Ion Minulescu s-a născut la București pe 6 ianuarie 1881, la doar o săptămână după ce tatăl său, Tudor Minulescu, murise chiar în seara de Revelion. La scurt timp după aceea mama lui s-a mutat la Slatina, copilul a urmat școala primară și gimnaziul la Pitești, dar a dat examenul de bacalaureat la pensionul particular „Brânză și Arghirescu” din capitală.
Doi ani mai târziu, tânărul a plecat la Paris pentru a studia dreptul, dar, intrând în contact cu boema artistică, și-a schimbat planurile, a renunțat la studiile juridice și s-a concentrat pe activitatea literară. După patru ani s-a întors în țară, iar în 1905 a publicat câteva fragmente de proză din “Jurnalul unui pribeag” în revista Viața nouă.
Un an mai târziu, în 1906, Ion Minulescu a început să publice o parte din versurile ce vor compune “Romanțele pentru mai târziu” în revista Viața literară a lui Ilarie Chendi și tot în această perioadă a început prietenia sa cu Dimitrie Anghel.
Pe 11 aprilie 1914, scriitorul s-a căsătorit cu profesoara de desen Claudia Millian, și ea poetă, cei doi având o fiică, pe Mioara Minulescu, artist plastic. În perioada războiului, între 1916 și 1918, soții Minulescu s-au refugiat la Iași, au revenit în 1919 la București și au devenit unul dintre cele mai mondene cupluri ale epocii interbelice.
“O oră cu poetul Ion Minulescu, acasă la el, înseamnă o călătorie retrospectivă în trei sferturi de veac. 30 de ani s-au împlinit de la apariţia “Romanţelor pentru mai târziu”, dar poetul respiră parcă eterna tinereţe a boemei pe care a trăit-o. A boemei Parisului de acum patru decenii şi a boemei bucureştene din care, azi, au mai rămas doar răsleţe imagini.
Te afli în casa poetului Ion Minulescu sub acoperământul împătimitului de frumuseţe. Nu voi enumera operele străine şi româneşti, glorii ale plasticei aninate în cadre pe pereţi, icoanele pe sticlă ale Făgăraşului, sfeşnice aduse de peste hotare cu flăcăruia amintirilor arzând nevăzută pentru noi. Făptura lui populară, trecând pe aria unei șansonete, fluierate distrat sub pălăria mare, fulardul, veşnicul fulard minulescian, trecând strada ca o pasăre ciudată, te primeşte acasă cu aceeaşi dinamică, sufletească, “umplându-ţi sertarele minţii cu atâtea amintiri, vorbe de duh şi săgetându-te cu zâmbetul de mare copil al poetului.
Când amintirile au tăcut pentru o clipă, am întrebat:
— Care este sentimentul pe care-l încercaţi la împlinirea acestor trei decenii de când a pornit ritmul “Romanţelor pentru mai târziu?
— Parcă nici nu-mi vine sa cred că de la apariţia primului meu volum de versuri au trecut 30 de ani. Mă dă de gol, însă, versul “Era prin anul una mie şi nouă sute opt… îmi pare” din “Romanţa noului venit”, cu care începe primul meu volum de versuri. Recunosc clar că, oricât de tinere mi-ar părea romanţele mele pentru mai târziu, astăzi ele mă îmbătrânesc totuşi cu 30 de ani. Şi când mă gândesc că în anul când apăruseră depăşisem un sfert de veac din viaţă… În schimb, mă mângâi cu generozitatea aşa ziselor spirite de elită, care de câte ori mă ascultă rostindu-mi versurile în public, mi-acordă parcă anume circumstanţe atenuante, graţie cărora mă simt mult mai tânăr decât sunt cu adevărat.
— Care este secretul acestui succes cu un ecou, care de altfel nu-şi află sfârşit?
— Secretul acestui fericit fenomen intim constă probabil în modul cum înţeleg eu să-mi pun în valoare producţia poetică. Un magazin de pietre preţioase, dacă nu are şi o vitrină somptuoasă în care îşi expună marfa din interior, dă faliment. Aşa se întâmplă şi cu versurile noastre care, oricât de valoroase ar fi ele din punct de vedere artistic, citite numai prin volumele în care au fost publicate sau recitite pe la festivităţi culturale, de către autorii lor pur şi simplu papagaliceşte rămân aceleaşi litere moarte sau, cel mult, rezonanţe fără ecou, şi atâta tot. Când le rostim însă, nuanţându-le după personalitatea ideilor din fraze, versurile noastre se animă parcă şi, căpătând aripi ca şi sburătoarele pământului, în loc să se piardă în vânt fără nici o urmă, se rotesc agresive în jurul sufletului colectiv al auditorilor în somn, până ce pătrund în el ca într-un buzunar în care până atunci nu s-ar fi găsit nimic de preţ.
Iată în ce constă așa zisul secret profesional al versificatorilor cu valută forte. Un prieten căruia îi explicam odată mecanismul succesului în public al unui versificator care posedă darul de a vorbi tot aşa de bine după cum ştie să îi scrie, întrebându-mă pe un ton de glumă “ce are a face scripca cu iepurele?” i-am răspuns: “Adevărat… n-are nimic de a face scripca cu iepurele, mai ales când nu-ţi convine să vezi decât o scripca la dreapta şi un iepure la stânga. Dar când faci un efort de imaginaţie să vezi iepurele călare pe scripcă sau s-auzi scripca modulând năzuinţele sufleteşti ale iepurelui poet, nu te mai gândeşti la clasica laşitate a iepurelui, ci numai la sonoritatea unor armonii nebănuite până atunci.
— Atunci versul nu poate fi citit în intimitate cu glasul minţii? Versul trebuie oare numai spus şi turnat în auz ca sunetul apelor?
— Dacă mi se permite să mai adaug ceva, pe înţelesul tuturor nedumeriţilor asupra soartei versurilor fără succes sau a celor de o valoare dubioasă, dar pline de răsunet în marele public, voi afirma că de cele mai multe ori cioclul unor anume versuri este chiar autorul lor care, neştiind cum să le însufleţească după ce le-a creat din lut, lasă această sarcină delicată pe seama editorilor lipsiţi şi de suflet, şi de simţul frumosului. Aceştia, în loc să le aşeze acolo de unde ar trebui să privească omenirea, adică în vârful unei cruci de biserică, pe culmea unui munte cât mai aproape de cer, se grăbesc să le înmormânteze cu dricuri de clasa I in cimitirele depozitelor de volume cu filele netăiate încă, dar pe coperte cu banderole pompoase “Ultima noutate literară” sau “marele succes literar al anului în curs”. Iată се-aş fi avut de spus despre “Romanţele pentru mai târziu” după treizeci de ani de la apariţia lor, când, recunoască orice om de bună credinţă, deşi s-au epuizat în trei ediţii consecutive şi, actualmente, nu se mai găsesc pe piaţă, ele continuă să trăiască, iartă-mi-se lipsa de modestie, ca şi cum ar fi fost intitulate “Romanţe pentru totdeauna”, în ciuda celor câţiva confraţi ai mei care au avut norocul să fie tipăriţi şi în “ediţii definitive”.
*** O oră cu Ion Minulescu, 1938
În perioada interbelică, poetul a fost inițiat în francmasonerie, la fel ca și soția sa, Claudia Millian-Minulescu, care a devenit una dintre puținele femei legate de Marea Lojă de Adopţiune Steaua Orientului ce fusese fondată pe 1 martie 1922. Sunt consemnate numele a 24 de “surori” inițiate în mișcare, printre care prozatoarea Bucura Dumbravă, actrița Agepsina Macri-Eftimiu (soția scriitorului Victor Eftimiu), Zoe C. Pallade și Smaranda Maltopol, soția colonelului Mihail Maltopol.
Pe 11 aprilie 1944, chiar în ziua aniversării căsătoriei sale, și la aproape o săptămână de la bombardamentele americane asupra Bucureștiului, Ion Minulescu, ajuns la vârsta de 63 de ani, a murit la Spitalul Brâncovenesc.
“Cu Ion Minulescu a dispărut o figura foarte vie a mișcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem și dandy, purtător de steag al tendințelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, după Mircea Demetriade, Ștefan Petică și Iuliu Săvescu, înaintașii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din câți l-au cunoscut, l-au auzit citindu-si versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere sau numai l-au văzut trecând înfășurat în marile lui șaluri colorate nu vor putea uita pe artistul independent în persoana căruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile modernismului literar. Monologul lui exploziv făcut din verva paradoxală și cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obișnuiseră să vadă în el un camarad sau un înaintaș…
Formula lui literară și umană era aproape în întregime constituită curând după 1900 când, în urma celor câțiva ani de petrecere la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeții simboliști și de acei versificatori în același timp rafinați și populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruant, cari, în fiecare seară, risipeau spiritul lor scânteietor în renumitele taverne literare ale Metropolei, la Chat noir sau la Noctambule.
Când Minulescu se înapoiază în țară și, după începuturi gazetărești în Capitală, acceptă un post administrativ la Constanța, literatura noastră era puternic stăpânită de semănătorism. Era o vreme de preocupări sociale și naționale, așa încât jocul lui literar și firea sa diletantă trebuiau neapărat să trezească rezerve.
Revistele literare își țin la început ușile închise pentru el și poetului îi plăcea să-și amintească, până în anii lui din urmă, de chipul cum a izbutit să-și introducă versurile în Viața literară a lui Ilarie Chendi și să-și câștige admirația directorului, consimțind numai să-și transcrie bucățile în versuri regulate”, scria Tudor Vianu într-un articol omagial închinat lui Ion Minulescu în iulie 1944. (Revista Fundaţiilor Regale: revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, 1 iulie 1944)
Claudia Millian a trăit încă aproape douăzeci de ani, până în 1961, transformând apartamentul în care a locuit împreună cu fiica sa într-un mic muzeu care putea fi vizitat cu o programare prealabilă. Decizia a fost luată pe 17 decembrie 1947 de ministrul Artelor de la acea vreme, Ion Pas:
Noi, ministru secretar de Stat la Departamentul Artelor,
Având în vedere dispozițiunile art. 1 și 20 din legea Nr. 315 din 1945, pentru organizarea și funcționarea Ministerului Artelor, publicată în Monitorul Oficial Nr. 94 din 24 Aprilie 1945;
Având în vedere dispozitiunile art. 7 din legea Nr. 803 din 1946, pentru organizarea muzeelor naționale de artă și arheologie, publicată în Monitorul Oficial Nr. 238 din 14 Octombrie 1946;
Văzând referatul Direcțiunii artelor Nr. 18.232 din 1947, precum și avizul Consiliului superior al muzeelor, consemnat în procesul-verbal Nr. 24 din 1947, precum și inventarul colecției de artă Ion Minulescu; Având în vedere că această colecție de artă plastică este pusă la dispoziția specialiștilor și amatorilor de artă,
Decidem:
Art. 1. – Colecția de artă plastică, pictură, sculptură, desen, mozaic, artă religioasă, artă țărănească, obiecte de artă și cărți instalată în apartamentul din b-dul Palatului Cotroceni Nr. 19, fostă proprietate a poetului Ion Minulescu, astăzi proprietatea d-nelor Claudia Minulescu și Mioara Minulescu, moștenitoarele poetului, se declară de utilitate publică, purtând titulatura “Colecția Ion Minulescu”, asimilându-se în totul regimului de care se bucură muzeele și colecțiunile publice, în ce privește protecția și supravegherea conservării acestor bunuri de artă, în cadrul legilor în vigoare.
Art. 2. – Proprietarele colecțiunilor de artă prevăzute la art. 1 sunt obligate la cererea Ministerul Artelor să permită vizitarea acestor colecțiuni de către public în orele și zilele fixate de comun acord.
Art 3. – D-nele Claudia Minulescu și Mioara Minulescu nu pot
înstrăina obiecte din cele trecute în inventar, fără a înștiința în prealabil Ministerul Artelor.
Art. 4. – Pentru a se asigura colecțiunilor arătate la art. 1 buna conservare, d-nele Claudia Minulescu și Mioara Minulescu sunt datoare a veghea ca destinația încăperilor în care se găsesc piesele de artă formând aceste colecțiuni să nu fie schimbată, având răspunderea și obligațiunea de a sesiza ministerul ori de câte ori se vor produce încercări din partea terților de a ocupa sub orice formă vreuna din încăperile din imobilul situat în București, b-dul Palatului Cotroceni Nr. 19.
Art. 5. – Dl. director al artelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.
Dată la 17 Decemvrie 1947
Ministru, Ion Pas
În 1991, fiica poetului, Mioara Minulescu, ajunsă la o vârstă înaintată, a donat Muzeului Literaturii Române casa părinților și toate bunurile din locuință, inclusiv desenele mamei și manuscrisele tatălui, cu condiția ca acestea să fie păstrate ca si cum părinții săi ar locui încă acolo. Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian” se află în București, pe Bulevardul Gheorghe Marinescu nr. 19, în cartierul Cotroceni.
