Adrian Pintea a făcut parte din acea rară categorie de actori care păreau să trăiască într-o lume proprie, construită din literatură, muzică și o permanentă nevoie de frumusețe.
În anii ’70 și ’80, când cinematografia și teatrul românesc traversau perioade complicate, a devenit una dintre figurile cele mai iubite ale scenei românești. Publicul îl asocia cu eroi romantici și sensibili sau cu personaje istorice traversate de neliniști interioare, iar colegii îl descriau ca fiind un artist fragil, care trăia fiecare rol cu o intensitate aproape dureroasă.
Născut la Beiuș, pe 9 octombrie 1954, Adrian Pintea provenea dintr-o familie de preoți ardeleni, fapt care avea să-i influențeze profund raportarea la lume. Într-un interviu acordat în 1983, actorul vorbea cu un amestec de ironie și melancolie despre propria copilărie: „M-am născut la Beiuș… pe când cădea o castană și se întâmpla anul 1954. De ce? Cu scopul precis de a trăi printre oameni.” Era deja prezent în cuvintele lui acel ton melancolic și reflexiv care avea să-i definească întreaga existență.
Anii adolescenței petrecuți la Oradea l-au format intelectual. Citea mult, mergea la cinema, cânta la chitară și ducea o existență boemă. „Ieșeam dintr-un cinematograf și intram într-altul”, mărturisea mai târziu. Nu era atras de exuberanța zgomotoasă a generației sale, ci de introspecție și de universul literaturii, Shakespeare, Dostoievski sau Tennessee Williams devenind reperele sale spirituale.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1979, într-o generație remarcabilă, și încă din anii studenției a atras atenția profesorilor și a regizorilor. La Studioul Casandra jucase deja în „Oedip salvat”, în regia lui Mihai Măniuțiu, și în „Romeo și Julieta”, montată de Cătălina Buzoianu. Profilul său aristocratic, vocea gravă și privirea melancolică îl transformaseră rapid într-o apariție aparte pe scena teatrului românesc.
În următoarele decenii, Adrian Pintea avea să joace pe scenele Teatrului Național, Bulandra și Nottara, construind roluri care au rămas pentru totdeauna în memoria publicului. A interpretat personaje din Shakespeare, Pirandello, Cehov, Strindberg sau Mircea Eliade și a colaborat cu regizori precum Liviu Ciulei, Ion Cojar, Tompa Gábor sau Horea Popescu.
Oana Pellea, colega și prietena sa, îl descria drept „un armăsar divin cu coama în vânt”, amintindu-și de perioada în care au jucat împreună în „Hamlet”, la Craiova. „A citit biblioteci întregi. A ridicat săli în picioare, în aplauze. Un actor intelectual. Un om pe care îl dureau tot și toate”, spunea actrița.
Pentru marele public, însă, Adrian Pintea a devenit aproape legendar prin aparițiile sale cinematografice. A fost unul dintre actorii preferați ai regizorului Mircea Veroiu, cu care împărtășea sensibilitatea artistică și aversiunea față de vulgaritate. A jucat în filme precum „Între oglinzi paralele”, „Adela”, „Pădureanca”, „Domnișoara Cristina”, „Falansterul”, „Moartea unui artist” sau „Un bulgăre de humă”, dar rolul care l-a făcut celebru a fost cel al haiducului Iancu Jianu.
În anii ’80, figura sa romantică și vocea profundă păreau create special pentru astfel de personaje. Chiar și Florin Piersic, actorul asociat mult timp cu rolurile de haiduc, mărturisea că nu exista cineva mai potrivit decât Adrian Pintea pentru acest rol. După ce a fost distribuit în „Iancu Jianu”, Pintea l-a sunat pe Piersic și l-a întrebat dacă nu se supără că va deveni și el „haiduc”. „Câți oameni te sună să te întrebe asta?”, își amintea Piersic cu emoție.
Dincolo de teatru și film, Adrian Pintea era poet, eseist și profesor. În ultimii ani ai vieții a predat la UNATC, unde studenții îl adorau pentru sensibilitatea și generozitatea sa. În 2002, a surprins lumea culturală prin publicarea volumului „Hamlet sau actorul lucid”, o reflecție profundă asupra condiției artistului și asupra artei teatrale. În paginile sale apăreau idei care păreau să prevestească drama sa interioară. „Singura plată a actorilor pare a fi ingratitudinea uitării”, scria Adrian Pintea.
Textele lui literare erau marcate de aceeași intensitate poetică și de aceeași sensibilitate vulnerabilă care îi definea jocul scenic. În volumul „Pământul americanului”, actorul descria aproape metafizic sufletul artistului: „Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată şi zbuciumată de nesomn şi străveziu ca veşnica amintire a iubirii.”
Adrian Pintea avea și o latură profund boemă. Iubea caii, muzica, literatura și singurătatea. Dacă ar fi avut o vacanță neașteptată, spunea într-un interviu, și-ar fi luat „câteva cărți dragi” și ar fi plecat la Sâmbăta de Jos „să călărească de dimineața până seara”.
În ultimii ani ai vieții, sănătatea lui s-a deteriorat grav. Suferea de ciroză hepatică avansată, complicată cu afecțiuni cardiace, renale și pulmonare. Fusese infectat cu virusul hepatic B, fuma mult și avusese în trecut probleme cu alcoolul. Medicii de la Institutul Clinic Fundeni au explicat la acel moment că varianta unui transplant hepatic devenise imposibilă.
Actorul s-a stins din viață pe 8 iunie 2007, la doar 53 de ani, în urma unui șoc septic sever. Dispariția sa a provocat un val de emoție în lumea artistică și culturală românească. Președintele Traian Băsescu, ministrul culturii, colegi de scenă, regizori și foști studenți au vorbit atunci despre pierderea unuia dintre cei mai importanți actori ai României.
La Teatrul Bulandra, unde jucase în ultimii ani, moartea lui a fost resimțită ca o tragedie personală. „Îl vom iubi tot timpul pe Adrian”, declara regretatul Alexandru Darie, directorul teatrului. „Este o pierdere foarte importantă pentru teatrul și filmul românesc.”
„Sufletul actorului este o piaţă pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conştiinţe neştirbite, alte suflete… Nu se poate intra oricum, însă, nici impostor, nici bădăran, nici delator jalnic, nici straşnic purtător de bocanci noroioşi şi trufaşi. Prin tristul farmec al singurătăţii sale, sufletul actorului se închide posac la asemenea nedorite vizite şi astfel îl găsesc uneori, surâzând de serviciu, prin cele mai întunecate cafenele ale oraşului…
Sufletul actorului respiră dezordonat şi ameţitor, pentru ca respiră praf stelar. Râsul său nu este râs, ci speranţa râsului omenesc, plânsul său nu este plânsul, ci nădejdea că plânsul omenesc poate deretica ungherele vraişte ale necazului.
Sufletul actorului apare în luminile chinuitoare ale rampei pentru a VESTI, măreţ, sălbatic şi îndrăgostit generos, Firul Vieţii! El este stăpânul lui Da şi al lui Nu. În acelaşi timp, învăţător şi elev al mâhnirii omeneşti.
Carbonar, duelist, rege în vacanţă, muncitor al minţii, medic al tulburărilor tuturor, carte de căpătâi vorbitoare, prieten care ştie să mintă atât cât trebuie adevărului să prindă viaţă şi chip. Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră a tuturora pentru că n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propiului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.
Sufletul actorului nu se poate înghesui într-un pumn strâns. Geamătul lui de reproş ne va face să deschidem, înfioraţi şi cu grăbire, palma închisă…” (Extras din “Pământul americanului”, Adrian Pintea)
Poate că Adrian Pintea a intuit încă din timpul vieții drama uitării despre care scria atât de des. Și totuși, în memoria publicului românesc, el continuă să existe ca o prezență aparte: actorul romantic cu voce gravă, intelectualul melancolic care recita impecabil, omul care își trăia rolurile ca pe propriul destin.
Surse:
“Pământul americanului”, Adrian Pintea, Editura Eminescu, 1996
Scânteia tineretului, 1983
