“Pustnicul de la Iasnaia-Poliana, contele Leo Nicolaevici Tolstoi, a murit ieri dimineaţă, în vârstă de 82 de ani, în sala de aşteptare a unei gări, departe de palatul măreţ al strămoşilor săi, departe de bogăţia lumească a încăperilor împodobite. Asemenea bardului norvegian Björnson, şi contele Tolstoi a murit de două ori. Cu cinci zile înainte, murise din graţia unei telegrame premature care-i anunţa sfârşitul; dar abia ieri dimineaţa i s-au închis pleoapele pe veci.
Apostolul vieţii simple, cucernice şi patriarhale a voit să-şi sfârşească zilele în liniştea sfântă a unei mănăstiri, ferit de zgomotul lumii şi de frământările omeneşti împotriva cărora şi-a ridicat glasul cu atâta tărie…
A fugit de-ai săi la porţile mănăstirii ca, descoperit, să-şi reia pribegia înspre o ţintă necunoscută şi să moară în drum.
Cu zile înainte, lumea civilizată a fost surprinsă de o ştire neînţeleasă şi misterioasă. Tolstoi a dispărut din castelul părinţilor săi, a plecat în miez de noapte, în întuneric, spre o ţintă necunoscută, aproape fără însoţitori. Azi abia cunoaştem dezlegarea tainii: simţind apropierea sfârşitului, a fost stăpânit de o singură dorinţă – să treacă pragul lumii celeilalte în liniştea cucernică a singurătăţii monahale.
Biserica ortodoxă îl excomunicase din sânul ei, dar “ereticul” nu încetase niciodată a fi un vrednic urmaş al celor dintâi apostoli, care nu numai vestea frumuseţile virtuţilor creştine, ci se înfăptuia în pilde strălucite. A fugit de lume ca să împace o realitate dureroasă împotriva căreia în zadar luptase. El, duşmanul proprietăţii individuale, era mare moşier; el, care spunea că bogăţia nu poate aduce nimic bun, vedea cum zi de zi i se sporesc milioanele; el, care vestea celibatul, era tată a 9 copii şi bunic a 15 nepoţi….
Şi voia ca măcar sfârşitul să-i fie în armonie cu învăţăturile: o moarte simplă, departe de fastul lumii şi luxul orbitor al bogăţiei. Tolstoi a murit creştin adevărat, deși Sfântul Sinod l-a anatemizat şi i-a închis toate porţile de întoarcere. Tolstoi a fost un creştin ideal, care niciodată n-a propovăduit decât adevărul. În nenumăratele lui scrieri nu se găseşte un singur cuvânt scris împotriva învăţăturilor marelui revoluţionar al lumii religioase.
El a fost învăţăcelul lui cel mai credincios, care a urmărit idealul de a reînfiinţa pe pământ împărăţia lui Dumnezeu şi a înlocui instituţiile egoiste şi inspirate de ură cu o viaţă frăţească şi călăuzită de dragoste. Şi mijloacele pentru ajungerea acestei ţinte le-a căutat şi găsit în Evanghelie. Însuși Tolstoi spunea despre sine şi munca sa: “Trăiesc ca să împlinesc voinţa celui care m-a chemat la viaţă. Iar voinţa Lui e să-mi desăvârşesc sufletul până la cel mai înalt grad al dragostei şi să înlesnesc astfel unitatea dintre oameni şi toate fiinţele din lume”.
În scrierile sale numeroase, traduse în toate limbile lumii, a combătut deşertăciunea vieţii. A cunoscut slăbiciunile omeneşti, a cunoscut grozăviile războaielor; a cunoscut taina formelor goale, nimicnicia a tot ce numim noi “mare”; a cunoscut minciuna civilizaţiei convenţionale şi a luptat împotriva ei în toate scrierile sale.
În monumentalul “Război şi Pace” se manifestă mai vădit dispreţul lui pentru mărimile lumeşti, create şi ridicate pe cele mai înalte trepte de strălucire de împrejurări norocoase şi merite nejustificate. El măsoară lumea şi oamenii cu măsura Evangheliei: Binele şi Răul. Plin de amărăciune se întoarce împotriva “marilor” care jertfesc pe câmpiile de bătălie mii şi sute de mii de vieţi în războaie crâncene şi fără scop. Pentru el nu este nimeni mare dacă nu e călăuzit de curăţenie de suflet, bunătate şi adevăr. “Oare într-adevăr e prea strâmt locul pentru oameni pe acest pământ frumos, sub nesfârşita boltă cerească înstelată? Şi în natura plină de vrajă oare poate încolţi în sufletul omului gândul răului şi al urii şi dorul de-a strivi semenii săi?” zice îndurerat, văzând ororile războiului şi începe să vestească antimilitarismul, dezarmarea generală, înfrăţirea universală….
(…)
Ieri au luat pe uriaşul împietrit sub lumina tremurată a făcliilor din gara de la Astapovo şi l-au dus la locul de veşnică odihnă de sub cetini din Poliana, unde şi-a petrecut copilăria. L-au petrecut în drumul din urmă tristele cete ale nenumărator credincioşi care au înţeles profețiile lui şi I-au coborât în pământul umed, săpat de mâna ciotorosă a ţăranilor pentru care el a avut viaţa întreagă adorație.
În drumul din urmă însă n-au răsunat cântări de preoţi, nici mirosuri de tămâie nu s-au înălţat spre ceruri, capul lui n-a fost stropit cu aghiasmă şi uns cu mirodenii, căci biserica nu l-a reprimit în sânul ei. În loc de prohod, însă, l-a petrecut la groapă vaierul nenumăratului popor care venise din depărtate colţuri de ţară, şi trupul lui, în loc de mirodenii, a fost spălat cu lacrimile vărsate de poporul nenorocit care fusese atins atât de greu prin moartea lui. Și în locul fumului de tămâie s-a înălţat spre ceruri ruga atâtor suflete amuţite care cereau veşnicul repaos pentru muritorul ce trecea pe alte tărâmuri.
Ziua de ieri a fost însă sorocul când au tresărit toţi supuşii marii Rusii şi şi-au curmat gnunchii, cerând izbăvire pentru cel mai mare om ce a avut vreodată neamul rusesc. În toate părţile a răsunat dangătul de jale al clopotelor, aducându-se prinos de cinste clipei când el va trece la cele veşnice. Mulţime de popor venită de prin depărtate locuri a petrecut în drumul din urmă şi cei care nu putuseră veni luau parte cel puţin cu sufletul la durerea obştească.
În multe părţi s-au iscat tulburări, nu atât din vina populaţiei, cât a autorităţilor, care încercau să oprească expresia de jale a credincioşilor marelui apostol.
Pe drum spre Poliana
Toţi prietenii, admiratorii şi urmaşii învăţăturilor lui Tolstoi au ţinut să facă mortului onorurile din urmă. Mica gară din Astapovo a fost ieri înconjurată de un grup de peste două mii de oameni, între care erau o mulţime de artişti şi gazetari.
Trupul lui Tolstoi era întins cu mâinile încrucișate pe piept, fața îi era ca de piatră și nimic nu se schimbase într-însul, doar ochii, ai căror pleoape frânte acoperiseră taina ce optzeci de ani și mai bine s-a zbuciumat în sufletul plecat spre drumul său de lumină.
După ce familia şi-a luat un mișcător rămas bun de la mort, corpul lui a fost îmbălsămat și dându-i în mână o creangă de trandafir, l-au așezat într-un sicriu încrustat cu aur, în vreme ce afară lumea intona cânturi de îngropare.
La serviciul divin oficiat ieri în biserica din Astapovo venise lume imensă, iar după sfârşit n-a ieşit nimeni din biserică, aşteptând rugăciunea pentru odihna sufletului lui Tolstoi. Când au auzit că nu va oficia niciun preot la îngropare, oamenii au plecat de la casa morţior şi de trei ori au cântat: “Veniţi, fraţi, să dăm mortului sărutarea cea de pe urmă”.
După amiază cortegiul de îngropare a plecat cu un tren special spre Iasnaia Poliana. Peronul gării era înţesat de lumea ce stătea cu capetele plecate, petrecând cu lacrimi pe cel ce se muta la cele veşnice.
Studenţi şi veterani, alături de soldaţi, cântau imnuri de jale. Trenul a apucat pe o linie lăturalnică, căci poliţia oprise ca mortul să atingă Moscova de teamă ca poporul să nu facă tulburări.
În dimineaţa zilei următoare, trenul care aducea rămăşițele pământeşti ale lui Tolstoi a sosit în gara de la Sasteka, unde era aşteptat de Cerkov şi contesa Alexandra. De la gară, coşciugul a fost transportat de săteni până la Poliana. În fruntea convoiului mergeau ţărani încinși cu fâşii de pânză albă cu inscripţia: “Leo Nicolaevici Tostoi, ţăranii rămaşi orfani îşi vor aduce în veci aminte de bunătatea ta”.
După aceştia veneau două societăţi cântând cânturi de jale şi în urma Ior, trei trăsuri încărcate de coroane şi flori.
Ajunşi acasă, sicriul a fost aşezat într-o cameră a castelului şi pe rând s-au apropiat tot care veniseră să-şi ia rămas bun de la mort. Până după amiază a ţinut pelerinajul în faţa sicriului, când cei adunaţi l-au ridicat pe umeri şi l-au dus în curte.
Poporul plin de jale a căzut în genunchi şi a cântat “Veşnica lui pomenire” şi s-au înşiruit apoi cu toţii pe drum spre colina unde între nouă cetini strălucea mormântul proaspăt care a înghiţit rămăşiţele pământeşti ale uriaşului.
Aici îşi petrecuse Tolstoi copilăria şi aici ceruse ca să-l îngroape. Când a fost coborât în pământ, mulţimea a căzut din nou în genunchi plângând amar, în vreme ce studenţimea cânta imnuri funebre. La căpătâiul lui nu s-a ţinut niciun discurs.
Din mulţime însă s-a ridicat un glas strigând, în vreme ce bulgării de ţărână gemeau surd:
— Leo a murit, sufletul lui însă va trăi în veci. Fire-ar să se împlinească profeţiile Iul inspirate de duhul şi dragostea creştinească.
Ministerul de interne a adus ţarului oficial la cunoştinţă moartea lui Tolstoi. Pe anunţul predat ţarului, acesta a scris următorul autograf: “Regret din suflet moartea marelui scriitor care în fazele de lumină a talentului său a întrupat tipurile patriotice din anii de strălucire a Rusiei. Dumnezeu să fie judecător preamilostiv”.
Ştirea aceasta a făcut mare senzaţie, cu atât mai mult că întreagă lumea a privit cu mare curiozitate ce ţinută va avea ţarul în faţa morţii celui mai mare duşman a domniei absolutiste.
Studenţimea universitară a hotărât să comemoreze într-un mod demn moartea lui Tolstoi prin pornirea unei mișcări pentru ștergerea pedepsei cu moartea. Cei de la Universitatea din Varșovia au hotărât unanim să poarte haină cernită o săptămână de zile. Din Moscova se anunță că la gară s-au vândut publicului ce pelerina la Poliana zece mii de bilete. În toate bisericile – afară de catolici – s-a oficiat serviciul divin pentru odihna lui Tolstoi, până şi în sinagoge.
Direcţiunea societăţii căilor ferate Rjasan-Ural a hotărît să scoată pe toţi funcţionarii din staţia în care a murit Tolstoi, iar gara să o mute în altă parte. În locul acesta vor înfiinţa un muzeu pe care vor aşeza o tablă cu inscripția “Aici a murit Leo Nicolaevici Tolstoi, la 20 novemvre 1910”.
Manifestaţiile din Petersburg.
Tinerimea universitară a aranjat marţi după amiază o convenire de doliu care a provocat la sfârşit o ciocnire cu poliţia. După oficiarea serviciului divin şi vorbirile comemorative, studenţimea în număr de vreo trei mii a plecat spre palatul metropolitan ca să manifesteze. Străzile erau ocupate de armată, căci autorităţile prevăzuseră de mai înainte ce o să urmeze. S-au arestat vreo treizeci de inşi și au fost răniţi mai mulţi studenţi. În Odesa, poliția a oprit cu forţa serbarea aranjată cu prilejul morţii lui Tolstoi. Studenţimea a început să manifesteze, protestând energic contra acestei volnicii. Poliţia însă a atacat mulţimea în Piaţa Teatrului, provocând o ciocnire crâncenă între manifestanţi şi autorităţi și a captivat peste o sută de studenţi, rănind o parte însemnată din public”.
*** Tribuna, noiembrie 1910
