“Domnul Ion Minulescu m-a primit într-una din serile trecute acasă la domnia-sa, în apartamentul pe care îl ocupă pe Bulevardul Palatului Cotroceni.
Un apartament impozant, la etajul al doilea al unui imobil nou, mobilat cum rar am văzut mai elegant şi mai cu gust.
Te întâmpină un hall cochet şi te primesc apoi câteva camere mari şi admirabil cinstite. Covoare superbe, tablouri de valoare, antichităţi şi multe alte mobile propriu zise pentru care au trebuit şi altceva decât parale…
Mi-a părut rău că ochii mei s-au uitat cu priviri de profan peste unele lucruri. Mai cu seamă peste o interesantă colecție de icoane pictate pe sticlă care formează, alături de câteva tablouri religioase, inventarul exclusiv al unei camere.
Frumos. Foarte frumos. Sunt mai bine de 15 minute de când îmi plimb privirile prin cameră.
— Asta a fost marea mea pasiune: un interior frumos. Eu n-am băut şi n-am jucat cărţi, deşi cunosc toate jocurile. E necesar să le cunosc… Se întâmplă câte o reuniune unde cucoanele au nevoie de un al patrulea. Şi nu se găseşte… Atunci mă ofer eu, gazda… Dar câştig şi a doua oară nu mai mă cheamă…
— În mod obişnuit, cum vă petreceţi serile?
— Citesc… Dar mai mult decât citesc, scriu. Îmi place să lucrez înconjurat de tăcerea şi de discreţia nopţii… Dintotdeauna eu am fost mai bun prieten cu noaptea decât cu ziua. Noaptea îţi mai îndulceşte parcă asperităţile pe care luimina ţi le dezvăluie în integrala lor existenţă… Eşti mai prieten cu tine noaptea. Şi dacă vreodată s-a potrivit titlul volumului meu “De vorbă cu mine însumi”, atunci trebuie să adaug că aceste convorbiri au avut loc noaptea…
—Ce-ai mai citit în ultimul timp, domnule Minulescu?
— Asta, dacă nu mă înşel, e întrebarea unei anchete pe care aţi făcut-o voi, nu de mult, în “Rampa”… Ce vrei să-ţi răspund? Ar trebui să vorbesc, şi să vorbesc și pe şleau, despre o mulţime de lucruri care nu se potrivesc deloc cu diplomele şi aprecierile care circulă prin coloanele rubricilor literare… Ar trebui să spun multor lucruri pe numele lor adevărat. Pentru asta ţi se cere însă, la rându-ţi, o provizie mare de cinism şi de indiferenţă — şi eu n-o am… Aşa că…
Dar hai să-ţi spun ce-am citit şi mi-a plăcut până la încântare. Este broșura de versuri, “Horia” intitulată, a lui Aron Cotruş, care, într-adevăr e o capodoperă… De asemenea, fiindcă… noblesse oblige (şi d. Minulescu, mi-arată pe birou cartea cu foile… tăiate), am citit “Călăreţul colorat”, romanul tânărului N. T. Teodorescu, care mi l-a dedicat mie, în amintirea zilelor petrecute la hipodrom….
— Dar de scris, ce-ai mai scris în ultima vreme, domnule Minulescu?
— Pentru moment, nu scriu nimic nou… Clocesc însă un subiect din care nu zic că voi face un roman propriu zis, unul în plus în năvala de romane din ultimii ani, dar voi face un volum în genul “Bărbierului regelui Midas” pe care îl voi intitula “Stânga’nprejur”… Da, da, “Stânga’nprejur”. Cei care au urechi de auzit vor înţelege cam ce va cuprinde acest nou volum…
Asta e una. În afară de asta, aş fi vrut să mă prezint de “Săptămâna cărţii” cu un nou volum de poezii. Cu haine noi, adică… Însă fiindcă editorul, din motive probabil independente de voinţa sa, mi-a dat să înţeleg că nu-l va putea avea gata pentru “Săptămâna Cărţii”, mi-am compensat această plăcere strict personală cu gestul de vechi şi priceput editor, — deşi până ieri n-a fost decât librar, — al domnului Ocneanu, care mi-a propus să scoată un număr dublu din “Biblioteca pentru toţi”, cu o selecţie din cele trei volume de poezii ale mele. Selecţia fiind făcută de mine şi de dumnealui, şi cu concursul “bătrânului” meu amic Demetrius, promite, mai ales în zilele astea, când contez pentru critica română ca un poet perimat, să fie cea mai importantă manifestaţiune poetică a timpurilor… Iar “Romanţele mele pentru mai târziu” vor respira, în sfârşit, atmosfera prielnică romanţelor pentru totdeauna…
— Tocmai mă gândisem pe drum, venind spre dumneata, să-ţi pun întrebarea la care constat că mi-ai şi dat răspunsul. Voiam să te întreb: S-au făcut o seamă de jocuri de cuvinte în jurul titlului dumitale atât de celebru “Romanţe pentru mai târziu”. Mai sunt ele “pentru mai târziu” sau le crezi ajunse la destinaţie?
— Păi după cele ce le spusei, nu mai e nevoie să-ți explic nimic. Văd că gândurile noastre s-au potrivit.
Dar să-ţi mai spun ceva în legătură cu tipărirea acestei selecţii de poezii. Unele din ele, vreo cinci-şase, — şi anume acelea care la vârsta asta nu m-au mai mulţumit, — le prezint în variante pe care le cred definitive. De pildă, finalul poeziei “Sosesc corăbiile” e complet modificat…
— Sunt unele romanţe care s-au pus pe muzică. Bunăoară aceea faimoasă:
Eu ştiu c’ai să mă’nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată…
Cu ce sentiment asculţi cântându-se un poem al dumitale?
— Cu un sentiment de plăcere, firește. Îmi pare rău, însă, că autorul acestei singure melodii despre care știu este un necunoscut. Asta nu însemnează că pentru romanţele mele nu s-a găsit decât un singur autor. Dimpotrivă, au fost mulţi compozitori de talent şi cu nume consacrate care au încercat să pună pe muzică romanţele mele. S-au scuzat însă că trebuie să renunţe, deoarece romanţele mele sunt atât de muzicale, recitate numai, încât ei nu găsesc o melodie muzicală care să completeze propria lor melodie poetică…
— Ce crezi despre critici, domnule Minulescu?… Dumneata ai scris de toate: versuri, teatru, roman, nuvele… Numai după câte știu, critică n-ai făcut. De ce? Este o simplă întâmplare sau este o antipatie specială?
— Nu e o simplă întâmplare. N-am făcut critică de teamă să nu trec drept un scriitor ratat. Fiindcă ce sunt criticii altceva decât scriitori mai mult sau mai puţin inteligenţi care, dându-şi seama că Dumnezeu nu le-a dat darul de a fi creatori, se răzbună cicălind pe adevăraţii scriitori…
— Dar teatru de ce nu mai scrii?
— Dumneata te înşeli când crezi că eu nu mai scriu teatru. Întreabă-mă mai bine de ce nu mă joacă domnii directori de la Bucureşti, care probabil că sunt tot aşa de admirabili oameni de teatru ca şi colegii lor din străinătate… Îmi permit să vizez succesul, marele succes, după cum arată presa locală, pe care l-a obţinut “Allegro ma non troppo”, la Teatrul Naţional din Bratislava.
Şi, fiindcă veni vorba de excursiile teatrale în străinătate… domnul Minulescu scoate din buzunar şi îmi arată scrisoarea consulului român din Bratislava… Vești bune. Trupa din Bratislava a plecat în turneu cu “Allegro ma non troppo” și pe curând va fi la Praga reprezentarea “Amantului Anonim”, piesa d-lui Minulescu care a ultragiat moralitatea d-lui C. Kirilescu (la fel ca şi picioarele Marlenei Dietrich din “Îngerul Albastru”) şi a fost scoasă de pe afişul Teatrului Naţional.
— Aşadar, ai mai scris teatru… Ce anume?
— “Nevasta lui Moş Zaharia”
— O comedie?
— Dacă vrei, o comedie. O comedie tristă, ca să fiu mai precis.
— Când ai scris-o?
— Am scris-o acum trei ani. Dar am tot “clocit-o”. E o piesă foarte grea. E o piesă cu totul altfel decât toate lucrările mele de până acum. N-o să se mai spună că i-am copiat pe Bernard Shaw sau pe Luigi Pirandello. În “Nevasta lui Moș Zaharia” mă copiez pe mine însumi, sau pe Maeterlink cu “Monna Vamma” lui, care nu e imorală de vreme ce s-a jucat la Teatrul Naţional… În timp ce “Nevasta lui moş Zaharia” e pentru unii domni… prea prea…
— Să te întreb ceva, domnule Minulescu. Cum se împacă, şi încă de atâţia ani de zile, poetul Minulescu, boemul, cu d. Ion Minulescu, inspector în Ministerul Artelor?
— Se împacă foarte bine. Fiindcă Minulescu birocratul nu este decât o jumătate de zi la biroul lui de la Ministerul Artelor din strada General Berthelot No. 28, unde nu şi-a permis niciodată luxul să scrie versuri sau să copieze replicile personagiilor dintr-o piesă de teatru… Restul zilei, şi bineînţeles şi o parte din noapte, pe care mi-o rezerv, după împrejurări, mai mare sau mai mică, Minulescu birocratul se face nevăzut şi rămâne celălalt eu, aproximativul poet…
— Ce distracţie preferi?
— Datorez “Rampei” un răspuns la o anchetă despre sport. Dă-mi voie să fac şi eu o mărturisire care, poate, nu ți-o conveni dumitale, cronicar pasionat al sporturilor și să spun că în materie de sport nu admit decât cursele de cai, fiindcă acolo, cel puţin, oamenii sunt puşi la adăpostul barbariei desfigurării oficiale. Cursele de cai sunt singura mea distracție.
Domnul Minulescu dispare câteva clipe într-o cămăruţă de lângă birou, de unde se întoarce cu două sticle de liqueur. Sticle cu etichete. Şi pe etichete, tipărite următoarele identităţi:
“De vorbă cu mine însumi”. Avem lichid distilat de Ion Minulescu. E un liqueur galben. De lămâie.
Iar celălalt: “De vorbă cu cine-mi place”, poem lichid, distilat de Ion Minulescu.
— Din care să te servesc?
— Mulţumesc, dar nu obișnuiesc liqueururi…
— Nu-ţi plac liqueurile? Păcat. Ai fi avut ocazia să faci cunoştinţă cu fabricatele mele care, după unii, sunt mult superioare produselor mele literare, pe care nu le gustă…
Atunci serveşte-te cu dulceaţa asta de portocale. Ia, domnule, că asta nu e salteaua de paie pe care am mâncat-o eu, după cum au pretins şi au lăsat să meargă zvonul nişte prieteni binevoitori care mă scoseseră din literatură atribuindu-mi, prea din timpuriu, sfârşitul lui Eminescu…
Pentru a doua oară în cursul acestei convorbiri, d. Ion Minulescu mi-o lua înainte cu un răspuns la o întrebare hazlie pe care, mărturisesc, aveam un chef teribil să i-o pun, dar nu prea o găseam la locul ei”.
*** Jack Berariu, Rampa, mai 1935
Puteți citi și:
Pingback: Amintiri emoționante despre George Coșbuc - Dosare Secrete / September 20, 2023
/
Pingback: Inedit: Maria Tănase despre lelea Maria Ispas din Gorj - Dosare Secrete / September 25, 2023
/