— Dumneata ai terminat, Michele, hotărî într-o seară Marcel Carné, dar Jean Gabin, dimpreună cu echipa, avea să mai rămână câteva zile în Le Havre, pentru filmarea unor scene din care Michele nu mai făcea parte; apoi, urmau să se reîntâlnească în studiourile din Joinville.
Preț de cîteva clipe, Michèle s-a gândit să rămână. Pentru ce? Pentru cine? Este limpede. Cu toate că Jean nu s-a mai încumetat să-i repete întrebarea: „Atunci?” Și nici altceva asemănător. Ar fi primit, oare, același răspuns?
„Exista primejdia să rămân. Ispititoare primejdie”, avea să scrie mai târziu Michéle, reamintându-și momentul acela de cumpănă.
—Așadar… pleci? a întrebat-o Jean, calm.
Și mai tare ar fi vrut Michéle să rămână. Dar a plecat a doua zi. „Nostimă puștoaică”, și-a zis desigur Jean, din nou.
Secvența cinematografică
“— Ai ochi frumoşi, ştii…
— Sărută-mă…”
a fost socotită, multă vreme, antologică. Cine nu-şi aminteşte replicile acestea, schimbate de cei doi tineri în larma unei serbări de târg, punctată de focurile unei carabine, provenite de la o gheretă de tir şi menite să vestească, premonitoriu, împuşcăturile de la sfârşitul filmului? … Iubire abia născută dintr-un sărut cerut şi dăruit, iubire ucisă.
Celebrul sărut cinematografic din “Suflete în ceaţă” a fost însă unul „adevărat”, consemnează Michéle Morgan, deşi făptuit în faţa a cincizeci de tehnicieni. Binecunoscuta comandă profesională, „Gata! Bun” a lui Carne l-a curmat, iar atmosfera de febrilă activitate a locului nu îngăduia nimănui să se lase în voia vreunei stări sufleteşti romantice.
Filmul a ieşit în mai 1938, prilejuind presei afirmaţia: „Iată cuplul ideal al cinematografului francez”. Pe fundalul lui, Jean şi Michèle realizaseră perfect o iubire tragică, dar în viată trecuseră pe lângă a lor. Cu toate acestea — fără ca ei să poată interveni în vreun fel — s-a instaurat în rândurile publicului legenda că erau, şi în viaţă, îndrăgostiţi. Că formau o pereche, în sensul ştiut al cuvântului.
După terminarea filmului, viaţa şi cariera aveau să-i despartă. Michele pleca la Berlin, pentru un alt film, iar Jean Gabin urma să-l regăsească pe Renoir pentru “Bestia umană”.
La bienala de la Veneţia, “Suflete In ceaţă” a primit recompensa supremă: „Leul de Aur“. În pofida unor glasuri controversate, presa de specialitate a continuat să-l considere drept o capodoperă.
Michele Morgan este departe… La Berlin, unde turnează. În Paris, Jean a regăsit-o pe Doriane, dar viaţa lor comună, deloc armonioasă, continuă să se ţeasă din istovitoare ciocniri şi crize de gelozie. Se mint reciproc. Jean nu este încă hotărât să se despartă de ea. Nu încă…
“Pepe Le Moko”, “Iluzia cea mare”, “Suflete în ceaţă” — creaţii realizate în mai puţin de doi ani. Ele reprezintă tripticul magic al lui Jean Gabin. Popularitatea lui este imensă, poate nu chiar ca a lui Fernandel, de exemplu, dar de o altă esență. Toată lumea vrea să facă filme cu el. Producătorii îi propun contracte. Pe parcurs, anumite procedee ale acestora îl dezgustă de cinematografia franceză. Se gândeşte să se expatrieze, pentru o vreme, in Statele Unite. Casa de filme Metro Goldwyn Mayer îi aruncă punţi de aur, spre a-l hotărî să treacă Atlanticul. Tentaţia este mare, dar Jean se răzgândeşte repede. Nu se vede nicidecum trăind în altă parte decât în Franţa. De asemenea, mai ştie că la Hollywood nici chiar cei mai mari actori nu au dreptul sau libertatea să-şi aleagă subiectul, regizorul. Iar luxul pe care şi-l îngăduia necontenit în Franţa — lux în numele căruia, lucru aparent contradictoriu, ar fi fost în stare de orice sacrificiu — era tocmai acela de a hotărî el însuși, sau în bună înțelegere cu prietenii săi Renoir, Grémillon, Carné, Prévert, Spaak, filmul pe care voiau să-l facă.
Renunţă, aşadar, la Hollywood și-i spune lui Spaak:
— Să-mi construieşti scene luate din viață. Adevărate!
Iar într-o zi avea să-i răspundă astfel actriţei Merry Bromberger, cu care juca în “Intransigentul”:
— Eşti fericit? îl întreba ea.
— Pentru a fi fericit, ar trebui să fii mulțumit de tine însuţi. Ceea ce nu am fost niciodată. Şi… să mă ferească cerul să ajung vreodată în starea aceasta.
Încă o dată avea să dea roade armonia profesională dintre Gabin și Renoir. Roade minunate. Dar ultimele pentru o bună bucată de vreme, întrucât abia in 1954 s-au putut reîntâlni, cu prilejul filmului “French Cancan”. Deocamdată, însă, urmau să turneze “Bestia umană”. Care a văzut lumina zilei la 23 decembrie, bucurându-se de un uriaş succes de public şi de presă. În martie anul următor, filmul a fost prezentat slujbaşilor din căile ferate, iar Pierre Sémard, secretarul general al feroviarilor, i-a înmânat lui Jean Gabin o diplomă de onoare — de mecanic de locomotivă — dimpreună cu tradiţionala sticluţă conţinând ulei de gresaj. Multă vreme, Jean s-a simţit foarte mândru de cinstea ce i se făcuse.
Jean şi Michéle s-au regăsit, ca parteneri, într-un nou film: “Reciful de coral”. Casa de producţie berlineză U.F.A. luase hotărârea să facă acest film, pe baza scenariului scris de Charles Spaak. Film ratat, menit să aducă o pată în palmaresul lui Gabin. Frumoasă, în toată împrejurarea aceea, a fost doar reîntâlnirea lor:
— Bună ziua, Jean!
— Bună ziua, Michéle…
„Ne privim cu interesul a doi oameni fericiți că se regăsesc!” notează Michéle Morgan.
— Pornim? Ești gata? o întreabă Jean.
— Gata pentru ce? se arată nedumerită Michéle. Dar ea simte că lucrurile nu mai sunt aceleași ca în urmă cu câteva luni, în portul Le Havre.
Apoi, foarte repede:
— Le revedere, Michéle… Ne vedem la Berlin.
Începută pe un țărm mediteranean, turnarea urma să se încheie la Berlin. „Dar nu reîntoarcerea mea la Berlin și cele câteva momente petrecute împreună în studiourile U.F.A. aveau să schimbe lucrurile”, mărturisește Michéle Morgan, gândindu-se la scena aceea din noiembrie 1938, în care văzduhul german răsuna de bocănitul cizmelor unui tineret în uniformă, purtător de brasarde naziste. Un singur gând a pus stăpânire pe actori și tehnicieni: să termine, să fugă de acolo cât mai repede; erau francezi, iar producătorul, german. Și-apoi, începuse a pluti peste omenire un val de îngrijorare, umbra nefastă a războiului care părea să bată la uşă”.
Traducere și adaptare realizată de Elsa Grozea după volumul “Gabin” (1987) de André Brunelin
