Alexandru Obregia, medicul vizionar care “a scos nebunii din mănăstiri”

Născut pe 20 iulie 1860 la Iași, Alexandru Obregia a urmat Facultatea de Medicină, iar în 1888, la vârsta de 28 de ani, și-a susținut teza de doctorat la București. În perioada 1888-1891 s-a specializat în psihiatrie și neurologie la Berlin și Paris, din 1893 a devenit medic primar psihiatru la Ospiciul „Mărcuța”, iar din 1905 directorul instituției. În 1908, a introdus, aplicat și publicat în practica medico-chirurgicală puncția suboccipitală. În 1909 a devenit, prin concurs, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din București, poziție pe care a ocupat-o până în 1934, iar în 1922 a fost ales Președinte al Societății Române de Psihiatrie.

În 1932, într-o perioadă în care problema eutanasiei era îndelung dezbătută de opinia publică din România, profesorul s-a exprimat ferm împotriva procedurii, explicând că medicii sunt datori să susțină viața pacienților, nu să le-o suprime: “Noi nu trebuie să luăm oamenilor ceea ce nu le putem da”.

Întemeietor al Spitalului Central de Boli Mintale din București care astăzi îi poartă numele, medicul a creat nu doar un loc de îngrijire la standardele secolului XX, ci și o școală de prestigiu în psihiatria românescă: “S-ar putea spune că în zilele noastre nebunii au adevărate orașe. Adunați la un loc, sub supravegherea oamenilor sănătoși și a medicilor, trăiesc omenește, în case frumoase. Li se dă îngrijire și multe dintre cazuri se vindecă. Spitalul Central, așezat pe fosta Vatră a Mănăstirii Văcăreștilor, este un asemenea oraș, adăpostind peste o mie de bolnavi, în numeroase pavilioane, adevărate vile, printre care sunt străzi și alei, arbori umbroși și peluze de flori. Au acolo până și sală de cinematograf și o casă de rugăciuni. Flori se văd atât prin camerele frumoase ale bolnavilor, precum și prin culoare, prin sufrageriile largi, luminoase, bine aerisite și frumos aranjate, parcă ar fi niște restaurante.

Fotografiile ilustrează și completează cele mai sus arătate. Cititorii să nu se mire că nu văd în aceste pagini demenți îmbrăcați cu haine fanteziste, de popă cu căldărușa în mână, regi și împărați, etc., cărora chiar personalul spitalului le dădea înainte diferite titulaturi tip Înalt prea sfințite, Măria Ta și așa mai departe. Bolnavii au fie haine cuviincioase civile, aduse de acasă, neputând fi întru nimic deosebiți de oamenii normali, fie uniforme speciale, comode. Nu se complace nimeni în delirurile lor, ci sunt chemați, în mod simplu, pe nume: domnul cutare sau doamna cutare. Chivărele de hârtie, împodobite cu pene și slide, precum și costumele stranii din petice colorate au dispărut cu desăvârșire. Plimbându-te azi prin aleile înflorite ale Spitalului Central, uiți de multe ori că te afli într-un lăcaș de suferință, fiind înclinat mai degrabă a crede că ești undeva în vilegiatură”, scria revista Realitatea ilustrată într-un reportaj publicat în 1937.

Profesorul doctor Alexandru Obregia a încetat din viață sâmbătă, 24 iulie 1937 la București. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela cimitirului Bellu, cortegiul fiind urmat de membrii familiei și de elevii săi devotați. La domiciliul medicului s-au primit numeroase vizite și telefone de condoleanțe, profesorul dr. I. Bălăceanu fiind cel care a prezentat omagii în numele întregului consiliu profesoral al Facultății de medicină din București.

Printre numeroasele telegrame primite, presa vremii o citează pe cea a profesorului dr. Blifa, din partea personalului spitalului Socola și a personalului clinicii neuro-psihiatrice din Iași, care au adus un ultim omagiu “ctitorului spitalelor de boli mintale din vechiul regat și întemeietorul științei psihiatrice române”.

Printre amintirile evocate: “Țin minte că acum doi ani, când s-a inaugurat Academia română de medicină și când sala era aproape plină, deodată apare Obregia. Sprinten, grăbit, grațios în mișcări și cu zâmbetul pe buze, își face intrarea. Era cel mai în vârstă, dar părea cel mai tânăr.

Profesorul Nicolau (dermatologul) zise radiind de plăcere și privind spre Alexandru Obregia:

– Ce zici de acel cel mai tânăr membru al Academiei noastre?

Alexandru Obregia a avut însușiri de mare animator. Cine a văzut imensul Spital Central de boli mintale de lângă București, care e întreg opera stăruințelor sale, își poate da seama de ce au fost în stare să înfăptuiască o minte și o energie constructivă ca a lui. Medicul a fost și director general al Serviciului Sanitar, pe atunci echivalent cu ministrul sănătății de astăzi. Lui i se datoreză crearea Fondului de epidemii care, în mijlocul indolenței administrative, a adus sănătate în bezna și-n infernul satelor.

La plecarea lui de la minister a publicat un Raport general, o operă care poate fi socotită ca epocală în publicistica evoluției sanitare a țării. Alexandru Obregia făcea parte din vechea generație, atât de mult hulită astăzi. Am vrea să vedem măcar doi din generația de azi la nivelul culturii lui medicale, a energiei lui și a pasiunii pentru binele obștesc.”

La Universitate, la Facultate de Medicină, la Spitalul Central de Boli Mintale și la Asociația generală a medicilor s-au arborat drapele de doliu.

Luni, 26 iulie, la Tribunalul Ilfov s-a deschis testamentul profesorului, care fusese încredințat doctorului P. Tomescu, cel mai apropiat colaborator al său.

Profesorul Obregia și-a lăsat biblioteca clinicii de psihiatrie, cu indicația să fie instalată la Spitalul Central de Boli Mintale și Nervoase din București, pentru înfăptuirea căruia a depus o muncă uriașă, legatarul testamentar fiind dr. Tomescu.

În testament, marele profesor și-a exprimat dorința să i se facă o înmormântare simplă, cu un singur preot, fără flori.

Ceremonia funerară a avut loc marți, 27 iulie, la capela Cimitirului Bellu.

“Prima organizare medicală pentru îngrijirea bolnavilor mintali s-a realizat la 11 decembrie 1838 la Schitul Malamuci din județul Ilfov, situat la poala Codrilor Vlăsiei, sub auspiciile Eforiei spitalelor civile, în urma unei decizii a lui Alexandru Ghica, domnitorul țării în acea epocă. Înainte de această dată, din vremuri depărtate alienații erau internați în diferite mănăstiri, unde li se asigura o asistență religioasă, în conformitate cu ideile și prejudecățile acelor vremuri.

În legile vechi și mai ales în Pravila lui Matei Basarab de la 1652 se găsesc norme de ordin juridic în legătură cu actele anti-sociale ale alienaților și acolo apare ideea intervenției medicale pentru identificarea bolnavilor.

La 1838 se organizează deci, pentru prima oară, o îngrijire medicală a bolnavilor, numindu-se un doctor și infirmieri capabili să asigure o asistență, atât cât permiteau posibilitățile de atunci.

De la 1838 până la 1845, funcționează în aceste condițiuni azilul de la Malamuci, apoi se mută la mănăstirea Mărcuța, fiind condus din punct de vedere medical de doctorul Nicolae Gănescu, având în anul 1847 un număr de 40 de bolnavi.

În 1867, conducerea ospiciului o ia doctorul Al. Șuțu, om tânăr, cu frumoase studii în străinătate. După 30 de ani de la începuturile asistenței medicale a bolnavilor mintali în țara noastră, se creează la Facultatea de medicină din București un curs liber de psihiatrie, care îi este încredințat doctorului Șuțu. Abia după alți 30 ani de progres al științei și de propagandă, s-a creat catedra de psihiatrie și “clinica boalelor mintale” al cărei prim titular a fost profesorul Șuțu.

Profesorul Șuțu a creat în țara noastră psihiatria medicală. Spre norocul psihiatriei, aproape de încheierea secolului trecut apare o altă personalitate puternică de o mare valoare intelectuală și de o putere de muncă excepțională. Era doctorul Obregia, profesor de istologie la Facultatea de medicină din București în 1892, medic primar la Spitalul Mărcuța în 1893 și profesor de clinică a boalelor mintale din 1910. Timp de 41 de ani (1893-1934) profesorul Alexandru Obregia a condus nu numai serviciul său de spital, clinica de boli mintale a universității, dar toată psihiatria românească, într-un spirit de înaltă știință și de mari realizări. Ca director general al Serviciului Sanitar, a întemeiat Spitalul Central de boli mintale din București, care, început în 1906, a putut fi terminat abia în 1923, când a început să funcționeze. Profesorul Obregia a scos bolnavii din mănăstiri și i-a instalat în spitale moderne, ceea ce a constituit o reformă epocală în psihiatria românească. Astăzi, dl. profesor dr. P. Tomescu este titularul catedrei și colaboratorii domniei-sale continuă importanta operă socială a precedesorilor săi.

Psihiatria a devenit, grație marilor descoperiri înfăptuite în ultimele două decenii, o specialitate activă, grație căreia marea majoritate a bolnavilor se vindecă sau își ameliorează suferința atât de mult încât își pot relua activitatea socială.

În secția de bărbați, din 481 bolnavi intrați, au ieșit în 1938:

Vindecați complet- 50,15%

Ameliorați – 30,76%

Au rămas în spital la sfârșitul anului – 12,24%

Au fost transferați în azil – 5,19%

Au sucombat – 1,66%

Aceste date statistice dovedesc în mod evident randamentul medical și social al clinicii. Pentru ca psihiatria să aducă și mai însemnate servicii sănătății publice, va trebui să-și desfășoare activitatea sa pe triplu plan: curativ, preventiv și pe acela al igienei mintale”. (Ilustrațiunea română, 1939)

Surse:

Realitatea ilustrată (martie 1930, iulie și august 1937)

Adevărul, iulie 1937

Ilustrațiunea română, 1938