Cine a citit memoriile Reginei Maria, intitulate sobru „Povestea vieţii mele”, nu se poate să nu fi fost izbit de stăruinţa cu care se repetă, în paginile celor trei volume, expresia caracteristic englezească „fair play” atât de greu traductibilă în alte limbi. Înseamnă, după lămurirea autoarei, „respectarea legilor jocului, oricât te-ar costa”.
„Oricât te-ar costa!”, ce expresie admirabilă și cât de potrivită pentru a sublinia energia calmă şi neşovăitoare, intransigenţa morală şi curajul sincerităţii Reginei Maria, în toate împrejurările vieţii.
Era pe vremea logodnei cu viitorul rege Ferdinand Întregitorul, tânărul prinţ Nando pe atunci. Dintre sporturile pe care le practica cu pasiune, călăria se bucura în ochii viitoarei regine de o preferință deosebită. Atât de mare, încât, oricât ar fi fost vremea de neprielnică, nu era îngăduit să te dai jos din șa. Era, cum citim în memoriile regale, „legea noastră”, adică a celor patru surori, fiice ale ducelui Alfred de Edinburg. Dar Nando era de altă părere. Lui îi plăcea mai mult să se plimbe în trăsură, mână-n mână cu logodnica lui, decât să stea în şa şi să se lase murat de ploaie, numai de dragul acelui „fair play” britanic.
„Şi mie îmi plăcea să-l ţin de mână”, nota cu acel prilej şi cu o adorabilă francheţe regina de mai târziu a românilor, “un cal însă e un cal şi omul nu trebuie să se lase învins de ploaie. AR ÎNSEMNA CĂ NU JOCI JOCUL PÂNĂ LA SFÂRŞIT şi asta n-ar fi fost felul de a privi viaţa cum fuseserăm obişnuite s-o facem…”
Cine ar putea să tăgăduiască vreodată că Regina Maria nu a jucat până la sfârşitul vieţii ei glorioase rolul pe care i l-a hărăzit destinul, cu o neegalată nobleţe sufletească şi cu acea supremă eleganţă pe care o implică regula „fair-play”-ului?
Copilăria Reginei Maria a trecut fără griji, ferită de contactul cu asprele realităţi ale vieţii. S-a născut la Eastwell, în Kent, pe 29 octombrie 1875, al doilea copil al ducelui Alfred de Edinburg, care era fiul Reginei Victoria a Angliei.
Către sfârşitul anului 1892, tânăra ducesă Maria — avea pe atunci numai 16 ani — s-a logodit cu principele Ferdinand, moştenitorul tronului României, apoi a avut loc căsătoria, la castelul Sigmaringen din Hohenzollern.
Venită în ţară, frumuseţea ei avea să atragă curând dragostea poporului, sentiment care s-a adâncit apoi, cimentându-se în timpul războiului pentru întregire şi a suferinţelor îndurate împreună într-un devotament neţărmurit.
Avea un fel de a grăi sufletului celor mulţi care nu întârzia să-i câştige încrederea spontană a tuturor, astfel că, îndată după venirea în ţară, sufletul ei a vibrat deopotrivă cu sufletul poporului, înţelegăndu-i suferinţele şi aspiraţiile. Cu un curaj eroic şi o abnegaţie fără asemănare vizita ceasuri întregi, în timpul războiului, spitalele şi lagărele soldaţilor bolnavi de tifos exantematic.
Mâna ei întârzia adeseori ca o bătaie de aripă răcorind frunţile arse de febră ale răniţilor şi muribunzilor, iar cuvintele ei de mângâiere picurau alinare peste arşiţa sufletelor. Niciodată mai mult ca în acele zile de restrişte şi tragică sfâşiere sufletească prin care a trecut neamul nostru curajul moral pe care l-a dovedit Regina Maria în tot timpul vieţii nu a răspândit cu o forţă mai imperativă încrederea în sufletele celor şovăitori. Şi aceasta fără emfază, prin simpla prezenţă demnă şi liniştită în faţa primejdiei.
Câţiva ani mai târziu mărturisea cu o simplitate mişcătoare care îi era secretul și cât de intim i se împletise destinul vieţii cu acela al ţării. Spunea: „…Am venit în ţară foarte tânără şi am devenit una cu voi toţi. Am avut de la început viziunea României Mari, am purtat-o în inima mea şi am luptat pentru împlinirea ei”.
Înainte de intrarea în războiul care a adus întregirea României între hotarele ei fireşti, când se zvonise că Regele Carol va abdica şi că familia regală va părăsi ţara dacă aceasta nu va trece de partea Puterilor Centrale, cea care s-a opus cu toată fermitatea şi cu o ardoare care a făcut să se înfioare de emoţie şi recunoştinţă toată suflarea românească a fost Regina Maria, pe atunci încă principesă moştenitoare: „…Chiar dacă alţii s-ar fi hotărât să plece, eu m-aş fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta şi, ca să ne desprindă de el, ar fi trebuit să smulgă şi inima din noi”.
Atitudinea fermă a Reginei Maria a fost unul din factorii hotărâtori pentru intrarea în război, alături de Franţa şi Anglia, lângă care era sigură că dreptatea cauzei româneşti va triumfa.
În sufletul ei au încăput toate suferinţele şi toate nădejdile de viitor ale poporului care a socotit-o în chip firesc şi spontan ca ambasadoarea cea mai îndreptăţită pentru pregătirea peste hotare a unei atmosfere prielnice realizării neîntârziate a idealului naţional.
Activitatea personală a Reginei Maria în străinătate, ca ambasadoare a idealului României Mari, a fost extraordinară. A făcut cunoscute pretutindeni neştiutele şi nebănuitele comori spirituale ale poporului românesc prin graiul şi scrisul ei, cu o nespusă căldură.
Şi din toate cuvintele rostite şi scrise, aceeaşi înţelegere şi dragoste pentru tot ce e românesc se desprinde ca din aceste rânduri mişcătoare, pline de duioşie: „Eu scriu pentru a atrage atenţia lumii asupra ţării mele, pe care o iubesc din toată inima şi căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea şi nenorocirea acestei ţări face fericirea şi nefericirea propriei mele vieţi”.
Acum, când „jocul a fost jucat până la sfârşit”, împotriva tristeţii copleşitoare care ne îndurerează, ne mângâiem cu gândul că sufletul mare al Reginei Maria a rămas totuşi printre noi, impetuos şi arzător, aşa cum va dăinui în paginile memoriilor ei, din începutul cărora mai cităm aceste rânduri care pecetluiesc de-a pururi legătura sufletească dintre Regină şi popor:
„Mi se pare că am găsit acum unghiul sub care pot privi povestirea vieţii mele: unghiul care mă înfăţişează pe mine în legătură cu România — FIE ROMÂNIA ŞI EU, FIE EU ŞI ROMÂNIA — E CAM ACELAŞI LUCRU”.
În ziua istorică în care Regele Ferdinand I a depus jurământul în faţa Adunării Naţionale şi a luat angajamentul solemn că va fi „bun român“, reprezentanţii Ţării au înţeles ce înseamnă acel angajament şi au cunoscut şi sentimentele ce le împărtăşea Regina. Ei au aclamat puternic cuvintele regale şi au asociat în urările lor entuziaste şi numele Reginei Maria. Nu a fost o manifestaţie protocolară, ci o mărturie de credinţă, de recunoştinţă şi de iubire.
În opera sa, „Povestea vieţii mele“, Regina Maria descrie acel moment istoric ce ne impune onoarea, datoria şi interesele supreme ale neamului.
„Şi noi ne priveam faţă în faţă“, scria în acea pagină din istoria vieţii Sale…
„Eu şi poporul Meu… Era ceasul Meu… Nu e dat multora să-l trăiască pe-al lor. Am înţeles din acel ceas că am câştigat partida: străina venită de peste mări nu mai era o străină; acum le aparţineam tuturor până la ultima picătură a sângelui Meu“.
Şi aşa a fost. Regina Maria pecetluise legătura sufletească cu poporul.
Sursa:
Universul, 1938
