se gândește la moarte și daca ar putea recurge la sinucidere asistată, a mărturisit că aceasta este o decizie dificilă: “Dacă sunt prea bolnav, nu vreau să fiu târât într-o roabă… Deloc!”
Brigitte Bardot, actrița care a jucat în multe dintre filmele lui Godard, a transmis pe Twitter: “Godard a creat “Le Mépris” și apoi “À bout de souffle” și astfel s-a alăturat ultimilor mari producători de stele”.
Artistul și-a dus convingerile până la capăt. Familia a confirmat decesul explicând că “a murit liniștit la casa lui, înconjurat de cei dragi”, în orașul Rolle, aflat pe malul lacului Geneva. “Nu era grav bolnav, era pur și simplu epuizat”, a precizat o rudă a familiei. “Așa că a luat decizia de a pune capăt. A fost decizia lui”.
Potrivit apropiaților, regizorul a avut, de-a lungul carierei, o perspectivă filozofică asupra sinuciderii. “Godard este fascinat de sinucidere”, scria criticul de film Jean-Luc Douin. În tinerețe, cineastul “purta o lamă de ras în portofel”, își amintește jurnalistul. “Eric Rohmer l-a găsit într-o zi în studioul lui, scăldat în sânge, după o idilă încheiată cu brutalitate. Într-o seară, după încheierea filmărilor pentru “Une femme est une femme”, se ceartă atât de violent cu Anna Karina, viitoarea sa soție, încât își taie venele. De altfel, tema sinuciderii este adesea prezentă în filmele sale. În 1987, în “Soigne ta droite”, i-a pus în mâinile lui Michel Galabru, actorul principal, “Sinuciderea, manual de utilizare”, o carte ce era interzisă în Franța.
“Godard este cel care m-a învățat distracția, libertatea și bucuria de a încălca regulile… Consider că Godard este în cinema ceea ce Bob Dylan a fost pentru muzică”, a declarat Quentin Tarantino.
Jean-Luc Godard s-a născut pe 3 decembrie 1930 la Paris. Tatăl său, Paul Godard, medic elvețian, și-a mutat familia în Elveția patru ani mai târziu. Mama regizorului, Odile Monod, provenea dintr-o familie protestantă bogată. Tatăl ei, Julien Monod, a fost unul dintre cei mai proeminenți bancheri din Franța, în anii ’30 fondase Banca Paribas, una dintre cele mai mari la nivel Mondial, care, după fuziunea din anul 2000 cu Banque Nationale de Paris, a devenit a doua banca europeană și a cincea din lume, cu aproape 200.000 de angajați.
Cuplul a avut încă trei copii: Rachel, născută la 1 ianuarie 1930, Claude, născută în 1933 și Véronique, născută în 1937.
Familia s-a stabilit în Nyon, pe malul lacului Geneva, era prosperă și cultivată, iar Godard și-a descris mai târziu copilăria ca fiind “un fel de paradis”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soții Godard au rămas în Elveția, deși făceau excursii ocazionale pe malul francez al lacului pentru a vizita moșia lui Julian Monod. Adolescentul Jean-Luc era un cititor avid, până la vârsta de paisprezece ani parcurgând zeci de volume, de la romane de aventură la lucrări ale unor autori precum André Gide și André Malraux, era pasionat de sport, juca tenis, schia și îi plăcea fotbalul.
În 1946 s-a înscris la Liceul Buffon din Paris, voia să studieze matematica și avea intenția de a urma, mai târziu, o carieră de inginer. A fost însă devenit cucerit de cinematografele din Paris și a început să se uite la filme zi și noapte. Prin urmare, a picat examenul de bacalaureat în 1948, s-a întors în Elveția și și-a continuat studiile la un liceu din Lausanne, locuind împreună cu părinții săi. Relațiile dintre tată și fiu au fost tensionate, așa că tânărul și-a petrecut cea mai mare parte a timpului liber alături de prietenii săi, și ei fascinați de cinematografie, și a devenit interesat de arta modernă.
După ce a promovat examenul de bacalaureat, Godard s-a întors la Paris și în 1949 s-a înscris la Universitatea Sorbona, a început cursuri de etnologie, dar a abandonat curând facultatea și a aplicat la principala școală de film din Paris, IDHEC – Institut des hautes études cinématographiques.
Institutul i-a respins cererea, așa că s-a concentrat pe studiul individual, urmărind filme la Cinématheque Francais și la Ciné-club Quarter Latin, în această dată împrietenindu-se cu alți doi spectatori fanatici: Francois Truffaut și Jacques Rivette. Era o practică obișnuită pentru ei să vadă trei sau patru filme pe zi sau să petreacă o zi întreagă într-un singur cinematograf. Godard a scris mai târziu: “ecranul cinematografului a fost zidul pe care trebuia să-l escaladăm pentru a scăpa din viața noastră”.
Achizițiile culturale făcute în paralel cu educația formală i-au creat o nemulțumire față de procedurile cinematografice ale epocii pe care le considera banale, astfel au apărut germenii viitoarei mișcări artistice, Nouvelle Vague. Noul val francez a venit cu o abordare mai directă a realității, a evidențiat moravurile în schimbare, a fost o inovație în cinematografie și a impus “teoria autorului”, un concept în care regizorul deține controlul creativ deplin, iar identitatea sa artistică poate fi regăsită în toate producțiile pe care le realizează. Membrii noului val francez îi admirau în mod special pe regizori și scenariști precum Orson Welles și Alfred Hitchcock, unii dintre primii realizatori ai filmelor de autor.
Peliculele lui Godard au amestecat timpul și spațiul, schimbând ideea unei narațiuni fixe. “Un film ar trebui să aibă un început, o parte de mijloc și un sfârșit, dar nu neapărat în această ordine”, afirma regizorul depre viziunea sa cinematografică.
Producția de debut, “A bout de souffle”, pe care a realizat-o în 1960, este emblematică și îl definește complet pe autorul care a propus publicului o creație ieșită din tiparele epocii. Povestea filmului este doar o schiță, iar improvizatia reprezintă regula de bază în construcția întregului, nu are nici suspans, nici punct culminant și oferă un deznodământ doar ca să bifeze și să împlinească toate momentele subiectului. Tot ce înseamnă fond este sacrificat în numele formei și al ideii, o idee de schimbare radicală a tot ceea ce existase până atunci. Regizorul a spus odată: “A fost un film care a luat tot ceea ce făcuse cinematograful – fete, gangsteri, mașini – a exploatat toate acestea și a pus capăt, odată pentru totdeauna, vechiului stil”.
Godard nu a fost singurul animator al Noului Val, printre colegii săi aflându-se Francois Truffaut și Eric Rohmer, dar și alți artiști de stânga din Parisul sfârșitului anilor ’50, însă el a fost capul de afiș al mișcării care a influențat zeci de regizori de la Hollywood și din întreaga lume.
Quentin Tarantino, regizorul peliculelor “Pulp Fiction” și “Reservoir Dogs”, face parte din generația mai recentă de artiști care au preluat tradiția de înnoire a cinematografiei inițiată de Godard și, pentru a demonstra cât de puternică este influența regizorului asupra sa, și-a numit casa de producție “A Band Apart”, după numele filmului lui Jean-Luc din 1964.
În 1976, Martin Scorsese a preluat metodele artistice ale lui Jean-Luc Godard în thrillerul psihologic “Taxi Driver”, povestea unui veteran din Vietnam care devenise taximetrist cu o singură obsesie: aceea de a curăța New York-ul de infractori. “Le Mépris” filmul regizorului francez din 1963, cu Brigitte Bardot în rol principal, a fost numit de Scorsese drept unul dintre filmele lui preferate, “unul dintre cele mai emoționante ale epocii sale”, iar pe Godard l-a considerat ” unul dinte marii artiști plastici moderni ai cinematografiei”.
Cele mai influente și de succes filme ale regizorului au apărut în anii ‘60, printre ele aflându-se “Vivre Sa Vie”, “Pierrot le Fou”, “Deux ou trois choses que je sais d’elle” și “Weekend”. Dacă perioada sa de început a fost considerată de critici de stânga, iar filmele din ani ‘70 s-au poziționat în mișcarea artistică pacifistă, Godard s-a orientat în ultimii ani la filme mai accesibile, dar nu mai comerciale. Producțiile recente precum “Adieu au Langage”, realizat în 2014, și “Le Livre d’image”, din 2018, au fost experimentale, făcute parcă pentru adepții regizorului.
Godard a câștigat Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1965 cu “Alphaville”. A primit Leul de Aur de onoare în 1982, la Festivalul de Film de la Veneția, și Leul de Aur pentru cel mai bun film, “Prénom Carmen”, în 1983. A primit un Oscar onorific în 2011, cu dedicația: “Pentru pasiune. Pentru confruntare. Pentru un nou tip de cinema”. Ultimele sale două lungmetraje au fost premiate la Cannes. ” Adieu au Langage” a fost distins cu Premiul juriului în 2014, iar “Le Livre d’image” a fost recompensat cu un Palme d’Or special pentru întreaga carieră în 2018.
“Uneori realitatea este prea complexă. Poveștile îi dau formă”, spunea Jean-Luc Godard. Artistul nu a fost decât un povestitor, dar un povestitor care a distrus normele și regulile ce guvernau cinematografia până în acel moment, reușind, prin manifestul Nouvelle Vague, nu doar să conteste vechiul stil covențional al creatorilor, ci să ofere o nouă perspectivă asupra artei cinematografice.
Surse:
Liberation, Le Monde
