“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat.
În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.
Eri după masă familia, încredinţată de doctori că niciun ajutor medical nu i se mai poate da şi că e definitiv condamnat, l-a transportat acasă, unde a sucombat astăzi dimineaţă.
Alexandru Sahia moare în vârstă de numai 29 de ani”.
Gazetarul Alexandru Sahia s-a născut pe 9 octombrie 1908 în comuna Mănăstirea de lângă Olteniţa, a urmat cursurile Liceul Militar „D. A. Sturdza” din Craiova şi și-a luat bacalaureatul la Colegiul Naţional „Sf. Sava”. A urmat apoi Facultatea de drept din Bucureşti, fără însă a susține examenul de licenţă. Atras de literatură încă din perioada liceului, când a editat o revistă împreună cu Horia Roman, C. L. Vâlceanu, Mircea Grigorescu şi alţi colegi, a devenit colaborator al ziarului „Vremea“, ajungând secretar de redacţie.
A scos apoi revista de literatură proletară „Bluze Albastre” şi a publicat câteva nuvele într-o colecție tipărită de Editura „Adevărul”.
Alexandru Sahia a colaborat cu „Veac Nou‘‘ revistă de critică socială, cu ziarele „Adeverul Literar“, „Viata Literară“, prima serie a “Biletelor de Papagal”, “Azi“, „Cuvântul Liber“ şi „Era Nouă”.
În anul 1935 a plecat într-o călătorie de documentare în URSS, de unde s-a întors atât de impresionat, încât a publicat o carte cu impresii despre transformările sociale pe care le-a observat. Avea pregătite notele şi mai multe capitole pentru romanele “Huliganii lui Dumnezeu”, o carte despre viaţa din mănăstire pe care a trăit-o timp de un an, şi „Tatar-Bunar”, un volum despre viata şi frământările ţăranilor basarabeni.
Nu a apucat să-și termine niciunul dintre proiecte. Întreaga breaslă a suferit la dispariția prematură a tânărului gazetar care avea doar 29 de ani când a încetat din viață, pe 12 august 1937. Prietenii cei mai apropiați și colegii din redacțiile la care a lucrat l-au însoțit pe ultimul drum, în cimitirul din comuna natală.
“Este ultima lovitură abătută asupra sufletului nostru ca să-l vestejească. La redacţie, în biuroul unde, zi de zi, scârţâie peniţele în degetele aplecate peste pagini, o masă a rămas singură şi mută. E a lui Alexandru Sahia, doborât azi dimineaţă — şi definitiv — de o boală cumplită, după ce murise şi înviase în ultimul an, de mai multe ori, sub ochii noştri, trist miracol şi de scurtă durată.
Alexandru Sahia dispare la 29 de ani, adică la o vârstă când moartea e o insultă adusă soarelui, tinereţii şi tuturor semnelor pure, pornite în extaz şi uimire să cucerească viaţa.
Moartea, care l-a trecut dincolo pe Sahia, ne pălmuieşte, iar fulgerul ei este de cenuşă şi ne îndoliază inima pentru totdeauna. Pentru Alecu, ea este o deslegare, însă, într-atât cortegiul chinurilor sale părea să nu se mai isprăvească. Viaţa lui a fost una dintre cele mai chinuite, destinul lui, unul dintre cele mai amare. Un zbucium care şi-a zig-zagat mersul prin nervii lui Sahia, prin spiritul lui, prin carnea şi prin sufletul lui, lăsând urme profunde şi însângerate.
În cei 29 de ani, Alexandru Sahia a trecut printr-o serie de experienţe care ar umple şi ar îndurera zece vieţi normale, încercând cariera armelor, sensibilitatea lui Alexandru Sahia, reflectată atât de credincios în ochii veşnic umezi, în sprâncenele veşnic mirate, în linia de salcie plângătoare a trupului, s’a dat înapoi, rănită.
Ce criză de conştiinţă l-a îndemnat, apoi, prin 1927—28 dacă nu mă înşel, să îmbrace rasa călugărească şi să se afunde într’o chilie de la Cernica, — nu ştiu.
Nu l-am întrebat niciodată. Dar şi acum îmi răsare înaintea ochilor umbra aceea de călugăr cernit, purtând aplecat pe un umăr capul de Christ suferind pe care am întâlnit-o acum vreo zece ani, împreună cu Horia Roman şi Octav Şuluţiu, lângă Teatrul Naţional.
Pe urmă, Alexandru Sahia a părăsit şi viaţa mănăstirească. Himerele îl chemau din fumul altor zări.
Cum o să pot uita colaborarea strânsă dintre Alexandru Sahia şi mine, când — împreună, aproape copii — redactam, prin 1929, „Mişcarea literară”, la „Rampa”? Sau sărăcia, foamea comună, pe care le simţeam fiecare, dar pe care—nu-i aşa? — trebuia, spuneam noi, să le înfrângem până la urmă…
Cine ar putea spune cât a cântărit, în biata viață a lui Sahia, toată acea mizerie care i-a apăsat umerii, într’o vreme când, după cum atât de plastic spunea un alt prieten al lui Alecu și al nostru, al tuturor, Constantin Lucreția Vâlceanu, purtam pâinea la șold, ca pe o geantă“?
Fără să vrei, pumnii se ridică la cer, spre a blestema o soartă, care, cufundând rând pe rând în pământ unele dintre cele mai cinstite valori ale tinerei generaţii, păstrează pe glob până la adânci bătrâneţe toate nulităţile şi pe toţi imbecilii.
Acum vreo trei săptămâni, l-am văzut ultima oară pe Sahia. La o masă unde veselia camaradului Th. Iorga şi delicateţa lui Horia Roman încercau să voaleze tristeţea şi relele presentimente, venind vorba nu mai ţin minte despre ce, Alexandru Sahia a exclamat la un moment dat: „Voiu trăi şi o voiu face şi pe asta!”
I-am urat la despărţire: „Noroc Alecule şi sănătate!“
Sănătatea nu a mai venit, iar noroc nu a avut Alecu niciodată.
Alexandru Sahia nu a dat niciodată buzna în amfiteatrul literaturii şi nu a căutat nicicând arena publicităţii, ca atâţia alţi confraţi. Iată pentru ce, acum câteva luni, în primăvară, am rămas şi surprins şi îngândurat, observând febrilitatea cu care acest scriitor sobru îşi dicta nuvelele la maşină.
Cine ştie de ce gând îndoliat era dictat ritmul acela de respiraţie în panică?
Astăzi, Alexandru Sahia nu mai e. În urma lui, rămâne de-abia un început dintr-o activitate de scriitor, care, pentru noi, care o cunoaștem mai îndeaproape, se anunța excepțional de fecundă. De-abia un început, dar, Doamne, cât suflet!
(Eugen Jebeleanu, Dimineața, 1937)
“În aceste zile de toamnă friguroară, cu frunze care-și întârzie ruginierea, amintirea lui Sahia mi-a zvâcnit luminoasă dintre rândurile unui articol rememorativ. О apariție de Christ, се-și anina masca bunătății înapoia unor mustrări de uitare prea repede.
Dl. Horia Roman, căci despre articolul său e vorba, sesizase această mulcomire, nefiresc de grabnică, în jurul amintirii lui Alexandru Sahia, dojenindu-se de nepăsarea altora. Și nu stiu de ce, parcurgând rândurile acelea, mi-am adus aminte că datorez lui Sahia primii mei pași în publicistică și un șirag de trăiri, laolaltă, cândva… Că fără vrerea mea, am întârziat să îngenunchiez la lespedea criptei sale.
O fac acum, cu lacrămile pitite pe după slove, și poate că și peste câteva săptămâni, alături de prietenii lui, „cari au mai rămas și cari luptă pentru același „ideal comun de desrobire“….
N-am fost cu Alexandru Sahia nici coleg de școală, nici camarad de baricadă socială. Tinerețea mea a cunoscut alte arcuiri și hârtoape; de multe ori destinul, în loc să mă apropie de el, m-a izolat, cu o sumedenie de semne de întrebare, în juru-mi. Așa-i scris unora dintre noi: să ne hărțuim cu năluci, să ne separăm pe nimicuri, ca într-o bună zi mâna rece a morții să ne urechieze, aducând pe înstrăinați la aceeași matcă a idealului „comun de desrobire“!
Păstrez, ca într-o casetă de vechi suveniruri, frânturile prieteniei mele cu el. L-am cunoscut prin 1934, la Vremea, unde era secretar de redacție. Prin mijlocirea lui Octav Șuluțiu, colaboram la pagina literară a săptămânalului, cu o serie de scrisori inedite ale lui Vasile Pârvan. De cum mă văzu, Sahia mă luă sub ocrotirea sa. ÎI ajutam la corecturi, uneori la paginație și în puținele răgazuri îmi povestea spinii drumului lui prin viață. Deși publica pe la diferite ziare și reviste, nevoile îi încovoiaseră grumazul, nu atât însă cât să-i răpună luceferii din suflet. Mi-aduc aminte cum o iarnă întreagă a încropit să-și cumpere o pereche de șoșoni și, când a isbutit, venise primăvara!
Născut din țărani, tare înglodați de vitregiile sociale, Alexandru Sahia a gustat, de fraged, irosirea în câștigarea existenței. Fără alt blazon decât talentul, idealul și omenia sa, a străbătut, trăgând cu sine și revolta atâtor nedreptăți întâlnite pe drum.
Bun, milos, îndatoritor, iubitor, împăciuitor, a luptat pentru stârpirea cruzimii și a strâmbătății din omenire. Un atare bronz nu-și putea avea soclul decât în granitul de nevoi al muncitorimii și oropsiților de legi și privilegii.
Îi datorez o parte din cunoștințele mele asupra mecanismului social.
Cu ochi domoli, dar convingători, și cu glas de îndrumător, își rostea crezul lui, crezul tuturor celor ce luptă pentru расе, pâine și dreptate. „Arta, îmi spunea el, nu e singurul luceafăr și poate chiar unica speranță de desăvârșire universală… De aceea ea trebuie să slujească cauza Dreptății, schițând căi pentru înfăptuiri imediate… Un scriitor trebuie să fie un luptător social, insul care știe ce vrea, care nu-și bate joc de convingerile sale, care este jurat luptei până la biruință și care în felul acesta scapă Artele și Umanitatea de la respingătoarea mediocritate“.
Cuvinte desgropate dintr-un carnet de însemnări din acea vreme. Și care-l integrează pe Sahia în hotarele aceleiași arte pentru care au sângerat Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Istrati, Roman Rolland…
Reiese limpede din ce aluat a fost frământat Sahia și cât de firească i-a fost evoluția și purtarea. Un luptător, dârz si echilibrat, dublat de un artist care s-a sbătut să biruie ororile veacului, prin inima sa generoasă, sufletul său îndatoritor și faptele-i consecvente.
Poate și de aceea Alexandru Sahia s-a risipit atât de timpuriu, prăbușit în toiul focului, în ceasuri când tineri ca el pot prilejui revirimente în haosul social al unei țări…
(Alexandru Talex, Adevărul, 1937)
