Există actori care își construiesc personajele. Luminița Gheorghiu avea convingerea că personajele există deja în fiecare actor și trebuie doar eliberate. „Eu nu o imit pe Dorina („Tartuffe”, Teatrul Bulandra, 1982) sau pe Catrina Moromete. Ele există în mine și simt că trebuie eliberate”, mărturisea într-un interviu acordat revistei Teatrul în 1985. Această viziune asupra interpretării avea să definească întreaga carieră a uneia dintre cele mai valoroase actrițe ale teatrului și filmului românesc.
Născută pe 1 septembrie 1949 la București, Luminița Gheorghiu a știut încă din copilărie că destinul ei avea să fie scena. Era încă elevă când și-a spus că nu voia să devină nimic altceva decât actriță. Recunoștea cu sinceritate că îi plăcea să fie în centrul atenției și că nu suporta ideea anonimatului, dar, dincolo de această nevoie de afirmare, se afla o convingere profundă: viața trebuie trăită ca și cum totul ar depinde de tine.
Drumul ei spre actorie nu a fost lipsit de obstacole. În 1967, a susținut examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică și a fost respinsă. Pentru tânăra de atunci, părea sfârșitul tuturor visurilor. Un an mai târziu a încercat din nou și a fost admisă la clasa profesorului Ion Cojar, cel care avea să-i modeleze nu doar tehnica actoricească, ci și încrederea în propriile resurse artistice.
Primii ani de facultate au fost dificili. Se compara permanent cu alte colege și încerca să le semene, convinsă că așa ar trebui să fie o actriță. Cu sprijinul profesorului Ion Cojar și al colegilor de la regie, a înțeles, însă, că adevărata forță a unui actor nu stă în imitarea altora, ci în asumarea propriei identități
„Pe scenă sunt, în primul și în ultimul rând, eu”, spunea. „Nu am cum să aduc ceva din afara mea. Sunt bucuriile și tristețile mele, memoria sentimentelor mele.”
A absolvit Institutul în 1972, iar debutul profesional a avut loc la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Au urmat câțiva ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unul dintre cele mai importante laboratoare teatrale ale vremii. În 1975, a devenit actriță a Teatrului Bulandra, scena cu care avea să fie identificată pentru tot restul vieții.
Aici a interpretat roluri memorabile în spectacole precum Pelicanul, Unchiul Vanea, Trei surori, Poveste de iarnă, Tango sau De Pretore Vincenzo, lucrând cu unii dintre cei mai mari regizori români: Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcărete, Gelu Colceag, Horațiu Mălăele și Ion Cojar.
În ciuda succesului de pe scenă, Luminița Gheorghiu nu era interesată de celebritatea facilă. Spunea că un actor nu are dreptul la popularitate doar pentru câteva roluri bune și că adevărata personalitate artistică se construiește în timp, prin întâlnirea dintre talent, marii regizori și marile spectacole.
De altfel, avea o relație specială cu regizorii, le acorda deplină încredere și urma cu rigurozitate indicațiile lor. Nu considera această disciplină o limitare, ci o formă de libertate. „Dacă regizorul ar scrie o carte, cuvintele ar fi ale lui, dar punctuația ar rămâne a mea”, spunea, rezumând opinia sa despre locul actorului în actul de creație.
Deși teatrul a fost prima ei mare iubire, filmul avea să-i aducă notorietatea internațională. Înainte de 1989, s-a remarcat în “Secvențe”, “Fapt divers”, “Labirintul” și mai ales în “Moromeții” (1987, regia: Stere Gulea), unde interpretarea Catrinei Moromete a impresionat prin autenticitate și forță interioară.
Rolul a venit într-o perioadă dificilă din viața personală, iar experiențele trăite au adăugat personajului o emoție aparte.
„Când mi s-a încredințat rolul Catrinei Moromete, cred că, înainte de a fi pe deplin conștientă de răspunderea pe care mi-o asumam acceptând să dau viață unui personaj atât de cunoscut, înainte chiar să fiu speriată de faptul că am acceptat, am fost – de ce să n-o mărturisesc? – foarte fericită.
Catrina este unul dintre cele mai frumoase, mai complexe și mai tulburătoare personaje din literatura noastră. Și unul dintre cele mai generoase, aș putea adăuga, dacă țin cont de extraordinarele posibilități de „desfășurare” pe care le oferă unei actrițe.
Pentru că ea nu este doar nevasta lui Ilie Moromete. Ea este Catrina Moromeților. Ea este toată familia la un loc: Ilie, cu cei șase copii, plus – un plus care este numai al ei – puterea pe care numai o mamă o poate avea, puterea de a se lăsa mereu în umbră și de a fi mereu prezentă, puterea de a fi sprijin celui ce se cheamă și este „capul familiei”.
Numai ea, dintre toți cei aflați în jurul lui Ilie, pricepe ce vrea el și încearcă să-i facă și pe ceilalți să înțeleagă. Ea netezește conflictele și se strecoară printre toate furtunile ce amenință să le scufunde „corabia”, cu o diplomație rară, pe care numai o femeie foarte feminină poate s-o aibă.
Sigur că, așa, de ochii lumii, își mai boscorodește bărbatul, dar, de fapt, este aliata lui. Îi ghicește gândurile, îi simte îndoielile și i le potolește, îi dă senzația clară că nu este singur în fața greutăților și a necazurilor.
Moromeții, regia: Stere Gulea, 1987
Cred că am înțeles cel mai bine ce femeie este Catrina în ziua în care s-a filmat plecarea lui Achim cu oile și a trebuit să spun replica aceea minunată a lui Marin Preda: „Achime, mamă, adă-mi și mie, mamă, o duzină de basmale.” Am simțit atunci, dintr-odată, toată ascuțimea minții ei. Ironia, dar și teama, dar și dorința de a îndulci puțin – printr-un lucru mărunt, al vieții – relațiile atât de încrâncenate dintre Moromeții „ei”.
După cum, atunci când îi spune bărbatului: „E bine, Ilie, că-i lași să plece cu oile. Așa fac oamenii și d-aia le merge bine. Numai să nu murim p-acilea de foame”, am deslușit în ea intenția de a-l face atent pe Moromete asupra pericolului care îi pândește, poate, dar și încredințarea ei că „e bine, Ilie, cum zici tu”, adică acel credit total pe care o femeie îl acordă bărbatului ales.
La nesfârșit aș putea vorbi despre Catrina. Și nu pentru că am avut eu norocul s-o joc, ci poate pentru că astfel am ajuns s-o cunosc mai bine.
Culmea este că mie lumea satului nu-mi este familiară, dar Catrina m-a făcut s-o simt atât de aproape, de parcă undeva, cândva, cineva m-ar fi luat din mijlocul acelei lumi, iar acum mă întorceam, prin ea, prin Catrina, la mine acasă.
Cred că și în asta stă forța unui personaj: să fie în stare să te ducă în lumea lui și să te facă să te simți acolo ca și cum ar fi lumea ta.
Oricum, și dincolo de orice subiectivism de care aș putea fi acuzată, Catrina Moromete rămâne cel mai important personaj din modesta mea filmografie. Dar nu pentru că filmografia mea este modestă, ci pentru că ea, Catrina, este, cu adevărat, un mare personaj…”, scria într-un articol publicat în revista Cinema în februarie 1988.
După 1990, Luminița Gheorghiu și-a continuat cariera la Teatrul Bulandra și a fost distribuită frecvent în filmele epocii. Printre cele mai cunoscute pelicule în care a jucat se numără „Rămânerea” (1991, regia: Laurențiu Damian), „Privește înainte cu mânie” (1993, regia: Nicolae Mărgineanu), „Stare de fapt” (1995, regia: Stere Gulea), „Prea târziu” (1996, regia: Lucian Pintilie), „Marfa și banii” (2001, regia: Cristi Puiu).
Adevărata consacrare a venit însă după anul 2000, odată cu afirmarea noului val al cinematografiei românești. În 2005, a fost distribuită în “Moartea domnului Lăzărescu” (regia: Cristi Puiu), iar interpretarea asistentei Mioara Avram i-a adus Premiul Bayard d’Or pentru cea mai bună actriță la Festivalul Filmului Francofon de la Namur și distincția Asociației Criticilor de Film din Los Angeles pentru cea mai bună actriță în rol secundar.
În 2013, au urmat „Sunt o babă comunistă” (regia: Stere Gulea) și, mai ales, “Poziția copilului” (regia: Călin Peter Netzer), film în care a creat unul dintre cele mai complexe personaje feminine din cinematografia românească. Pentru rolul Corneliei Keneres a primit Premiul UCIN, iar filmul a fost distins cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 2013.
Dincolo de premii și de recunoașterea internațională, Luminița Gheorghiu a fost întreaga viață o actriță exigentă cu sine, a cucerit prin naturalețe, prin precizia emoției și prin acea rară capacitate de a transforma cele mai obișnuite personaje în oameni pe care publicul îi simțea vii, autentici și imposibil de uitat.
În teatrul și cinematografia românească, a fost un reper al discreției și al profesionalismului. O actriță care a demonstrat, de-a lungul unei cariere de peste patru decenii, că marile interpretări nu se nasc din dorința de a străluci, ci din curajul de a spune adevărul, cu fiecare rol.
Luminița Gheorghiu s-a stins din viață pe 4 iulie 2021, la vârsta de 71 de ani.
Surse:
Revista Teatrul, 1985
Revista Cinema, februarie 1988
IMDb
