Născut în decembrie 1869 (după alte surse, 1870) în comuna Nuci din Ilfov, Iancu Brezeanu a fost fiul moșierului Tache Brezeanu și al Ecaterinei. După absolvirea școlii primare, a fost înscris la Pensionul Novian, apoi la Liceul „Sfântul Sava”.
Împreună cu colegul și prietenul său, viitorul actor Vasile Toneanu, a fugit de la școală fără știrea părinților pentru a se înscrie la Conservator, la clasa profesorului Ștefan Vellescu. Pentru vremea aceea, decizia era cu totul neobișnuită.
Avea 18 ani când Ion Luca Caragiale devenise director al Teatrului Național. Într-o seară când se juca „O noapte furtunoasă”, în care apărea marele Ștefan Iulian în rolul lui Ipingescu, a izbucnit un conflict între Caragiale și experimentatul actor, care era hotărât să demisioneze. Directorul a trecut supărat de la scenă spre birou. În foaier, tânărul Brezeanu se amuza imitându-l, în fața amicilor săi, pe Ipingescu. Caragiale s-a oprit încântat. În acel context, Brezeanu, la îndemnul dramaturgului, a urcat pe scenă în rolul lui Ipingescu și a cunoscut un adevărat triumf.
Ulterior, cu prilejul unui turneu pe care trupa lui Grigore Manolescu l-a făcut la Viena, a interpretat rolul lui Polonius. La întoarcere, a jucat în „Doctorul fără voie”, pus în scenă de Gr. Manolescu special pentru el. „Nenea Iancu” avea pe atunci 19 ani.
I. L. Caragiale scria despre tânărul artist: „Dacă îi veți da roluri mari, dacă îi veți da ansambluri demne de extraordinarul lui talent, atunci Brezeanu va fi un actor care își va pune sufletul și talentul pe o întreagă epocă artistică și va străluci cât va fi vremea lui.” Brezeanu avea la acel moment 27 de ani. Au trecut mulți ani de la apariția acelui articol, iar Iancu a devenit prietenul nedespărțit al dramaturgului.
În noiembrie 1912, la Gara de Nord a sosit coșgiugul cu rămășițele lui Caragiale, care se stinsese din viață la Berlin. Pe peron s-au aflat membrii familiei și câțiva ziariști și admiratori ai marelui dispărut, în prezența cărora sicriul acoperit cu coroane de flori a fost coborât din vagon și transportat la carul mortuar. Tristul convoi a pornit spre kilometrul zero al Bucureștiului, dar pe drum mulți dintre însoțitori s-au retras, pentru că începuse să plouă. În urma carului funebru au rămas doar familia și un singur prieten cu ochii înecați în lacrimi: Iancu Brezeanu.
Marele actor a avut un repertoriu foarte variat: de la clasicul Shylock, trecând prin galeria lui Molière, până la clasicii români. A apărut în „Viforul” lui Delavrancea, iar dintre rolurile din piesele lui Caragiale, Cetățeanul turmentat din „O scrisoare pierdută” a rămas în galeria marilor creații ale primei scene a țării.
Iancu Brezeanu a fost în turnee până în ultimele zile ale existenței sale, când o cangrenă diabetică ce îi afectase un picior l-a imobilizat la pat. Marele actor s-a stins din viață pe 17 martie 1940, într-un spital din București. Rămășițele pământești i-au fost depuse pentru trei zile la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, iar înmormântarea a avut loc la Cimitirul Sfânta Vineri, unde își rezervase un loc lângă mormântul singurului său copil, Grigore, stins prematur la doar 27 de ani, în mai 1919. În memoria fiului iubit, „Nenea Iancu” instituise un premiu pentru tinerele talente.
Soția lui, Lucreția Brezeanu, și ea actriţă de succes la Teatrul Național pe vremuri, se retrăsese din viața artistică după pierderea fiului și a devenit cunoscută în perioada interbelică pentru activitatea filantropică: dăruia hăinuţe copiilor săraci, făcea frecvent pomeni şi organiza spectacole pentru a strânge fonduri pentru ridicarea unei biserici la Sinaia.
“Murind, Iancu Brezeanu ne-a adus aminte că mai trăia încă în acest București, care, cu aceeași ușurință cu care s-a lăsat cucerit de „nenea Iancu”, l-a și uitat. E drept că Brezeanu rămăsese unul dintre puținii supraviețuitori ai unei epoci de mult apuse, cea a Terasei, a Elysee-ului și a Gambrinusului. Astăzi, în locul acestor nume istorice, se înalță falnice blocuri. Iancu Brezeanu a rămas în fața lor dezorientat.
Teatrul se schimbase și el. Apusul trimitea din ce în ce soliile unei arte noi. Bucureștiul avea un public nou, care creștea fie cu comedii ușurele, inspirate din vechiul repertoriu austriac, fie cu lucrările lui Claudel, Amiel, Bernard Shaw sau Pirandello. Nici în unele, nici în celelalte, „nenea Iancu” nu-și mai găsea locul.
Părăsit de acea vogă pe care „Furnica” lui Țăranu o crease în jurul numelui său, depășit de implacabila forță a actualului, Brezeanu a rămas frumos pictat în galeria Teatrului Național de unde coborâse acum câțiva ani pentru a-și lua rămas bun de la public. Acum, „nenea Iancu” și-a luat rămas bun pentru totdeauna.
Cine a fost Ion Brezeanu? Ni se pare aproape comică ideea de a-l mai prezenta. Pentru generația care l-a cunoscut, orice prezentare ar fi inutilă. „Una de-ale lui Nea Iancu” era o expresie care spunea totul, pregătind omul să moară de râs.
Bietul „nenea Iancu”! Câte povești i s-au pus în spinare! O vorbă de duh, spusă de cine știe cine, făcea epocă dacă era pusă pe seama lui.
Pentru cei mai tineri, pentru generația de azi, Iancu Brezeanu este aproape necunoscut. Dar nici pentru ei o prezentare nu-și are rostul: nu prin vorbe, oricât de meșteșugite, se poate contura o asemenea figură, al cărei farmec stătea într-un gest, într-o expresie.
Cum a ajuns în teatru, întâmplător, o spune el însuși în memoriile sale. N-a simțit pentru artă nicio chemare. N-a urcat treptele unei cariere cu ambiția firească a celor care își construiesc viața din lumea de mucava a scenei. S-a lăsat purtat de un renume creat de alții, dar pe care, nefiind desmințit, l-a meritat pe deplin.
A studiat la Conservator, unde Vellescu l-a remarcat. A intrat la Național, iar Caragiale l-a adus în prim-planul acestei instituții. Tânărul Brezeanu nu a întârziat să-și arate recunoștința față de marele său protector: a jucat cum nimeni altul eroii săi.
„Cetățeanul turmentat”, „Nae Ipingescu” și „Ion nebunul” rămân rolurile definitive ale carierei sale. Avea aproape douăzeci de ani când a urcat pe scena Teatrului Național și aproape șaptezeci când a părăsit-o, după o viață de statornicie. A făcut parte din pleiada cea mai glorioasă a teatrului românesc: Vasile Toneanu, Iancu Petrescu, C. Nottara, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Aristide Demetriade.
A jucat mult și variat. În repertoriul său figurează, pe lângă rolurile pomenite, Shylock, Bufonul din „Regele Lear”, Harpagon al lui Molière și multe altele. În toate, Brezeanu a rămas același nume mare, aceeași prezență care nu putea să nu placă.
Rareori a existat un actor mai popular, mai iubit de public decât „nenea Iancu”. Era suficient să apară pe scenă pentru ca sala să izbucnească în aplauze.
Care a fost secretul acestei popularități? Popularitatea omului Brezeanu. O nuanță esențială: de obicei, publicul nu cunoaște actorii decât pe scenă. Pentru el, Demetriade era Zefir din „Trandafirii roșii”, iar Nottara, Luca Arbore al lui Delavrancea. Actorul trăiește pentru public doar o seară, aceea în care este văzut pe scenă.
În afara scenei, actorul este un om ca toți ceilalți. Se pierde în mulțime. Nu interesează. Nu se observă.
Cu Brezeanu, lucrurile au stat invers. La „nenea Iancu”, scena și viața s-au împletit firesc. Succesul de pe scenă continua în viața de zi cu zi: în caricaturile din „Furnica”, în vorbele de duh, în poveștile care circulau despre el.
Legătura cu publicul a fost permanentă. Între Brezeanu și oameni s-a creat o punte solidă, peste care actorul a trecut mai bine de cincizeci de ani, jovial, cu șapca pe ceafă, luminos.
Cum să nu lase o asemenea prezență o dâră luminoasă în Bucureștiul acelor vremuri? Un oraș în care se trăia bine, se petrecea în nopți lungi de vară, cu lăutari și șpriț rece, departe de centru. Astăzi, Iancu Brezeanu lasă în urmă o lume diferită, mai grăbită, preocupată de știri și de agitația prezentului.
„Nenea Iancu” pornește senin spre ceilalți care l-au precedat. Se va întâlni cu Ion Petrescu, cu Nottara, cu Vasile Toneanu, dar mai ales cu celălalt Iancu – Caragiale.
Iar acolo, față în față cu Jupân Dumitrache, Ipingescu îi va citi din gazetă, ca odinioară. Și Caragiale va surâde pe sub mustață:
– Rezon!”
Omagiul îi aparține publicistului Traian Șelmaru și a fost publicat în ziarul Timpul, în martie 1940.
Fotografiile au fost extrase din volumul „Amintiri… Vinurile mele”, Editura Ziarului Universul, 1939 (contributor: Gaby Michailescu)
