Cine n-a auzit de Circul Regal Român Teodor Sidoli! Dacă vom spune că prin arena lui a trecut tot Bucureştiul, vom spune prea puţin. De fapt, circul era cunoscut de locuitorii din întregul vechi regat. Era imposibil ca vreun provincial să vină la Bucureşti fără ca să nu viziteze circul, aşezat la întretăierea celor trei străzi din apropierea podului Mihai Vodă. Am vestit pe cititorii noştri atunci când primăria Capitalei, implacabilă, a hotărât dărâmarea zidurilor bătrânei arene în care odinioară se auzeau hohote de veselie si de râs. Vizitând din nou circul, spre a obţine un interview de la d. Fr. Sidoli, singurul supravieţuitor dintre vechii proprietari şi conducători ai instituţiei, am mai găsit în picioare aceeaşi stâlpi cilindrici de fier, susţinători ai vechii bolte şi care răsar acum dintre cărămizile şi lemnăria prăbuşită, ca nişte braţe întinse zadarnic spre cer.
De jur împrejur se văd ruine şi bălării…
Dar înainte de a vorbi despre zilele de glorie ale „Circului regal român” din zilele noastre, să aruncăm o privire spre vremea şi mai veche. Ce fel de artişti erau odinioară pe la noi? E adevărat că, mai ales în ultimii ani, saltimbancii au făcut uimitoare progrese, ajutaţi de mijloacele tehnice moderne: aeroplanul, paraşuta, motocicleta, automobilul… Salturile mortale se fac azi împreună cu motocicleta sau automobilul, iar oamenii sar de la mii de metri sau numai de la douăzeci de metri, protejaţi de paraşută.
Dar să nu se creadă că cei vechi nu ştiau nimic, cu toate că erau puşi în situaţie de inferioritate, neavând la dispoziţie mijloacele tehnicii moderne.
Pe atunci acrobaţii, actorii şi jonglerii care dădeau reprezentaţii prin meleagurile noastre se numeau soitali, pehlivani, măscărici, comedianţi, caraghioşi.
Petru Vodă Cercel văzuse pe bufonii regali de la curtea lui Henric al II-lea de Valois şi a simţit şi el nevoia să aibă asemenea petrecere la curte pe vremea când nu exista în Principatele Române nici teatru, nici concerte, nici circuri, nici vreun alt soi de petreceri, în afară de teatru de păpuşi „Vasilachi” şi lăutari. Azi, cel din urmă muritor, chiar un ţăran din vreun bărlog depărtat, poate avea zilnic numeroasele satisfacţii de artă ce i le oferă Radio-ul, gramofonul… mulţumiri pe care nu le puteau gusta odinioară nici măcar regii sau împăraţii.
Aceştia erau nevoiţi să se mărginească la micile reprezentaţii ce se dădeau la curţi de către artişti pribegi ce colindau ţările: cântăreţii, saltimbancii, boscarii, actorii… pe care lumea de pe atunci îi cam confunda pe unii cu alţii, fără a le da prea mare consideraţie.
Scrisorle lui Ion Ghica vorbesc despre doi români, doi caraghioşi ai lui Petru Vodă, şi anume: „Manea nebunul” şi „Prinţipul Zamfir” care, în realitate, erau un fel de clovni ce-şi permiteau să spună uneori adevăruri usturătoare boierilor şi chiar Domnului, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea.
De altfel, „măscăricii” erau cunoscuţi la Curtea domnească încă din secolul al XVI-lea. Cronicarul descrie astfel o mare petrecere boierească, pe vremea lui Radu-Vodă Leon (1664—1669):
„Strâns-au toată boierimea ţării, cu toată giupânesele şi au întins corturile în deal despre Mihai-Vodă, în drumul Cotrocenilor. Acolo făceau ospeţe în toate zilele, adusceu pehlivani de cei ce joacă pe funii şi de alte lucruri.
Adus-au şi un pehlivan hindiu, Harap, care le făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre. Iute om era şi vârtos. Lângă altele, de nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea opt bivoli şi se repezea iute şi, sărind peste ei, se da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare pe cealaltă parte; alta: un copac mare din pădure adusese, neted şi înfipt; s-a suit pe dânsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri ce au făcut în vârfu-i, s-a slobozit de acolo cu capul în jos şi au dat în picioare…“
După ce cronicarul mai citează şi alte asemenea minunăţii, adaugă: „ca acestea făcea multe, care nu le ţinem minte şi era mare veselie printre boieri…”
Saltimbancii au rămas mereu rătăcitori! Întreprinderile s-au dezvoltat şi au luat proporţii nebănuite de cei vechi, dar tot nomade au rămas. Astfel circul Kludsky — care a fost şi în România — călătorea cu sute de oameni şi animale, în două sau trei trenuri. Acest circ era într-adevăr mare, dar numai al treilea sau al patrulea, ca rang. Cele mai grozave circuri sunt azi Sarasani, Paul Busch…
Circul Sidoli, a cărui glorie a fost grozavă pe la sfârşitul veacului trecut, purta titlul „Circul regal român”, singurul care a avut permisiunea să poarte acest titlu. Circul Oscar Caré a obţinut şi el onoarea să se numească „Circul regal olandez”. Alte circuri nu au mai avut o cinste asemănătoare.
Cezar Sidoli, director principal, prezenta caii în arenă, făcea înaltă şcoală de călărie şi era, în acelaş timp, un neîntrecut jokeu. Sprinteneala şi figurile sale îndrăzneţe îl făcuseră popular în tot Bucureştiul. Soţia sa, se spune o veritabilă baronesă de Wahlberg, prezenta şi ea cal în arenă, făcând înaltă şcoală de călărie.
Iar Franzini Sidoli, care era tras ca prin inel, era un jongleur vioi, executând vesel şi cu antren toate figurile sale numai pe cal.
Ambii fraţi Sidoli erau foarte simpatizaţi de public şi mereu înconjuraţi de prieteni. Cezar a murit prin 1923. Franzini e azi bătrân. Acela care era odinioară o figură bucureşteană cunoscută duce acum o viaţă foarte retrasă în camerele lipite de fosta arenă a circului. Nu se duce nicăieri şi nu primeşte pe nimeni…
Chiar dacă, prin vreo întâmplare oarecare, ai fost invitat la d. Franzini Sidoli şi vei sosi la ora hotărâtă, e posibil să te întâmpine o bătrână care, din dosul altor porţi ferecate, va cere scuze.
— Domnul a fost nevoit să plece, fiind chemat de urgenţă… Vă roagă să-l iertaţi…
Sau îţi va spune că domnul are un proces sau că e bolnav.
Adevărul e că domnul Franzini nu vrea să vadă nici un om… Se pare că reprezentaţiile de circ au început să fie perimate, publicul — nici măcar copiii de azi — nemaifăcând caz de asemenea exhibiţii.
În ultimii ani erau la Circul Sidoli mai mult reprezentanţii sportive, gale de box, etc. Acum vreo opt ani circul a fost onorat de un ciclu de reprezentaţii cu Salomea, organizate de d-na Marioara Voiculescu. Circul era transformat într-o arenă romană de circumstanţă, iar actorii apăreau în incintă în costume antice.
Regele Carol I şi Regina Elisabeta veneau des la reprezentaţiile circului Sidoli, unde se instalase o lojă specială pentru Suverani. Aici s-au dat multe reprezentaţii şi în beneficiul “Vetrei luminoase”. Regina Maria a fost şi ea odată la circul Sidoli, cu prilejul unei reprezentaţii dată în folosul societăţii pentru protecţia animalelor. Să menţionăm că în acest local s-au ţinut şi multe întruniri publice politice.
Fraţii Sidoli au zidit un circ şi la Iaşi, care pe vremuri a adăpostit Opera din Capitala Moldovei. În localul de la Iaşi s-a instalat acum un cinematograf.
Călăreţii, acrobaţii, clovnii pe care bucureştenii de azi, copiii de atunci, i-au aclamat, au murit sau sunt bătrâni… Iar clădirea sub care răsunau odinioară râsete vesele şi aplauze frenetice peste câteva zile nici nu se va mai şti unde a fost…
Mulţumită d-lui Gigy Falk, fost administrator şi impresar al circului Sidoli, am putut avea o întâlnire cu d. Fr. Sidoli, unul dintre cei doi fraţi Sidoli sub a cărui conducere circul a înregistrat epoca sa de glorie.
Domnul Sidoli duce acum o viaţă retrasă, trăind în camerele alipite de ruinele circului, păzit de doi câini furioși care te latră din dosul unor porți ferecate.
— Nu-i acasă d. Sidoli!… Nu-i acasă! strigă o italiancă bătrână din dosul porților.
De-abia pricep din cauza lătrăturilor sgomotoase.
— Mi-a trimis vorbă să viu , strig și eu, că m-aşteaptă…
— A plecat în oraş…, susţine cu încăpăţânare bătrâna.
— Hau! Hau! Câinii se reped spre grilaj, parcă ar voi să-l sară şi să mă sfâşie.
— Nu-i acasă…, mai repetă tovarăşa cerberilor.
Ameţit de zgomot, plec. În cele din urmă, tot am putut intra, fiind protejatul d-lui Gigy.
Mă aşteptam să găsesc, în dosul ruinelor şi bălăriilor, pe un bătrân gras, posac şi urâcios. Totuşi d. Fr. Sidoli îşi păstrează încă zvelteţa şi eleganţa şi e un domn foarte amabil…
Locuinţa sa e confortabilă şi e bine îngrijită.
— Te rog să mă ierţi… Nu ştiam cine este… Am avut în ultimul timp atâtea necazuri încât mi se pare că orice om care vine, vine să procure o supărare nouă…
“Eram de doi ani și jumătate când tata m-a suit pentru prima dată pe cal, ne povestește d. Fr. Sidoli, unul dintre cei doi directori ai circului ale cărui ziduri au început să fie dărâmate zilele trecute. Tata a început prin a fi acrobat: lucra la trapeze zburătoare şi la sec, prin diferite bâlciuri. Apoi şi-a cumpărat doi cai… Şi cu aceştia a pus temelia circului Teodor Sidoli, care odată avea să aibă onoarea de a fi autorizat să poarte titlul de „Circul regal român”.
Aceşti doi cai, fala reprezentaţiei care se dădea seara, în arena descoperită, trăgeau în timpul zilei din sat în sat, căruţa cu coviltir, în care ne adăposteam cu toţii: mama, eu, fratele meu, Cezar, precum şi toţi artiştii circului!
Tata, de obicei, mâna caii. Într-o zi, pe un drum plin de hopuri de prin Galiţia, cum eram în fundul căruţei, pe nişte paie, am alunecat şi am căzut în praful şoselei.
Am mai plâns eu acolo, am strigat… Dar în hodorogeala căruţei, cine să mă audă?
Înainte de a intra în satul apropiat, tata dădu ordin ca toţi să se îmbrace în hainele „pompoase” de reprezentaţie, astfel cum făceam de obicei, spre a impresiona publicul rural…
Caii fură şterşi de praf şi neteziţi… Clovnul îşi văpsi faţa şi punându-şi un joben în cap, se sui marţial pe capră. Tata se aşeză in fruntea cortegiului, pe jos, în tricou de acrobat. Lângă dânsul trebuiau să ia loc copiii…
Mama gătită şi ea, precum şi ceilalţi din trupă, veneau în urma căruţii.
— Dar unde e Franzini? întrebă deodată mama speriată.
— Ce aţi făcut cu Franzini, exclamă tata supărat, se vede că l-aţi înăbuşit în căruţă!
Începură să mă caute cu înfrigurare prin paie, pe sub căruţă…
În cele din urmă tata se sui călare pe un cal şi începu să galopeze în direcţia de unde sosise… Peste puţin dădu peste mine, care urlam grozav în mijlocul drumului. Mă luă pe cal, în faţa lui. La înapoiere furăm primiţi în urale repetate.
Sosea cel mai mare şi cel mai mic artist al circului. Era o veselie generală. Mama mă îmbrăţişă cu efuziune, plină de lăcrămi.
Iar peste o jumătate de oră culegeam aplauzele sătenilor galiţieni, care alergară să asiste la reprezentaţia ce a avut loc de cum am intrat în sat. Pe urmă, după ce strângeam ceva parale, ne apucam cu toţii să mâncăm.
Ce deosebire între aceste începuturi modeste şi ceea ce a fost mai târziu când, cu titlul de „Circul regal român”, am colindat aproape întreaga lume. În Germania, la Cristal Palast din Leipzig, unde cinci mii de persoane ne aplaudau pe noi şi pe artiştii români Dumitrescu şi Lupu, neîntrecuţi la cele şapte bare aeriene ale lor. }n Austria, în Italia, în Germania…
Pe acea vreme lumea avea o părere foarte ciudată despre români:
— Dar nu sunteţi negri deloc! se mirau mulţi. Lumea credea că românii sunt un fel de ţigani. Când veneau şi vedeau pe Dumitrescu, pe Lupu şi pe alţii, erau oarecum dezamăgtiţi… Dar la primele figuri, simpatia era câştigată de partea românilor. Ovaţiile cu care publicul răsplătea pe artiştii români le-a dat posibilitatea să încaseze opt mii de lei lunar, încă înainte de război! Domnul Fr. Sidoli a scos apoi de prin sertare, cu mâinile înfrigurate, diferite acte, fotografii, diplome, adrese, cu care a făcut o grămadă pe masă: Scrisori de la Gabriele d’Annuzio, decoraţii de la regele Alexandru al Serbiei (cel asasinat), scrisori dela prinţi, baroni, de la contesa de Flandra, diplome din Germania, Schaumburg-Lippe, Bavaria, de la regele Wörtembergului, dosare cu scrisori de la miniştri, de la diferiţi oameni mari. Fotografii cu dedicaţii de la Regina Elisabeta, scrisori de la diferite doamne conducătoare ale societăţilor de binefacere pentru care circul a dat reprezentaţii, organizate de d-nii Cezar şi Franzini
Sidoli singuri, şi mai târziu împreună cu administratorul lor, d. Gigy Falk.
Ajunsesem să călătorim, spune d. Sidoli, cu 123 cai, elefanţi, cu sute de călăreţi şi călăreţe, precum şi diferiţi alţi artişti, în trenuri speciale ale căilor ferate şi aveam uzine proprii, care furnizau energia necesară pentru reflectoarele electrice, ce proiectau o lumină orbitoare, înlocuind vechile lămpi şi candelabre de petrol şi ulei. Oraşele mari prin care treceam acum priveau minunate la defilarea telegarilor strălucit împodobiţi, călăriţi de artiste ce surâdeau trecătorilor cu drăgălăşenie. Bucureştenii ]şi vor fi amintind cu plăcere şi ei despre acele pompoase defilări pe străzi.
De asemenea, cred că bucureştenii nu au uitat splendidele pantomime: Siberia, Circul sub apă, Maroco, în care se resuscita Orientul, Cor şi balet… Oameni şi animale săreau în apă (la „Circul sub apă“). Era o grandioasă pregătire, care de atunci nu s-a mai repetat.
Instalaţia pentru circul sub apă am cumpărat-o de la marele circ Paul Busch, specialist în asemenea montări. De asemenea, eram în legături şi cu circul Sarasani, care e cel mai mare circ din lume şi de la care împrumutam diferite numere. Pantomina „Siberia” a umplut circul în fiecare seară timp de o lună şi jumătate.
Eram de 11 ani când am văzut pentru prima dată Bucureştii, de trei ani făceam salturi mortale pe cal, fără platformă. Începusem de pe la opt ani să fi un îndemânatec jongleur.
Fratele meu, Cezar, era ceva mai gras ca mine. Totuşi amândoi eram zvelţi, sprinteni, cu părul mătăsos… al meu era buclat. Cezar se dezvolta ca un jokeu minunat. Publicul ne iubea foarte mult şi eram numerele de atracţie ale circului.
Tatăl meu şi-a adus circul în România în anul 1880. Am debutat la Bucureşti la 10 Mai, adică acum 53 ani. Cu prilejul proclamării regatului, a fost în Capitală mare veselie şi animaţie. Publicul românesc a apreciat foarte mult circul nostru, instalat în nişte corturi de pânză pe B-dul Elisabeta, unde e acum hotelul Astoria, vizitându-ne cu multă plăcere.
După trei ani, la 1883, tata a putut clădi localul de zid de la întretăierea celor trei străzi, unde — dacă mi-aduc bine aminte — fusese poliţia. În orice caz, se văd şi acum beciurile boltite, sub arenă, unde mi s-a spus că ar fi fost arestul poliţiei. De acolo se trage — cred — şi numele de „strada Poliţiei”, păstrat până astăzi. Peste dărâmăturile vechei clădiri s’a ridicat circul!
Domnul şi doamna Sidoli, sora locotenentului aviator Gigeto Natali care a făcut de curând raidul în America, m-au condus să văd ruinele circului.
— Tatăl meu e înmormântat aci, în România. Avem un cavou la cimitirul catolic de la Belu. Fratele Cezar e tot acolo…
A murit la München şi l-am adus în ţară. Pe biata mea mama, destul de căsnită în tinereţea ei, am pierdut-o de copil… E înmormântată la Veneţia.
De aceste ziduri care acum se năruiesc este legată toată tinereţea mea, amintirea atâtor succese. Câte salturi mortale n-am făcut în această arenă!
Am avut o mare jale zilele trecute, când au început să cadă cărămizile, văzând în ce mod, singur supravieţuitor al familiei mele, serbez jubileul de jumătate de secol de la întemeierea „Circului regal român”.
Mărturisesc că e mare durere pentru mine, ca unic supraveghetor al proprietarilor acestui circ, să serbez astfel un semicentenar de glorioasă existență a vechii întreprinderi”.
Surse:
Dimineața, 1932, 1933
Realitatea ilustrată, 1934
Puteți citi și:
Nadejda Durova, prima femeie ofițer din armata țaristă
