Mircea Grigore Lambrino, fiul nelegitim al regelui Carol al II-lea și al lui Zizi Lambrino, a crescut departe de familia regală, dar viața sa a stat sub semnul unei descendențe imposibil de ignorat.
În amintirile mamei, copilul nu era doar „portretul viu” al tatălui, ci și moștenitorul gesturilor, pasiunilor și trăsăturilor de caracter care îi trădau originea. Confesiunile lui Zizi Lambrino publicate în 1950, la Paris, sunt, desigur, subiective, dar completează una dintre cele mai controversate pagini din istoria Casei Regale.
În vara anului 1916, principele Carol s-a îndrăgostit nebunește de frumoasa Ioana Maria Valentina Lambrino, alintată „Zizi”, care era mai tânără decât el cu un an. Zizi provenea dintr-o familie onorabilă: tatăl, Constantin Lambrino, era maior de artilerie în rezervă, prieten cu Alexandru Marghiloman. În anii ocupației germane a Bucureștiului, Zizi și mama ei au plecat în refugiu la Iași și, în acea perioadă, relația ei cu principele moștenitor s-a transformat dintr-o idilă discretă într-o iubire asumată.
“Când Carol se întorcea la Târgu-Neamț, unde era cantonat regimentul său de vânători de munte, eu mă duceam la familia Niculescu, care avea amabilitatea să mă primească și pentru care buna-cuviință a prințului făcea să dispară aproape orice protocol. Când revenea la Iași, îl precedam eu, așteptându-i vizita în casa mamei mele. Desigur, acest du-te-vino al îndrăgostiților, care nu se pot despărți și mor de plictiseală pentru patruzeci și opt de ore de separare, nu scăpase nimănui: surpriză, nemulțumire, invidie, curiozitate, simpatie… Toată lumea știa, toată lumea vorbea, aproape toată lumea se obișnuise”, nota Zizi în cartea sa de memorii.
Carol a încercat să obțină aprobarea regelui Ferdinand pentru a se căsători, dar cererea i-a fost categoric respinsă. Refuzul a declanșat un gest de frondă fără precedent: în august 1918, prințul a părăsit ilegal unitatea militară pe care o comanda și, folosind pașapoarte false, a fugit cu Zizi Lambrino la Odesa, oraș aflat atunci sub ocupație germană.
Cei doi s-au căsătorit în secret, în rit ortodox, iar actul de căsătorie a fost ulterior înregistrat la Consulatul român. Practic, Carol și-a pus familia în fața faptului împlinit, iar reacția a fost dură: principele a fost sancționat pentru dezertare și încălcarea Constituției, iar mariajul, considerată incompatibil cu statutul de moștenitor al tronului, a declanșat o criză dinastică majoră.
Adus în țară, Carol a fost pedepsit cu arest disciplinar la mănăstirea Horaița, iar Zizi Lambrino a fost trimisă la familie.
La presiunile Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria, Carol a acceptat, „din rațiuni superioare de stat”, anularea căsătoriei. Despărțirea a fost formalizată printr-un proces intentat de Parchetul Tribunalului Ilfov, care a declarat nul mariajul pe motiv de clandestinitate și eludare a legilor constituționale și militare.
„Tribunalul Ilfov, secția III civilo-corecțională, prin sentința No. 1 din 8 ianuarie 1919, rămasă definitivă și învestită cu formula executorie, a declarat nulă căsătoria dintre A. S. R. Principele Carol și d-ra Ioana Lambrino, celebrată la Odesa, la 31 august 1918”. Sentința a fost înscrisă în registrele de stare civilă ale comunei București cu nr. 1052 pe 23 aprilie 1919 și publicată în Monitorul Oficial nr. 024 din 17 mai 1919.
Deși oficial despărțiți, Carol și Zizi au continuat să se întâlnească în secret. La începutul lui mai 1919, Zizi a rămas însărcinată, iar Carol a început ofensiva împotriva părinților săi, încercând să obțină acceptul acestora pentru reluarea relației, amenințând chiar cu renunțarea definitivă la tron.
Demersurile lui nu au avut succes și, în cele din urmă, principele a fost trimis pe front, pentru a uita de tânăra de care era îndrăgostit.
Pe 8 ianuarie 1920, Zizi, redevenită Lambrino, a dat naștere unui băiat pe care a încercat să îl înscrie în registrele civile sub numele Mircea Grigore Carol România, după cum consemnau ziarele epocii. Ofițerul Stării Civile a refuzat însă înregistrarea numelui, arătând că a primit un ordin înalt, transmis de prefectul poliției, prin care i se interzice acest lucru. S-a încercat apoi înscrierea copilului sub numele Mircea Grigore Carol Lambrino, dar și această cerere a fost respinsă, astfel că fiul lui Zizi și al prințului Carol a fost înregistrat cu numele Mircea Grigore Lambrino.
În februarie 1920, principele Carol și Nicolae Condiescu, aghiotantul său, au plecat într-o călătorie de opt luni în jurul lumii, iar tânăra mamă și fiul ei au fost exilați la Neuilly-sur-Seine, în Franța, primind de la familia regală o rentă anuală de 110.000 franci. Carol a refuzat să o mai vadă, dar i-a scris: “Să nu crezi că am fost dezarmat fără luptă. Am rezistat și abia în momentul în care am văzut că sunt singur m-am declarat bătut”. Prințul nu s-a dus să-și vadă fiul și a refuzat să participe la discuțiile despre înțelegerile financiare cu Zizi, iar regina Maria a notat: “Peste ceea ce ea (Zizi) nu poate trece și, din punctul de vedere al unei femei, am înțeles destul de bine, este că Carol nu a venit niciodată să vadă copilul.”
Zizi și-a continuat lupta împotriva lui Carol timp de mulți ani, iar mai târziu a intentat un alt proces, cerându-i zece milioane de franci pentru daunele suferite de durerea cauzată de divorț. În acel moment, Carol locuia cu Elena Lupescu la Paris, iar avocatul lui Zizi a susținut în instanță că clienta sa a fost forțată să se supună divorțului din 1919 din cauza intereselor de stat și dinastice, dar acestea au fost invalidate de decizia de renunțare la succesiunea la tron, pe care Carol al II-lea o semnase în 1925.
Justiția franceză nu i-a dat câștig de cauză. Se păstrează din acei ani câteva fotografii de arhivă care îi înfățișează pe micuțul Mircea Grigore Labrino, pe mama sa și pe avocatul acesteia, Albert Salmon. Zizi Lambrino nu s-a mai întors niciodată în România, iar în ultimii ani ai vieții a trăit într-o sărăcie extremă, pentru că banii pe care statul român îi trimitea lunar au încetat să mai vină după instalarea regimului comunist.
În 1950, a publicat o carte autobiografică, “Mon Mari, le Roi Carol”, la Editura Calmann-Lévy, pe care a semnat-o Jeanne Lambrino și din care extragem câteva fragmente referitoare la unicul său fiu, Mircea Grigore:
“Născut la 8 ianuarie 1920, la exact un an după anularea căsătoriei mele, Mircea a fost înscris, în registrele stării civile, sub numele meu de familie. Trebuie să semnalez neregularitatea juridică a acestei situații, fiindcă anularea a apărut în Monitorul Oficial din 17 mai 1919 și, prin urmare, a intrat în vigoare numai de la acea dată; în consecință, conceperea copilului a avut loc când eram încă legal căsătoriți, dacă într-adevăr încetasem să mai fim.
Micul Mircea Carol era portretul viu al tatălui său. Asemănarea, care îi frapa pe toți încă din leagăn, s-a accentuat în timp. Era un băiețel subțire, zvelt, cu părul castaniu deschis, aproape blond, un ten alb, ochi verzi și o guriță roșie ca sângele. Privirea îi era frumoasă, dar adesea reflecta o melancolie profundă care îmi strângea inima.
Toate aceste trăsături fizice erau ale tatălui său; mai avea însă și altele, încă și mai izbitoare: când mă
uitam la mânuța fiului meu, mi se părea că văd miniatura mâinii lui Carol, cu aceeași conformație a degetului mare. Era chiar tulburător să constați puterea eredității atunci când regăseai la acest copil, care nu-și văzuse tatăl decât o clipă în viață, gesturile prințului. Astfel, când Mircea lucra sau era absorbit de o idee, își apleca capul într-o parte, închizând un ochi, așa cum îl văzusem de atâtea ori pe soțul meu făcând când fuma. Iar când băiețelul meu se plimba de colo-colo, cu sprâncenele încruntate, cu pieptul aplecat înainte, cu mâinile la spate, rămâneam înmărmurită, fiindcă mi se părea că îl văd pe regele Ferdinand!
Cum e de înțeles, asemenea asemănări nu se opresc la fizic. Mircea manifesta deja toate gusturile tatălui său: pasiunea pentru câini, pentru flori și pentru muzică. În România, era pretutindeni însoțit de cei opt câini ai săi; era un spectacol fermecător să-l vezi în mijlocul tuturor acelor animale care săreau în jurul lui, lătrând, lingându-l și neștiind cum să-și arate adorarea față de acest băiețel care îi îngrijea cu atâta drag. Colecționa toate bucățile de stofă pe care le găsea ca să le facă favoriților lui mantale, pături și pernițe, așa cum ar face o fetiță pentru păpușile ei.
Iubea cu pasiune și florile: nu trecea niciodată pe lângă o grădină fără să se oprească în contemplare în fața straturilor; la țară se întorcea mereu din plimbări cu brațele încărcate de toate florile de câmp pe care le putuse culege de pe drum.
Înclinațiile lui artistice s-au afirmat foarte devreme, împreună cu talentul real pentru desen. S-ar putea crede din aceste câteva trăsături că băiețelul meu era o natură blândă, contemplativă, puțin feminină, cum sunt adesea temperamentele de artist. În realitate, Mircea era sensibil, cu avânturi de afecțiune care îi făceau pe oameni să spună: „Are o inimă de aur.” Dar și tatăl lui era foarte afectuos, cu o sensibilitate fermecătoare; cu toate acestea, nu se știa niciodată care îi vor fi reacțiile.
Ceea ce îi făcea educația foarte dificilă era caracterul său independent și voluntar. De la Hohenzollerni moștenise și anumite trăsături de caracter, între altele, iubirea de dominație.
În jocurile cu ceilalți copii, voia întotdeauna să fie șeful și să-i conducă pe toți cu „bagheta”, inclusiv pe fetițe (cu care, de altfel, se purta plin de galanterie). Ideile lui de măreție erau incomensurabile: vorbea mereu despre comori, despre palate în întregime de aur, cu armate de servitori și zeci de copii.
Mircea a dat întotdeauna dovadă de generozitate, spre marea mea bucurie, fiindcă mă temeam să nu fi moștenit zgârcenia bătrânului rege Carol și înclinațiile spre economie care se manifestau și la tatăl său. Dar, în fine, e un fapt: îi plăceau banii. E o trăsătură de familie, din familia paternă, desigur.
Prima dată când am avut revelația acestui aspect al caracterului fiului meu a fost în Germania, la Berlin. Mircea-Carol nu avea mult peste trei ani. Fiindcă era foarte neastâmpărat, cumpărasem un crucifix pe care l-am pus deasupra patului lui, spunându-i „că bunul Dumnezeu va pleca dacă Baby Carol nu e cuminte”. A doua zi, băiețelul meu, care simțea o mare poftă să facă vreo prostie, m-a întrebat:
– Mamă, e adevărat că bunul Dumnezeu va pleca dacă nu sunt cuminte?
– Desigur.
– Dar măcar îți va da înapoi banii pe care i-ai cheltuit ca să-l cumperi?…
Nu pot rezista plăcerii de a cita și o altă reflecție a lui, cam din aceeași perioadă.
Ea arată cât de trează era deja inteligența acestui copil și concepția destul de aparte pe care și-o făcea, în mintea lui de copil, despre relațiile mele cu familia regală și cu soțul meu.
Într-o cameră era o reproducere după „Ridicarea la cer a Fecioarei” de Murillo. Într-o zi, Baby Mircea, arătând spre Fecioară, m-a întrebat:
– Cine e asta?
– E Sfânta Maria.
– Maria cea rea?
– Nu, Maria cea rea e regina, bunica ta.
Copilul a rămas pe gânduri, apoi:
– Știi, mamă, mi-a spus în germană, am o idee. Tu te duci la tata, iar eu o țin pe bunica de păr până când reușești să fugi cu tata!
Râzând în hohote de imaginea trăsnită pe care o trezea această vorbă de lezmajestate, admiram în sinea mea divinația aproape miraculoasă a acestui copil de trei ani, care izbutise să descopere prin propria intuiție cauza tuturor nenorocirilor mele!
Existența tatălui său era, de altfel, un subiect care îl preocupa mult pe Mircea. De la nașterea lui, trăise printre fotografiile și amintirile prințului Carol și, de îndată ce a putut lega două idei, i-am vorbit despre tatăl său, care era departe și care se va întoarce într-o zi. Țineam mult să se formeze în iubire și respect pentru acest tată. De aceea Mircea-Carol avea un adevărat cult pentru cel absent; nu înceta să mă asalteze cu întrebări pe această temă și, foarte adesea, a trebuit să-mi stăpânesc lacrimile auzind: „Când se va întoarce tata?”, în timp ce Carol era deja soțul altei femei, tatăl altui copil.
Abia în 1925 băiețelul meu și-a văzut tatăl pentru prima oară. Carol era la Paris și m-a anunțat că va veni să ne vadă la hotelul Regina, unde locuiam. Bucuria lui Mircea la această veste a fost de nedescris: nu și-a găsit locul în casă până la ora stabilită.
La hotel, când a văzut silueta prințului apărând în cadrul ușii, a sărit dintr-un salt din fundul camerei unde stătea direct în brațele tatălui său. Trebuie să spun că Carol s-a arătat mult mai puțin expansiv decât fiul lui. L-a mângâiat cu blândețe, a constatat că îi seamănă izbitor și apoi a vorbit despre altceva.
Mircea, care era sensibil și foarte orgolios, a resimțit cu siguranță o rană, la care s-a adăugat și o mică dezamăgire: guvernantele îi spuseseră mereu că „atunci când se va întoarce tata, îi va aduce băiețelului său o jucărie minunată”. Or Carol nu-i adusese nici cea mai mică jucărie, nici măcar un baton de zahăr.
Eu am fost cea care, apoi, ca să alin supărarea pe care o ghiceam sub tăcerea copilului, i-am cumpărat un cal mecanic.
Deși acest prim contact a fost, în fond, un fiasco, prestigiul lui Carol nu a fost zdruncinat în ochii fiului său. După vizita de la hotelul Regina, Mircea trăia în așteptarea unei a doua întrevederi.
Într-o zi, un prieten al lui Carol a venit să mă vadă și l-am chemat pe Mircea în salon spunându-i că „un prieten al tatei e aici”. Copilul n-a auzit decât a doua parte a frazei; a venit ca ieșit din minți strigând: „Tata! Tata! Bună ziua, tata!” Când l-a văzut pe Citta D., s-a oprit, elanul i s-a frânt brusc și a devenit foarte palid, atât de mare îi fusese dezamăgirea. Apoi, întorcându-se spre mine cu un aer de reproș:
– Nu e tatăl meu. Tatăl meu are părul blond.
Și a plecat fără să vrea să mă asculte.
Sărmanul Mircea-Carol așteaptă și acum vizita pe care tatăl lui ne-o promisese. De mai multe ori, Carol și-a zărit copilul de la distanță, pe stradă, când locuia la Neuilly. Nu a făcut niciodată un pas spre el.
La vârsta de opt ani l-am încredințat pe Mircea iezuiților, în apropiere de Paris. Această școală, excelentă ca studii și educație, lăsa însă mult de dorit la capitolul igienă. A făcut o tuse convulsivă cumplită și a trebuit să-l îngrijesc aproape un an. Medicul lui, doctorul Blechmann, mi-a recomandat să-i schimb aerul și am plecat la o proprietate din Moldova, în nordul României. Această proprietate este astăzi distrusă de război.
Mai târziu am mers în Elveția și mi-am dus fiul la castelul Changins, la Lausanne. Acolo a avut, într-un cadru minunat, o viață foarte sănătoasă și a devenit, din punct de vedere fizic, splendid. Asemănarea cu tatăl său nu a făcut, de atunci, decât să se accentueze. După un sejur de doi ani s-a întors la Paris ca să-și continue studiile.
Cum înclinațiile lui pentru pictură se confirmau, s-a înscris la începutul războiului la Școala de Arte Frumoase din Paris. Un fapt amuzant s-a petrecut la examinarea medicală de admitere.
Doctorul i-a pus diverse întrebări:
– Care e meseria tatălui dumneavoastră?
– Tatăl meu este rege.
Doctorul a ridicat capul și s-a uitat la el:
– Aveți frați, surori?
– Am doar un frate vitreg.
– Și ce meserie are?
– Este rege.
Doctorul a rămas un moment descumpănit, crezând că are de-a face cu un nebun.
În timpul acestui război, s-a căsătorit cu o tânără fermecătoare și încântătoare, brunetă, zveltă și de o distincție elegantă. Hélène și Carol formează un cuplu princiar încântător…” (extras din volumul “Mon mari, le Roi Carol” publicat de Jeanne Lambrino la Editura Calmann-Levy în februarie 1950)
Mircea Labrino a fost căsătorit de trei ori, prima data cu Helene Nagavitzine, o cântăreață de operă născută la Paris, cunoscută sub numele Lena Pastor, dar mariajul a durat doar șase ani, până în 1950. Cuplul a avut un fiu, Paul-Philippe Lambrino, născut în 1948. Helene a murit în 1998, la Lausanne.
Zece ani mai târziu, s-a recăsătorit cu americanca Thelma Jeanne Williams (decedată în 1988) cu care a avut un băiat. Ion Nicholas George Alexander este născut în 1961 și trăiește în Statele Unite. Cea de-a treia soție a fiului lui Carol al II-lea a fost Antonia Colville (decedată în 2007, la Londra).
Mircea Grigore Lambrino, care nu a fost niciodată recunoscut de tatăl său și de familia regală a României, a murit în Anglia, pe 27 ianuarie 2006, la vârsta de 86 de ani, și a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia, opt luni mai târziu.
