Ion Minulescu: “Corigent la limba română”

Cred că ați citit cu toţii ultimul roman al domnului Ion Minulescu “Corigent la limba română” (1928, Editura Cultura Națională). Cartea, în afară de considerațiunile generale asupra vieții scrise de autor cu acea vervă şi causticitate care i-au făcut un loc cu totul aparte în literatura noastră, constituie un fel de autobiografie a autorului “Romanţelor pentru mai târziu” pe care competenţa profesorilor l-au lăsat în clasa şasea corigent la limba română.

Cum însă dl. Minulescu este un adevărat izvor de amintiri, i-am cerut să ne evoce şi alte întâmplări din viata sa depănată între malurile Senei şi cele ale Dâmboviței.

Cu acel umor de cea mai bună calitate şi cu acel spirit scânteietor care sunt atât de bine cunoscute, “conu Minu” s-a executat, profitând de ocazie să răspundă şi domnului Istrate Micescu care, în interviewul său din “Rampa” apărut acum vreo câteva luni, a evocat în cuvinte calde și emoționante timpurile când, împreună cu autorul “Casei cu geamurile portocalii”, epatau Parisul în cafeneaua Vachette.

Cu veșnica-i havană lipită în colțul gurii, domnul Minulescu ne-a spus:

— Cele mai interesante amintiri le-am povestit în “Corigent la limba română”, din care vroiam să fac un roman autobiografic. N-am reuşit să înjghebez însă decât o povestire indiscretă cu care mi-am distrat câţiva prieteni şi-am făcut să turbeze câţiva siniştri moralişti care, probabil, s-au născut oameni maturi şi n-au avut ca toată lumea o copilărie de care să-şi poată aduce aminte. Din povestirea mea, însă, am omis toate miorlăiturile romantice cu care eroii acestui gen literar îşi creează de obicei o aureolă falsă, graţie îndărătniciei cititorilor contemporani, care nu se lasă înduioşaţi decât de adulări personale. De când am început să scriu însă, n-am avut în vedere decât drumul cel mai scurt de la un punct la altul. Am mers, cum se spune, în linie dreaptă, ca aeroplanele sau ca vapoarele, şi nu mi-am plecat urechea decât la şoapta demonului voluptăţii de a scrie numai ce simţi, nu numai ce se poate vinde. Nu m-am folosit nici de poduri, nici de tuneluri. Am trecut cu picioarele prin apă şi m-am căţărat cu ghearele pe munți… Şi dacă astăzi sunt reumatic şi am braţele fracturate, mă mângâie convingerea fermă că adevărata imagine a vieţii unui om întreg nu e decât un reumatism articular şi o fractură generală…

Iată în ce constau mai toate episoadele din viaţa mea care ar merita să fie povestite cu decenţa unei comunicări academice, făcută de un savant medic specialist cu boli de nervi şi de organe genitale. Nu râdeţi, fiindcă lucruri noi nu ştie nimeni să povestească pe lume. De la facerea lumii, singura poveste creată cu adevărat, nu s-a mai putut inventa nicio poveste nouă, fără ca noutatea ei să nu fie descoperită mai târziu, uitată sau ascunsă intenţionat în vreunul din vechile tipare ale noutății unice… De altfel, singura scuză a unui povestitor este să poată povesti altfel de cum s-a mai povestit…

— Aţi putea să ne dați și nouă o probă de povestire nouă?

— Câte vreți… Să vă povestesc bunăoară ceva despre două din cele mai caracteristice prietenii din viaţa mea — doi dintre cei mai buni şi mai vechi prieteni ai mei. Unul este Codiţă Osiceanu, actualul director general al societăţii petrolifere “Steaua română” şi altul este Istrate Micescu, la numele căruia nu adaug încă niciun titlu calificativ până ce nu îl voi putea da pe acela care, după părerea mea, îl merita înaintea altora.

Codiţă Osiceanu este cel mai vechi prieten al meu — prietenul primei mele copilării. Ne cunoaştem aşa de demult că aproape nu-l mai pot reconstitui exact în memorie aşa cum o fi fost pe vremea când pentru prima dată am dat ochii unul cu altul. Pe vremea aceea nu ne crescuseră încă nici primii dinţi şi doicile noastre ne purtau probabil în braţe, pe aleea principală a grădinii publice din Slatina. De atunci sunt aproape 49 ani… Am crescut împreună, ne-am jucat împreună, ne-am bătut împreună şi tot împreună am pornit-o într-o bună zi din Slatina — eu însă, într-o parte şi el – în alta. Eu am făcut liceul la Piteşti; el, dacă nu mă înşel, la Turnu Severin. Destul că multă vreme nu ne-am mai văzut şi, la un moment dat, ne pierdusem cu totul urma, deşi eu — el pretinde la fel — continuam să ne gândim mereu unul la altul… După 15 ani ne-am regăsit la Paris. Din Germania, unde studia Minele, Osiceanu venea pentru prima oară să-şi petreacă vacanţa Crăciunului la Paris, unde eu, de un an şi mai bine, mă forţam să-mi stăpânesc emoţia în faţa profesorilor care predau cursurile îmbracaţi în robă. Ne-am îmbrăţişat ca doi naufragiaţi pe acelaşi mic colac de salvare şi-am dejunat împreună cu două tichete de un franc și 15 cenți dintr-un abonament plătit de mine. În schimb, Osiceanu a plătit consumaţia la Vachette, aproape de trei ori mai mare ca cele două tichete. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost:

— Tu ce cauţi la Paris?

— Am venit să mai respir, că m-am sufocat în Germania cu “Her doktorii” mei cu barbă şi ochelari…

Pe vremea acea, caracteristica tuturor savanţilor era miopia oculară, bineînţeles… I-am plâns de milă, l-am mângâiat, i-am urat examene cu elogii şi i-am prezentat o midinetă din Cartierul Latin, cu “dessou-uri” de mătase, nu de flanelă ca în Germania. La rândul lui, însă, Codiţă, m-a întrebat şi el:

— Dar tu ce faci la Paris?

— Eu? Câte puţin din toate. Eu nu sunt unilateral ca tine să fac numai minele. Fac “Ecole de droit” Boul Miche, Sorbona, Montparnasse, Luvru, Montmartre, Comedia franceză, Bullier, Noctambulea, Maxim’s, etc., etc.

Și Codiță, de mila căruia plânsesem eu până atunci, începu de data asta să plângă el de mila mea…

— Păcat de tine că n-ai să faci nimic. Prea se fac multe la Paris. Hai mai bine în Germania că, de bine, de rău, cu diplomele noastre în petrol, poţi face orice. Mai ales în ţară la noi, ţi se deschide orice uşă….

M-am revoltat şi m-am depărtat scârbit de el. Mi se părea că începe să miroase a păcură — un parfum dizgraţios pentru mine, care până atunci nu mirosisem decât a “Guerlain”.

Câţiva ani nu ne-am mai văzut. Din Cartierul Latin, ne-am întâlnit la Bucureşti. El era inginer petrolist la Moreni sau nu ştiu în care alt sat celebru din Prahova. Eu eram ziarist. Scriam articole de fond, fără să le semnez însă, ca să nu indispun pe director şi pe redactorii mai vechi, care se dădeau ei drept autori. În schimb, începusem să-mi semnez primele poezii cu numele adevărat… Am stat de vorbă la Kubler, unde Codiţă părea un client tolerat, faţă de autenticii stâlpi de cafenea care-şi boemizau viaţa cu cea mai candidă şi nobilă inconştienţă.

— Cum poţi, mă Codiţă, să trăieşti la ţară?

— Ce să fac, mă Ionel, mă, că şi lumea de la oraş, tot de la ţară se trage…

— Totuşi, caută să vii mai des pe la oraş, că numai aici poţi deveni celebru… Uite, pe mine a început să mă cunoască toată lumea de când public poezii în revistele literare…

Codiţă se înnegreşte la faţă ca o sondă în erupţie şi mă roagă cu glasul lui blajin de păcură nedistilată încă.

— Dedică-mi, Ionel, şi mie o poezie, ca să am şi eu cu ce să mă laud la inginerii mei, că ăştia nu citesc decât “Universul”.

— Bine, mă Codiţă… Am să-ţi dedic… Numai ai şi tu răbdare, fiindcă trebuie să-nţelegi că o dedicaţie n-o poţi face aşa, orişicui…

De-atunci au trecut însă aproape 20 de ani şi eu nu i-am dedicat încă nicio poezie lui Codiţă. Îi dedic în schimb amintirile acestea şi, mai ales, cele ce urmează, fiindcă sunt cu siguranţă mai preţioase şi mai sincere ca o poezie.

După război, ne-am regăsit iar. Eu nu mai eram ziarist, şi el nu mai era simplu inginer de mine, înaintaserăm amândoi la fel. Eu eram director într-un minister oarecare. El, director al societăţii “Steaua Română”.

— Bravo, mă Ionel!… Bine că te asiguraşi şi tu… Mulţumesc lui Dumnezeu, dar dacă m-ai fi angajat tu la societatea ta, poate m-aş fi asigurat mai bine ca la minister.

— Apoi, de!… Cine strică?… De ce n-ai vrut să faci şi tu ca mine, tot Minele?… Ce poate fi un poet la o societate de petrol?

— Bibliotecar!…

— Ce mă, eşti nebun?… Când o auzi consiliul de administraţie că s-a încărcat bugetul cu un post de bibliotecar, mă dă afară din slujbă.

Şi Codiţă avea dreptate. Ce puteam fi mai mult decât ce eram? În schimb, Codiţă, de câte ori mă întâlneşte pe stradă, opreşte automobilul şi mă invită:

— Hai, mă Ionel, să te duc la minister.

— Mulţumesc, dar nu mă duc la minister…. Mă duc la Capşa…

Într-o zi îmi spune:

— Ştii că mâine plec la Londra? Am o întrevedere cu directorul de la “Royal Dutch”.

Tresar ca şi cum aş fi auzit că Codiţă are o întrevedere între patru ochi cu Dumnezeu… N-am simţit niciodată o mai mare admiraţie pentru un om care se înalţă ca pentru Codiţă. Şi Codiţă este prietenul meu cel mai vechi — prietenul meu de pe vremea când aproape nu existam nici eu, nici el… De data asta, însă, Codiţă nu mai îmi pare ca miroase a păcură, ca în ziua când ne revăzusem la Paris. De data asta Codiţă mirosea a “Guerlain”.

— Mă Codiţă, dar la Paris, te opreşti sau nu?

— Poate! În orice caz nu mai mult ca o singură noapte. Ce vrei să faci la Paris?

— Păcat! Fiindcă noaptea sunt prăvăliile închise… Te-aş fi rugat să-mi cumperi o sticlă de la “Guerlain”, dar ştii… parfum veritabil de care întrebuinţam eu la Paris.

Codiţă surâde mulţumit că-mi poate dovedi o dată mai mult că tot el avusese dreptate. Astăzi cele mai multe parfumuri se prepară tot din petrol…

Ca să-mi arate prietenia lui, Codiţă mi-a adus sticla de parfum. Când mi-a adus-o însă, peste vreo trei săptămâni, nu mai eram director general. Noul guvern mă retrogradase. Şi toate astea din vina prietenului meu Codiţă Osiceanu!… Dacă aş fost funcţionar la “Steaua Română”, probabil că petroliştii români nu s-ar fi atins de un poet, tot român ca şi ei.

Clipe de reculegere. poetul întoarce o altă filă din cartea vieţii sale.

— Al doilea prieten bun, cu care mi-am completat, ca să zic aşa, o bună parte din tinereţea mea, este Istrate Micescu. De când am schimbat cu el primele cuvinte şi până când fluctuaţiile vieţei ne-au făcut să ne vedem mai rar, Micescu a fost totdeauna reversul medaliei propriului meu suflet. De ani de zile nu ne mai vedem decât întâmplător. Totdeauna, însă, tresărim la fel. Eu cel puţin, îl savurez ca pe o havană veritabilă pe care, de multe ori, întârzii s-o fumezi, tocmai fiindcă este unica din colecţie. Sunt prietenii care te dor, ca o rană veșnic deschisă. Dar sunt şi prietenii care continuă să te obsedeze ca şi cicatricea unei răni vindecate.

Ne-am cunoscut la Piteşti, în clasa a II-a liceală. Directorul de pe vremea aceea, Toma Trifonescu, mă cheamă la începutul anului şcolar ca să-mi prezinte un elev nou venit de la Ploieşti.

— Uite… Dumnealui este Minulescu Ion şi dumnealui Micescu Istrate, băiatul noului profesor de fizico-chimice.

Luându-ne apoi de umăr pe fiecare, ne aduse pe unul în faţa altuia şi adăugă:

— Să fiţi prieteni și să nu vă certaţi niciodată… Daţi-vă mâna şi să nu vă mai despărţiţi până nu veţi sfârşi liceul…

Şi a fost aşa cum a zis Toma Trifonescu. Nu ne-am despărţit niciodată, deşi în clasa VI-a eu am rămas corigent şi-n toamnă repetent. Ne-am regăsit însă peste un an la Bucureşti, şi în vacanţă iar la Piteşti, iar după ceva timp la Paris, unde plecaserăm amândoi să construim câte ceva, potrivit fanteziei şi înclinaţiunilor noastre fireşti. El şi-a sfârşit construcţia mai repede ca mine, deşi nu întrebuinţase decât granit, dar şi oţel călit. Eu însă n-am sfârşit-o nici acum, fiindcă mă amuz să construiesc numai din trestie de baltă.

Să revenim, însă, la prietenia noastră din liceu. Prietenia noastră era ca firma unei prăvălii noi cu doi proprietari asociaţi. Eram două exemplare foarte reuşite, mai ales la Piteşti, unde majoritatea elevilor de liceu de pe vremea acea suferea de lipsuri catastrofale, lipsuri pe care liceenii din zilele noastre nu le-ar putea suporta o singura zi măcar. Trei sferturi din elevii liceului nostru erau veniţi de prin satele apropiate şi alte oraşe care nu aveau clasele de liceu complete. Adunaţi din cele patru unghiuri ale judeţului şi celelalte oraşe învecinate, elevii liceului păreau, în totalitatea lor, un fragment din faimoasa “Cruciadă a copiilor” care s-ar fi abătut din greşeală la Piteşti. Până ce s-a impus uniforma în toate liceele din ţară, majoritatea elevilor putea servi cu succes ca figuraţie în opereta “Lumpatius vagabondus”.

Micescu cu mine şi cu încă cinci-şase colegi eram singurii elevi favorizaţi de soartă şi de sacrificiile părinţilor cu dare de mână. În ziua când ne-a prezentat Toma Trifonescu, ziua deschiderii cursurilor, am intrat împreună în clasa II-a pe care până atunci nu o cunoşteam încă nici unul din noi. Deşi musafir, onorurile clasei le-a făcut totuşi Micescu. M-a luat de mână şi a intrat cu mine în prima bancă. S-a aşezat apoi în capul băncii, iar pe mine m-a aşezat alături de el. Când i-am obiectat că locul lui era rezervat premiantului întâi din clasa I, Micescu a scrâşnit din dinţi şi mi-a răspuns cu ironia blândă a unui pui de vulpe:

— Ce-are a face, că şi eu la Ploieşti tot premiant întâi am fost. Sa vedem cine o să fie de azi înainte premiant?… Ei sau eu?…

Şi aşa a şi fost. A fost întâiul totdeauna şi peste tot, acolo unde întâietatea se socoteşte după darurile pe care ţi Ie-a dat Dumnezeu şi nu după tocmeala ce ţi-o propun oamenii… Simt însă că dacă ar fi să vorbesc mai mult despre acest om-fenomen, aş intra în conflict, în primul rând, chiar cu admiratorii lui, pe care nu i-aş putea mulţumi niciodată, fiindcă setea unui credincios pentru idolul său nu se potoleşte decât cu o serie de ploi torenţiale şi nu cu un simplu “jet d’eau” dintr-o grădină publică.

Să părăsim, deci, malurile Argeşului şi dealurile de la Ciumeşti pe unde ne-am perindat tinereţea şi bucuria zilelor de sărbătoare sau de vacanţă şi să ne oprim pe malurile Seriei, unde fatal trebuia să ne întâlnim ca doi probişti de la “Teatrul Naţional” în căutarea unui rol de protagonist.

Abia porniţi din gara Piteşti, Micescu îmi spune:

— Mă, Ioane, mă… La Paris, tu ştii că trebuie să ne punem pe muncă? Tu, dacă ai de gând să mai petreci și de azi înainte, eu zic să încheiem petrecerea ta Viena, ca să nu ne molipsim de ea la Paris. La Viena, putem să ne oprim o noapte ca să ne facem de cap. Odată însă ajunşi la Paris, gata! Pe muncă cinstită, Ioane, nu glumă…

A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. El poate să fi avut şi altele mai frumoase. A fost mai frumoasă ca toate “Nopţile” lui Musset. Noaptea asta petrecută în tovărăşia lui Titi Micescu la Viena, în ajunul unui început de eră nouă în viaţa noastră, mi-a rămas şi astăzi încrustată intactă în memorie, ca un blazon de nobleţe seculară pe o armă de luptă ruginită de vremuri…

La Paris însă, nu s-a ţinut de cuvânt decât Micescu. Eu n-am avut curajul să sfârşesc noaptea la Viena şi am continuat-o şi la Paris. De aci, oarecare răceală între noi — o răceală aparentă, bineînţeles, dar foarte explicabilă atât pentru el, cât şi pentru mine. Pentru el, fiindcă îl punea la adăpostul tentativelor care i-ar fi putut întrerupe munca primei lui ucenicii de titan, iar pentru mine satisfacţia de a-l vedea zilnic înălţându-se tot mai sus, aşa de sus că simţeam o adevărată voluptate că Titi Micescu îşi păstra printre românii de la Paris aceeaşi întâietate ca şi în ţara lui.

Într-o seară, Micescu apare la Vachette. Apariţia lui provoacă printre clienţii români o unanimă admiraţie, contagioasă ca o boală fără remediu. Toată lumea exclamă:

— Uite-l pe Micescu! Şi parcă fiecare a vrut să zică:

— Uite-l pe Preşedintele Republicii!

Micescu mă căuta pe mine! O nouă senzaţie… O nouă nedumerire.

— Ioane! Peste o lună încep examenele. Să faci bine, cu începere de mâine, să te prezinţi în fiecare dimineaţă la mine acasă, ca să te pun în curent barem cu noţiunile elementare. Ia seama, să baţi de trei ori la uşă. Şi să nu carecumva să cazi la examen, că ne facem de râs…

Ultimele lui cuvinte m-au făcut să mă cutremur. Erau expresia celei mai sincere şi neprecupeţite prietenii. Înţelesei că o cădere a mea la examen l-ar fi mâhnit pe el mai mult poate ca pe mine însumi. I-am promis clar că voi face aşa după cum îmi ordonase. L-am ascultat şi a doua zi dimineaţa la ora opt mă găseam în faţa uşii sale de la etajul al patrulea al unei clădiri din strada Cardinal Lemoine.

Pe uşă, însă, alături de cartea sa de vizită, citesc o inscripţie cu creion roşu: “Nu e nimeni acasă”…

Nu se poate!… Doar m-a chemat el singur. Nu l-am plictisit eu cu această vizită care, la drept vorbind, era mai plictisitoare pentru mine decât pentru el. Bat odată… Bat de două ori… şi la a treia oară, uşa se deschide şi Micescu însuşi face semn să intru.

— De ce ai scris pe uşă că nu eşti acasă?

— Fiindcă nici nu vreau să fiu pentru nimeni afară de tine. Acum nu trebuie să ne mai plictisească nimeni… Nu mai avem timp de vizite… După examen, o să facem tot felul de vizite… De azi încolo, însă, vizită numai în “Codul civil”…

După câteva zile, însă, inscripţia cu creion roşu de pe uşa lui Micescu începuse să mă obsedeze în aşa hal că într-o bună zi, mă mulţumii să-mi zic: “Micescu nu e acasă” şi nu mai bătui să-mi deschidă…

După examen, ne-am întâlnit din nou. Eu rămăsesem tot în tranşee. Titi Micescu, însă, trecuse cu succes, neatins de niciun foc, dincolo de sârmele ghimpate.

La Bucureşti, după ce a fost numit profesor la Facultatea de drept, Micescu s-a grăbit să-mi propună să trec cu el examenele rămase în restanţă la Paris. Le-am amânat însă din an în an. Le-am amânat cum se spune “pentru mai târziu” până ce, într-o bună zi, în locul unui examen la drept, m-am pomenit cu un volum de “Romanţe pentru mai târziu”.

Când am citit interviul lui Istrate Micescu din “Rampa”, mi-am dat seama că bunul meu prieten n-are să-mi ierte niciodată farsa de a-l fi pus în situaţia găinii care cloceşte, fără să ştie, ouă de raţă.

Probabil că Titi Micescu nu se aştepta să mă vadă poet, ci, mai repede, un avocat ca şi el. Spera poate să fie secondat de mine la bară, aşa după cum fusese secondat atâţia ani de-a rândul, pe băncile liceului din Piteşti sau pe băncile şcolii de drept de la Paris, până în clipa când mi-am dat seama că omul care şi-a scrântit piciorul, când a călcat o dată strâmb, nu şi-l mai poate repara pentru nimic în lume.

Îi cer iertare pentru acest accident involuntar, petrecut exact în clipa când eram hotărât să pornesc în “linie dreaptă”. Regret că am fost cel mai suspect elev al celui mai mare om de legi al nostru. În schimb, i-am rămas cel mai bun prieten, fiindcă nu l-am împovărat până acum cu niciun fel de proces penal sau chiar civil. Îi promit însă că, odată şi odată, îl voi face apărătorul din oficiu al procesului propriei noastre tinereţi, în care prietenia celor doi “I. M.” ar putea face obiectul celei mai frumoase pledoarii.

Şi iată cam ce s-ar putea povesti pentru cititorii “Rampei”… Două prietenii, încondeiate ca nişte ouă roşii, pentru cele două zile de Paşti.

— Vă mulţumim, dar Paştile au trei zile… Ne mai trebuie încă o povestire.

— Regret, dar povestirea unei a treia prietenii tot atât de bune şi de vechi o voi face poate de Crăciun. E vorba de pictorul Iser, care nu este nici petrolist, nici om de legi, dar care, ca şi mine, a debutat călcând tot strâmb. Deocamdată mulţumiţi-vă cu acestea două.

Pentru a treia zi de Paşti, însă, cititorii “Rampei” îmi pot face cinstea şi plăcerea să mi le mai citească încă o dată. Oameni mult mai iluştri ca mine i-au plictisit adeseori cu povestiri mult mai anoste ca ale mele.

Dl. Minulescu fumase, în cursul convorbirii, nu mai puţin de trei havane.

*** Rampa, aprilie 1930

Puteți citi și:

Romanţa zilelor de ieri: Ion Minulescu și Claudia Millian

Acasă la Ion Minulescu