Alexandru Șuțu, fondatorul învățământului psihiatric din România, s-a născut pe 30 martie 1837 și a făcut studii de medicină la Atena și Paris. Revista Fundațiilor Regale i-a dedicat în 1939 un articol amplu despre care aflăm detalii despre parcursul său profesional: “Fost membru în Consiliul Sanitar Superior, Efor al Spitalelor Civile la 1894, profesor la Facultatea de Medicină în 1881, doctorul A. Şuţu a murit la vârsta de 82 de ani, în anul 1919.
Om energic şi întreprinzător, având mijloace materiale şi o mare suprafaţă socială, dedicându-se psihiatriei de la începutul activităţii sale medicale, personalitatea lui a dăruit un puternic imbold acestei discipline medicale la noi în ţară. În 1867, tânărul medic care se întorcea de la studii cu disciplina şcoalei franceze îşi începu activitatea medicală pe multiple planuri, cu un egal entuziasm. În acelaşi an, este numit medic primar al Ospiciului Mărcuţa, îşi începe activitatea de publicistică medicală şi face chiar să apară o revistă condusă de el, una din primele reviste medicale de la noi, «Gazeta Spitalelor».
Tot în anul şcolar 1867 – 1868, începe un curs de psihiatrie numit Clinica Boalelor Mintale, cu prelegeri ţinute duminica la Ospiciul Mărcuţa, pentru elevii anului V al Şcoalei Naţionale de Medicină, întemeiată de dr. Carol Davila cu zece ani mai înainte.
Aceasta ne indică rolul cel mai important pe care l-a avut doctorul Şuţu, acela de întemeietor al Şcoalei Psihiatrice Româneşti. În adevăr, la 1857, la întemeierea şcoalei lui Davila, nu exista nici o catedră de boli mintale în programul ei, la 1862, când importanţa crescândă a şcolii determină reorganizarea ei,se prevede în proiectul programului de cursuri şi un curs numit “Boalele Mentale”, care, din lipsă de medici specialişti, nu a fost însă niciodată ţinut.
În 1864, când se face primul proiect de transformare al şcolii în Facultatea de Medicină, odată cu înființarea Universitaţii din Bucureşti, se prevede şi o clinică numită “Morbele Mintale”. Întârziind însă aplicarea proiectului de transformare, Şuţu îşi începe cursul, probabil onorific, în cadrul şcolii ce aştepta încă ridicarea în rang. Eforturile sale n-au fost însă suficiente ca să determine crearea unei catedre definitive, de atâtea ori schiţată, dar niciodată realizată, şi în programul Facultăţii de Medicină, care începe să funcţioneze definitiv la 1871, psihiatria nu-şi află încă locul.
Şuţu trebuie să se mărginească mai departe la activitatea sa ca medic la Mărcuţa, scoţând, în 1870, o a doua revistă condusă de el, “Gazeta Medico-Chirurgicală şi a Spitalelor”. Abia în 1881, Şuţu fu numit profesor, dar la catedra de Medicină Legală. Aplecarea sa pentru psihiatrie, ca şi libertatea pe care i-o permitea înrudirea celor două discipline, făcură însă ca activitatea lui Şuţu la catedră să fie consacrată în egală măsură şi cursurilor de psihiatrie.
În sfârşit, în 1898, venind la catedra de Medicină Legală profesorul Mina Minovici, profesorul Şuţu devine titular al catedrei de psihiatrie, de astă dată definitiv şi legal înfiinţată. La această catedră pentru a cărei apariție Şuţu luptase 30 de ani şi de a cărei înfiinţare îşi legase numele avea să-i urmeze, în anul 1909, profesorul Obregia”.
Medicul a fost scos la pensie la împlinirea vârstei de 70 de ani, în octombrie 1909, și a încetat din viață pe 22 septembrie 1919. La un congres de specialitate, doctorul Tomescu îl omagia astfel: “Profesorul Şuţu a fost o personalitate remarcabilă a medicinei româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El a creat în ţara noastră psihiatria medicală, ca şi învăţământul acestei specialităţi, pe care a reuşit să îl impună graţie ştiinţei, graţie talentului şi graţie muncii sale.
Spre norocul specialităţii noastre, aproape de încheierea secolului trecut, apare o altă personalitate puternică, de o înaltă valoare intelectuală şi de o mare putere creiatoare. Este profesorul dr. Obregia, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1892, medic primar la spitalul Mărcuţa în 1893 şi profesor de clinică a boalelor mintale din 1910”.
La Mărcuța a fost internat pe 3 februarie 1889 poetul Mihai Eminescu, fiind apoi transferat la Caritatea, un alt sanatoriu coordonat tot de doctorul Șuțu, cu sediul în Strada Plantelor.
Detaliile sunt oferite de ziarul Lupta din 9 aprilie 1889:
“Direcţiunea ospiciului Mărcuţa, spune Epoca, a făcut cunoscut parchetului că nu mai poate ţine în căutare pe nenorocitul nostru poet Eminescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe acei a cărora întreţinere e plătită de primăria Capitalei.
Primul procurorul, faţă cu această învitaţiune puţin umanitară a direcţiunei ospiciului de alienaţi, a cerut de la domnii medici Nikita, Alexianu şi Şuţu să-i prezinte un raport asupra stărei poetului Eminescu.
Acest raport a fost depus ieri şi dintr-însul se constată că boala crudă care a lovit pe sărmanul bolnav se agravează din zi în zi.
În urma celor arătate, d. prim-procuror va cere de la primul preşedinte al tribunalului de Ilfov să institue o curatelă asupra bolnavului, adică asupra modestei pensiuni de 250 lei pe care i-a acordat-o, — şi încă nu de mult, Camera; din ea se va plăti pensiunea la ospiciu”.
În 1887, un gazetar al ziarului Lupta a vizitat ospiciul din afara Bucureștiului și a oferit cititorilor informații inedite despre serviciile de îngrijire conduse pe primii medici psihiatri din România:
“Cu ocaziunea unei plimbări ce am făcut la monastirile Pasărea şi Cernica, mă oprii, la întoarcere, în drumul meu, la renumitul nostru ospiciu de alienaţi Mărcuţa, situat pe şoseaua Pantelimonului, la o distanţă de vreo 25 de minute de la bariera Moşilor.
Graţie cunoştinţei ce aveam cu un medic ataşat la acel serviciu, mi-a fost cu putinţă de a vizita ospiciul şi de a-mi satisface curiozitatea ce de mult încă o aveam. Nu mă voi încerca de a schiţa impresiunile ce le poate simţi cineva neobișnuit cu contactul alienaţilor; această sarcină o las penelor literare, oamenilor impresionabili şi cu o imaginaţie mai fecundă decât a mea. Eu mă voi mărgini numai de a descrie pe scurt cele văzute— şi în aceasta sper de a fi de un oarecare folos pentru acei cari n-au vizitat ospiciul— şi de a face vreo câteva aprecieri cari, dacă nu vor fi absolut juste, cel puţin sunt isvorâte din convicţie şi din buna mea credinţă.
* * *
Mai întâi să începem cu clădirile care constituie acest ospiciu. Acestea să compun dintr-un edificiu principal afectat pentru locuirea bolnavilor din regimul comun, pentru care familiile, sau în caz de pauperitate a acestora, judeţele plătesc lunar 40 fr. pentru întreţinere, şi de mai multe atenanţe destinate pentru farmacie, cancelarie, administraţie, locuinţa personalului etc. etc., de care nu ne vom ocupa, prezintând pentru noi o importanţă cu totul secundară.
Ceea ce ne interesează e localul bolnavilor. Acesta are un singur etaj şi prezintă forma unui pătrat, împărţit prin două părţi diametralmente opuse în două jumătăţi, la care, în faţă, mai este alipită câte o aripă dreptunghiulară.
Una din aceste jumătăţi e destinată pentru bărbaţi, iar cealaltă pentru femei. În timpul verii, bolnavii, ce sunt clasaţi în furioşi şi liniştiţi, sunt adăpostiţi în mai multe curţi, circumscrise prin înalte ziduri şi alipite de acest edificiu.
În el să mai găsesc aşezate ateliere şi anume: la femei o cusătorie, iar la bărbaţi o tâmplărie, cizmărie şi fierărie, în care lucrează bolnavii sub conducerea meşterilor respectivi. Să ştie astăzi de toată lumea că distracţia şi munca manuală au efecte foarte salutare asupra alienaţilor.
De aceea înfiinţarea acestor ateliere este mai mult decât lăudabilă; ar fi de dorit numai ca ele să fie înmulţite, mai cu seamă la femei, care n-au decât o cusătorie. Şi la bărbaţi ar fi oportun de a mări câmpul ocupaţiunilor, înfiinţând ferme pentru a-i întrebuinţa la munci campestre; actualmente ospiciul nu dispune decât de puţin pământ ce nu e suficient pentru atâtea braţe.
** *
E regretabil că localul bolnavilor prezintă multe inconveniente igienice; aşa, de exemplu, spaţiul lui e relativ prea mic pentru numărul total al bolnavilor (în termen mijlociu 180 de ambe sexe), ventilaţia aproape nu există, lumina e puţin suficientă, iar privăţile sunt cu totul primitive, din care cauză exalează un miros foarte displăcut şi insalubru.
Ceea ce e şi mai simţit e lipsa aproape totală de celule pentru izolare, atât de întrebuinţate astăzi în ospiciile moderne. Chiar curţile prezintă defecte, sunt mici şi insuficient umbrite.
* * *
Cu toate aceste inconveniente igienice, îngrijirea medicală ce se dă bolnavilor e din cele mai bune şi conştiincioase, şi aceasta graţie competinţei celei mari şi stăruinţei neobosite ale eruditului profesor doctor Şuţu, căruia îi este încredinţată dirigearea serviciului.
E păcat numai că tocmai aici, unde personalul medical trebuie să fie foarte numeros, onor. Eforie a redus din numărul internilor, lăsând numai doi, care, cu toată bună-voinţa, nu pot satisface toate cerinţele acestui greu serviciu.
* * *
Trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult curăţenia şi ordinea ce domneşte în ospiciu, şi dacă la aceasta vom adăuga că şi alimentaţia care în celelalte spitale, după cum m-am informat, lasă mult de dorit, aici e bună şi suficientă, va fi de ajuns pentru ca cineva să înţeleagă că administraţia îşi face conştiincios datoria. De acest din urmă fapt, adică de alimentaţie, m-am convins însumi, asistând din întâmplare la masa bolnavilor. Nu e nimic mai interesant şi curios decât de a vedea un număr foarte mare de nebuni adunaţi împrejurul meselor şi mâncând; unii cu o voracitate bestială, după ce-şi înghit cu grabă mâncarea lor, caută să răpească îmbucătura vecinului, alţii mănâncă într-un mod inconştient, automatic, uitând câteodată lingura aproape de gură din cauza unei concentrări morbide; şi în fine, un număr mai mare care, refuzând de a mânca singuri, sunt hrăniţi de infirmieri cu lingura sau de interni, care le introduc alimentele prin mijlocul unor sonde direct în stomac. Astfel e nutrit şi Piuiş de la Târgovişte, cunoscut îndestul prin crimele sale. El se află într-o mică odaie, culcat cu faţa în sus, cu ochii închişi perpetuu, şi cu mâinile aduse ca pentru rugăciune. Starea lui generală, graţie acestei alimentaţiuni, e foarte satisfăcătoare.
* * *
Cu toată buna voinţă ce aş avea de a descrie mai mulţi bolnavi, foarte interesanţi de altminterea, îmi este imposibil din cauza lipsei de spaţiu. Voi spune numai într-un mod general că, din toate maladiile mintale, epilepsia, paralizia generală şi demenţa aici predomină. Cea din urmă, mai cu seamă, după cum a arătat domnul doctor Şuţu la un congres al medicilor români, a început de un scurt timp încoace să secere multe victime şi, ce e şi mai de îngrijit, este faptul că chiar populaţia rurală a început să dea un contingent simţit acestei teribile maladii.
* * *
Plimbându-mă prin frumoasa şi bine întreţinuta grădină a ospiciului, am mai văzut o altă categorie de alienaţi, care se numesc aici pensionari.
Pentru aceştia familiile lor sunt datori de a plăti 80 lei pe lună. Ei sunt plasaţi într-o casă situată la spatele ospiciului, în curtea vechii mănăstiri Mărcuţa.
E de mirat că tocmai pensionarii, care ar avea dreptul la un oarecare confort, au un local ce se află în cele mai rele condiţii igienice.
E adevărat că pentru a ameliora soarta lor onor. Eforie a mai construit în anul acesta un pavilion care, după cum m-am informat, va fi destinat pentru femei pensionare. Dar bărbaţii vor fi condamnaţi de a rămâne cine ştie cât timp încă tot în localul cel vechi şi insalubru.
** *
În general vobind, am constatat cu mult regret că, faţă cu avântul ce a început să ia spitalele noastre şi faţă cu sacrificiile ce li se fac, ospiciul Mărcuţa, azilul cel mai de căpetenie al ţării noastre, a rămas pe un plan inferior din puntul de vedere al clădirilor. Şi, cu toate acestea, este unicul institut al Eforiei care are un venit considerabil, venit ce acoperă mai toate cheltuelile de întreţinere.
Fără să fiu taxat de religios, voi termina cu biserica ospiciului. Situată în curtea pensionarilor, ea e cu totul ruinată, aşa încât serviciul bisericesc nu se mai celebrează aici”.
*** Lupta, 27 septembrie 1887
