Destăinuirile senzaționale ale Elenei Lupescu

“Sunt născută în România. Tatăl meu este român, iar mama mea rusoaică. Nu sunt evreică, după cum se spune. Este foarte drept că am trăit mult printre evrei, unde am foarte mulți prieteni. Dacă aş fi evreică, nu m-aş ruşina s-o spun. Aş fi mândră de aceasta. Într-una din zile, tatăl meu, care era chimist şi locuia într-un orăşel aproape de conacul uneia din moşiile regale, fu invitat la un ceai de regina Elisabeta, soția regelui Carol, regină cunoscută sub numele de Carmen Sylva – regina poetă. Tatal meu, ştiind că Regina Elisabeta adoră copiii, m-a luat şi pe mine. Deşi a trecut de atunci şi până acum atâta amar de vreme, totuşi îmi aduc aminte ca şi când s-ar fi petrecut ieri cu câtă duioşie şi dragoste s-a purtat regina Elisabeta față de mine. A trimis să mi se aducă ciocolată şi bomboane.

Pe vremea aceea eu aveam 9 ani, iar prințul, 14 ani. Cum a intrat valetul cu bomboanele, Carol i-a luat cutia din mâna şi, întinzându-mi-o, mi-a zis: «Ai un păr foarte frumos. Voiam mai de mult să te cunosc.»

Brusca intervenție, ca şi complimentul copilăresc, erau caracteristice Principelui. Are o inimă de aur, dar păcat că nu ştie întotdeauna să se exprime. Complimentul său însă mi-a placut foarte mult, căci una dintre marile mele vanități a fost părul. Părul meu mi-a provocat multă plăcere, dar şi multă durere. Moda părului scurt mi-a procurat bucurie. Acum port părul «bubikopf», nu prea scurt şi puțin mai lung la ceafă.

Tânărul prinț, întinzându-mi cutia cu bomboane, mi-a zis «Mănâncă». Mi-a spus «Mănâncă» în mod brusc şi cu atâta energie, încât, fără să mai spun ceva, am luat o bomboană.

Nu am apucat însă să mănânc bomboana şi mi-a și oferit alta. De data aceasta am şovăit însă. Atunci Carol apucă o bomboană cu degetele sale şi mi-o puse în gură. Am mulțumit şi l-am rugat să nu-mi mai dea alta. A stăruit însă, cu încăpățânare, să iau şi pe a treia, şi, neavând încotro, am luat-o. Pe vremea aceea nu înțelegeam ce însemnează această stăruință. Ba mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire cruntă. Şi astăzi râdem, ori de câte ori ne aducem aminte de acest episod al bomboanelor.

Da, da, azi îl cunosc destul de bine pe Carol. Pe atunci nu ştiam însă că toate stăruințele nu însemnau altceva decât dorința lui de a prelungi şederea mea acolo. Această metodă îl scutea de orice conversație şi tocmai de conversație fugea şi fuge Prințul meu.

Bietul Carol! Ce vinovată sunt că l-am judecat aşa de greşit. Şi mă gândesc cu multă durere sufletească că şi azi sunt mulți care nu ştiu să-l cunoască, şi, ca o consecință fatală, îl judecă greşit. Eu însă sunt destul de fericită că-l cunosc bine spre a nu-l mai judeca altfel decât așa cum trebuie judecat Carol.

Din întâlnirile ulterioare cu Carol am putut învăța multe, deşi treceau de multe ori luni şi ani întregi fără a ne vedea. Cu toate că trecea atâta vreme, totuşi noi ne purtam prietenie unul față de altul. În acest timp am învățat să-l cunosc şi sunt mândră de acest lucru. Ştiu acum bine că, sub maniera sa brutală, se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârşit.

Nu împlinisem încă 16 ani când m-am măritat cu un ofițer român. Am trăit câtva timp foarte fericiți. Ne-am dat în urmă seama cât de mult se deosebesc caracterele noastre şi cât de deosebite sunt gusturile noastre. Atât eu, cât şi soțul meu am văzut clar că o viață armonioasă nu vom putea duce la un loc.

Între timp, însă, a izbucnit războiul, şi, după cum era şi firesc, toate chestiunile personale au fost înlăturate. Tatăl meu şi-a pus imediat persoana şi activitatea sa la dispoziția guvernului, plecând pe front, unde a fost însoțit şi de mama. Soțul meu a trecut şi el la front şi eu l-am urmat. Toți patru ne-am pus, cu trup si suflet, la dispoziția patriei.

Mama şi cu mine eram întrebuințate întru a da ajutor soldaților şi copiilor mici, părăsiți în urma groaznicului cataclism care a urmat. Şi ajutorul ce-l dam era de mare folos, căci nenorociții soldați, ca și copiii părăsiți, mureau în număr destul de considerabil.

În timpul războiului, prințul Carol s-a căsătorit cu o domnişoară Zizi Lambrino. Deşi pe vremea aceea nu bănuiam posibilitatea unei legături între Carol şi mine, totuşi această căsătorie m-a interesat mult. Soarta lui nu-mi era de loc indiferentă, dorindu-i în mod sincer toate fericirile.

După terminarea războiului, nu m-am mai întors la casa soțului meu. Am rămas cu părinții mei. Atât eu, cât şi soțul meu socoteam că nu mai puteam conviețui la un loc, cu toate că eram buni prieteni şi continuăm şi azi a fi tot atât de buni prieteni.

De comun acord cu soțul meu am hotărât divorțul, care se obține foarte uşor în România. Am intentat acțiunea de divorț şi legea ne-a acordat despărțirea. Am continuat a locui mai departe cu părinții mei la un loc.

Din când în când, făceam călătoria în străinătate. Într-una din zile, aflându-mă la Paris, întâmplarea făcu ca prințul, care se găsea şi el la Paris, să afle de prezența mea în marea metropolă si să-mi facă o vizită. Acest lucru se petrecea la începutul lunii decembrie 1925.

Carol se afla în trecere prin Paris, reîntorcându-se din Londra, unde reprezentase familia regală la îmmormântarea reginei văduve Alexandra. Poate că nici nu ne-am fi întâlnit dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu, cât şi prințul, la o recepție în casa unui ataşat al Legațiunei Române din Paris. Cum m-a văzut, s-a apropiat de mine spunându-mi: «Aş dori mult să reluăm vechea noastră prietenie».

L-am privit lung şi văzându-l cât era de deprimat şi cât părea de obosit, m-am înduioşat şi nu i-am putut rezista. Şi, fără nici un gând, fără să-mi treacă prin minte că mi-l voi face prieten, i-am răspuns cu tot sufletul: «Te aştept mâine în apartamentul meu». Şi aşa a început să se dezvolte în sufletul meu de femeie sentimente noi pentru băiatul sfios care la prima noastră întâlnire căuta să mă hrănească cu bomboane.

A doua zi, plină de emoții, am primit vizita prințului. Deşi s-a purtat cu multă afecțiune, totuşi a fost cum nu se poate mai corect şi mai cavaler față de mine.

Câte clipe a stat la mine au fost tot atâtea momente de duioşie. Mi-am pus tot sufletul în joc spre a-l linişti, spre a-l face să se simtă cât mai bine lângă mine. Ne-am reamintit cu lacrimi în ochi de prima noastră întâlnire, din vremea când el, bărbatul de azi, avea numai 15 ani, iar eu, azi femeie în toată puterea cuvântului, aveam pe atunci numai 9 ani. Râdeam şi plângeam, eram fericită pentru mine şi fericită că izbuteam să-i descrețesc puțin fruntea. Acum îl înțelegeam bine. Acum începusem să-l cunosc abia sub adevărata lui lumină.

În genere, femeile nu l-ar putea găsi pe Carol ca un bărbat atrăgător. Nu este dibaci, nu ştie a linguşi, nu ştie a vorbi femeii spre a o ridica în al noulea cer al fericirii. Într-un singur cuvânt, despre Carol nu se poate spune că este un om de salon. El este mult prea sincer şi, din aceste motive, îți face impresia că este o fire bruscă.

Multă durere şi dezgust îi provoacă prietenii atunci când îl judecă greşit. În acest fel de momente se simte doborât sufleteşte şi este în stare să-şi suspende orice activitate începută, să lase totul baltă şi să se apuce cu pasiune, spre a uita supărările, de automobilism, aviație, călătorii sau mai ştiu şi eu de ce.

Atunci cei ce nu-l pot cunoaşte după cum îl cunosc eu, spun că prințul este un sălbatic sau că nu se poate pune nici un temei pe dânsul.

Nimic din cele ce se spun pe socoteala sa nu sunt adevărate. El nu este sălbatic şi pe tot ce spune se poate pune bază. Când Carol spune ceva, este sfânt. Este o fire atentă, ține sincer la prietenii săi, este un perfect cavaler, are o fire generoasă, loială şi, mai presus de toate, un desăvârşit patriot.

În ceea ce mă priveşte, afirm cu toată sinceritatea că dragostea sa față de mine este duioasă şi lipsită cu totul de egoism. Dacă ar divorța de actuala sa soție, principesa Elena a Greciei, şi dacă aş face cea mai uşoară aluzie la datoria sa față de mine, sunt sigură că Carol n-ar şovăi o singură clipă spre a mă face soția sa.

Imediat după începutul dragostei noastre, primul gând al lui Carol a fost pentru mine, şi la ceea ce voi avea să sufăr după urma acestei iubiri. Declar însă, în toată curățenia sufletului, că nu mă gândesc şi nu doresc o căsătorie morganatică. Îl iubesc pe Carol cu toată puterea sufletului meu, îl ador, îl idolatrez, dar, mai presus de toate, îmi iubesc țara şi recunosc obligațiile lui Carol față de poporul său.

Căsătoria Prințului Carol cu domnişoara Lambrino o socot o greşeală a tinereții sale. Pot eu, oare, care îl iubesc atât de mult pe Carol, să-l fac să săvârşească o greşeală la fel, cu mine? Nu. Nici o clipă nu mi-a trecut aşa ceva prin minte. Nu, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. De ideea unei căsătorii între noi nu trebuie să se vorbească pentru simplul motiv că nu o doresc şi nu se va întâmpla…”

*** Memoriile doamnei Elena Lupescu: Aventura de dragoste cu fostul principe moștenitor Carol. Destăinuiri senzaționale, 1928

Elena Lupescu a venit pe lume pe 15 septembrie 1899 la Iași și a fost fiica lui Nicu Lupescu (născut Leon Wolff Gruenberg), care a trecut, înainte de a lua de soție pe Elisa (născută Falk), de la religia mozaică la cea ortodoxă.

Viitoarea amantă a lui Carol al II-lea şi-a petrecut copilăria în orașul natal, apoi în comuna Periş, unde tatăl ei ocupa postul de farmacist al spitalului local. În anul 1917, pe când domnişoara Lupescu se afla în refugiu la Iaşi, a făcut cunoştinţă cu căpitanul de artilerie I. Tâmpeanu, cu care s-a căsătorit, cuplul avându-l ca naș pe generalul Eremia Grigorescu.

“Doamna Tâmpeanu şi-a urmat bărbatul în toată campania pe care acesta a făcut-o la Budapesta şi, după încheierea păcii, soţii s-au stabilit împreună în Bucureşti. În anul 1925, domnul Tâmpeanu, avansat la gradul de maior, a fost mutat, în mod grabnic, în Basarabia. Pentru prima dată în decursul căsniciei lor, soția a refuzat să-l urmeze, pentru ca mai târziu cu câteva luni, cei doi întâlnindu-se, doamna Elena Tâmpeanu să ceară desfacerea nemotivată a căsătoriei. Elena Lupescu a plecat apoi la Paris.

Importantul personagiu de care ne ocupăm e o femeie tânără, cu o faţă mică, părul roşu închis, e sveltă şi posedă o inteligenţă vie. De curând şi-a scris memoriile în ziarul american „Los Angeles Examiner“, care s-a ocupat de dânsa în patru numere consecutive. Articolele din ziarul american cuprind, pe lângă numeroase fotografii, şi autograful doamnei Lupescu”, consemna Realitatea ilustrată în octombrie 1927.

Elena Lupescu a murit pe 29 iunie 1977, la vârsta de 77 de ani, la Estoril, în Portugalia, unde a locuit după moartea lui Carol al II-lea, care decedase în 1953. Trupul ei a fost depus la capela Mănăstirii São Vicente de Fora din Lisabona, alături de cel al fostului rege al României. În 2003, osemintele celor doi au fost aduse la Mănăstirea Curtea de Argeș, dar au fost reînhumate separat, mormântul Elenei Lupescu aflându-se într-un mic cimitir aflat la aproximativ 500 de metri de necropola regală.