HomeVizionariiScriitoriViața lui Victor Hugo, părintele orfanilor, al năpăstuiților, al „mizerabililor”

Viața lui Victor Hugo, părintele orfanilor, al năpăstuiților, al „mizerabililor”

DS TW

Victor-Marie Hugo s-a născut pe 26 februarie 1802 la Besançon, fiind fiul cel mic al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo, general în armata napoleoniană, și al Sophiei Trébuchet. Cuplul mai avea doi fii: Abel Joseph și Eugène și, pentru că tatăl era ofițer, familia se muta frecvent, fiind detașată din oraș în oraș. Scriitorul credea că a fost conceput în ziua de 24 iunie 1801, dată care va deveni numărul prizonierului Jean Valjean: 24601.

În 1810, tatăl lui Hugo a devenit conte Hugo de Cogolludo y Sigüenza, titlu pe care l-a primit de la regele Spaniei, Joseph Bonaparte, deși se pare că nu a fost recunoscut ca nobil niciodată în Franța.

Obosită de deplasările permanente ale soțului, Sophie s-a separat temporar de Léopold și s-a stabilit la Paris în 1803, împreună cu fiii ei. În octombrie 1807, familia i s-a alăturat bărbatului, devenit între timp colonel și guvernator al provinciei Avellino, dar mama a aflat că soțul ei trăia în secret cu o englezoaică numită Catherine Thomas.

Curând, tatăl lui Hugo a fost chemat în Spania pentru a lupta în războiului peninsular, iar în 1808 Madame Hugo și copiii au fost trimiși înapoi la Paris, mutându0se într-o veche mănăstire aflată pe Impasse des Feuillantines, un conac izolat dintr-un cartier pustiu aflat pe malul stâng al Senei. Aici, ascuns într-o capelă din spatele grădinii, trăia Victor Fanneau de La Horie, care conspirase pentru restaurarea Burbonilor și fusese condamnat la moarte cu câțiva ani mai devreme. Bărbatul a devenit mentor al lui Victor și al fraților săi și amant al mamei lor.

În 1811, familia s-a alăturat tatălui în Spania, iar Victor a fost trimis la o școală din Madrid, dar Sophie s-a întors singură la Paris, separându-se oficial de soțul ei. În 1812, Victor Fanneau de La Horie a fost arestat și executat. În februarie 1815, Victor și Eugene au fost plasați de tatăl lor la Pensiunea Cordier, un internat privat din Paris, unde au rămas timp de trei ani.

Pe 10 iulie 1816, Hugo scria în jurnalul său: „Voi fi Chateaubriand sau nimic”, iar un an mai târziu a trimis o poezie pentru un concurs organizat de Academia Franceză, pentru care a primit o mențiune de onoare, dar academicienii au refuzat să creadă că autorul avea doar cincisprezece ani.

Adele Foucher

Victor s-a mutat cu mama sa pe rue des Petits-Augustins în anul următor și a început cursurile facultății de drept. Tânărul s-a îndrăgostit și s-a logodit în secret, împotriva dorinței mamei, cu prietena lui din copilărie, Adèle Foucher. În iunie 1821, Sophie Trebuchet a murit, iar tatăl viitorului scriitor s-a căsătorit cu vechea lui amantă, Catherine Thomas. Victor s-a căsătorit cu Adèle anul următor, în octombrie 1822, cei doi rămânând împreună timp de aproape 46 de ani, până la moartea ei, în august 1868.

Adèle l-a adus pe lume pe Léopold, primul fiu al cuplului, în 1823, dar băiatul a murit în copilărie. Pe 28 august 1824, s-a născut al doilea copil, Léopoldine, urmat de Charles, pe 4 noiembrie 1826, François-Victor, pe 28 octombrie 1828 și Adèle, pe 28 iulie 1830.

Scriitorul a publicat primul său roman, “Han d’Islande”, în anul următor căsătoriei, iar al doilea după trei ani. Între 1829 și 1840, Hugo a publicat cinci volume de poezie. În 1834, a ap[rut “Claude Gueux”, o nuvelă despre un criminal care fusese executat, lucrarea fiind considerată mai târziu de Hugo însuși precursorea marii sale opere despre nedreptatea socială, “Les Misérables”.

Romancierul a devenit liderul mișcării literare romantice datorită pieselor “Cromwell” și “Hernani”, iar popularitatea lui ca dramaturg a crescut odată cu piesele ulterioare, “Marion Delorme”, “Regele se amuză” și “Ruy Blas”. Romanul “Notre-Dame de Paris” a fost publicat în 1831 și a fost tradus rapid în toată Europa. Unul dintre efectele cărții a fost decizia administrației de a restaura mult timp neglijata Catedrală Notre Dame, care atrăgea în fiecare an mii de turiști care citiseră romanul popular. Hugo a început să planifice scrierea unui roman major despre mizeria și nedreptatea socială încă din anii 1830, dar i-au fost necesari 17 ani pentru ca cele trei volume din Mizerabilii să poată fi scrise și publicate în cele din urmă în 1862.

Editura Lacroix et Verboeckhoven a realizat pentru carte o campanie de marketing neobișnuită pentru acea vreme, publicând comunicate de presă despre lucrare cu șase luni înainte de lansare. Prima parte a romanului („Fantine”) a fost publicată simultan în marile orașe ale Franței, iar cărțile s-au epuizat în câteva ore și au avut un impact uriaș asupra societății franceze. După trei încercări nereușite, Hugo a fost ales în Academia Franceză în 1841, consolidându-și astfel poziția în lumea literelor franceze.

Fiica cea mare și preferata lui Hugo, Léopoldine, a murit în 1843, la vârsta de 19 ani, la scurt timp după ce se căsătorise cu Charles Vacquerie. Pe 4 septembrie, tânăra s-a înecat în Sena, la Villequier, pentru că barca în care se afla s-a răsturnat, iar rochia lungă pe care o purta a împiedicat-o să înoate până la mal.

Léopoldine

Tânărul ei soț a murit și el încercând să o salveze. Hugo se afla atunci într-o călătorie în sudul Franței și a aflat despre moartea ei dintr-un ziar pe care îl citea într-o cafenea.

În 1848, scriitorul a fost ales în Adunarea Națională a celei de-a Doua Republici din partea Partridului Conservator, dar un an mai târziu s-a detașat de colegii săi din formațiunea politică, ținând un discurs remarcabil despre mizeria și sărăcia care afectau milioane de francezi. În alte discursuri parlamentare, Hugo a cerut introducerea votului universal și educație gratuită pentru toți copiii, iar pledoariile sale pentru abolirea pedepsei cu moartea au devenit renumite la nivel internațional.

Când Napoleon al III-lea a preluat puterea, în 1851, Hugo a spus despre împărat că este trădător, iar autoritățile l-au exilat din Franța. Scriitorul s-a mutat la Bruxelles, apoi în Jersey, oraș din care a fost expulzat pentru că susținea un ziar local care a criticat-o pe regina Victoria. În cele din urmă, s-a stabilit cu familia sa la Casa Hauteville din Saint Peter Port, Guernsey, locuind în exil din octombrie 1855 până în 1870.

Juliette Drouet

Aici a venit și singura amantă constantă a scriitorului, Juliette Drouet, cu care a avut o relație timp de 50 de ani, din februarie 1833 până la moartea ei, în 1883. Femeia îl însoțea pemanent în numeroasele lui călătorii și l-a urmat și în exil. La Guernsey, Hugo i-a închiriat o casă lângă reședința familiei sale. Mai târziu, pe 25 septembrie 1870, înainte de asediul Parisului, Hugo le-a scris copiilor săi o notă: “JD: Ea mi-a salvat viața în decembrie 1851. Pentru mine a fost supusă exilului. Niciodată sufletul ei nu l-a părăsit pe al meu. Să o iubească cei care m-au iubit. Să o respecte cei care m-au iubit. Ea este văduva mea”.

În această perioadă, Hugo și-a publicat faimosele pamflete politice împotriva lui Napoleon al III-lea, și, deși broșurile sale au fost interzise în Franța, au avut un impact puternic în societatea pariziană.

La fel ca majoritatea contemporanilor săi, Victor Hugo a justificat colonialismul considerându-l o misiune civilizatoare, care are scopul de a pune capăt traficului de sclavi de pe coasta Africii. După ce a intrat în contact cu Victor Schœlcher, un scriitor care a luptat pentru abolirea sclaviei și a colonialismului francez în Caraibe, a început să ducă o campanie puternică împotriva sclaviei. “Un singur sclav de pe Pământ este suficient pentru a dezonora libertatea tuturor oamenilor. Deci abolirea sclaviei este, la această oră, scopul suprem al gânditorilor”, scria Hugo pe 17 ianuarie 1862. Scriitorul a dus o bătălie constantă pe tot parcursul vieții pentru abolirea pedepsei cu moartea.

Deși împăratul Napoleon al III-lea a acordat o amnistie tuturor exilaților politici în 1859, Hugo a refuzat să beneficieze de decizia imperială. Abia după ce suveranul a pierdut puterea și a fost proclamată a treia republică, scriitorul s-a întors în Franța, iar când a revenit la Paris, în 1870, țara l-a salutat ca pe un erou național.

Victor Hugo și fiii său, Charles și Francois-Victor

În 1872, întrebat dacă este catolic, a răspuns: „Nu. Sunt liber cugetător”, pentru că a considerat că Biserica este indiferentă la situația clasei muncitoare asuprite de monarhie. Când au murit fiii săi, Charles și François-Victor, a insistat ca aceștia să fie îngropați fără cruce sau preot, iar în testamentul său a menționat aceleași prevederi cu privire la propria-i înmormântare.

În ultima perioadă a vieții, scriitorul a trecut prin multe tragedii personale. Fiica lui cea mică a fost internată într-un azil psihiatric, iar cei doi fii ai săi au murit. Soția sa, Adèle, a încetat din viață în 1868, iar fidela lui amantă, Juliette Drouet, a murit și ea în 1883, cu doar doi ani înainte de dispariția scriitorului. Hugo a suferit un accident vascular cerebral ușor pe 27 iunie 1878.

Pentru sărbătorirea aniversării sale de 80 de ani, a avut loc unul dintre cele mai mari omagii aduse vreodată unui scriitor în viață, festivitățile fiind organizate vara, pentru a putea participa cât mai mulți oameni. Pe 25 iunie 1881, i s-a adus cadou o vază Sèvres, darul tradițional pentru suverani, iar pe 27 iunie a avut loc în onoarea sa o mare paradă la Paris.

Manifestanții se întindeau de pe bulevardul d’Eylau, unde locuia Hugo, până pe Champs-Élysées, în centrul orașului, oamenii mărșăluind timp de șase ore prin fața casei sale, în timp ce bătrânul scriitor îi privea de la fereastra dormitorului. Organizatorii purtau în mâini flori de porumb ca o aluzie la cântecul lui Fantine din Mizerabilii. Pe 28 iunie, administrația Parisului a schimbat numele Avenue d’Eylau în Avenue Victor Hugo, iar scrisorile care îi erau adresate au fost de atunci etichetate: „Domnului Victor Hugo, în bulevardul său, Paris”.

Patru ani mai târziu, Victor Hugo s-a îmbolnăvit de pneumonie. Pe 20 mai 1885, ziarul Le Petit Journal a publicat buletinul medical oficial despre starea sa de sănătate: „Ilustrul pacient este pe deplin conștient și știe că nu există nicio speranță pentru el”.

La moartea lui Victor Hugo, pe 22 mai 1885, a fost instituit doliu național. Deși ceruse o înmormântare simplă, ca cea a unui sărac, scriitorul a primit o ceremonie de stat, decisă prin decretul președintelui Jules Grévy. Peste două milioane de oameni s-au alăturat procesiunii sale funerare din Paris, de la Arcul de Triumf până la Pantheon, unde a fost depus părintele “Mizerabililor”.

În ultimul testament, Victor Hugo a scris cinci propoziții, cerând să fie publicate imediat după moartea sa: “Las 50.000 de franci săracilor. Aș vrea să fiu dus la cimitir cu dricul lor. Refuz slujba tuturor bisericilor. Cer o rugăciune din partea tuturor sufletelor. Cred în Dumnezeu!”

Scrierile lui Victor Hugo:

Poezii: Odes et Ballades (1822—1826), Les Orientales (1829), Les Feuilles d’automne (1831), Les Chants du crépuscule (1835), Les Voix interieures (1837), Les Rayons et les Ombres (1840), Les Châtiments (1853), Les Contemplations (1856), La Légende des siecles (1859—1873 şi 1883), Les Chansons des rues et des bois (1865), L’Année terrible (1872), L’Art d’etre grand-pere (1877), Le Pape (1878), La Pitié supreme (1879), Religions et Religion (1880), L’Ane (1880), Les quatre Vents de l’esprit (1881), La Fin de Satan (1886).

Drame: Cromwell (1827), Hernani (1830), Marion de Lorme (1831), Le Roi s’amuse (1832), Marie Tudor (1833), Angelo, tyran de Padoue (1835), La Esmeralda (1836), Ruy Blas (1838), Les Burgraves (1843), Torquemada (1882), Théatre en liberté (1886).

Romane: Plan d’Islande (1823), Bug-Jargal (1826), Le dernier jour d’un condamné (1829), Notre-Dame de Paris (1831), Claude Gueux (1834), Les Misérables (1862), Les Travailleurs de la mer (1866). L’Homme qui rit (1869), Quatrevingt-treize (1872).

Istorie: Napoléon le Petit (1852), Histoire d’un Crime (1877). Filosofte: Littérature et Philos melées (1834), William Shakespeare (1864).

Memorii: Avant l’Exil (1841 — 51), Pendant l’Exil (1852—70), Depuis Exil (1870—76), Le Rhin (1842).

“Astăzi… războiul este pus pe banca acuzaţilor; civilizaţia, în urma plângerii omenirii, intentează procesul şi completează dosarul încărcat de crime al cuceritorilor şi al căpitanilor. Este chemat marele martor, istoria. Apare adevărul. Strălucirea înşelătoare se risipeşte. De multe ori eroul este un fel de asasin. Popoarele ajung să înţeleagă că nu poţi micşora fărădelegea ridicând-o în slavă, că, dacă a ucide este o crimă, a ucide în stil mare nu este tocmai o circumstanţă atenuantă, că, dacă furtul este ruşinos, cotropirea nu poate fi o glorie; că Te-deum-urile nu ajută la nimic, pentru că omorul rămâne omor, sângele vărsat rămâne sânge vărsat, şi a te numi Cezar sau Napoleon nu foloseşte la nimic… căci nu vei schimba faţa criminalului, dacă în locul unei tichii de ocnaş i-ai pus pe cap o coroană imperială.

Nu, nu este nici bine, nici folositor să semeni cadavre. Nu, nu se poate ca viaţa să lucreze pentru moarte. Nu, voi, mame care mă înconjuraţi, nu se poate ca războiul… să vă răpească mai departe copiii. Nu, nu se poate ca femeia să nască în chinuri, ca oamenii să vină pe lume, ca popoarele să are şi să semene, ca ţăranul să îngraşe ogoarele, ca muncitorul să clădească oraşe, ca gânditorul să mediteze, ca industria să facă minuni, ca geniul să creeze lucruri măreţe, ca sub cerul înstelat vasta activitate a oamenilor să-şi înmulţească strădaniile şi realizările, pentru ca toate să ajungă la acea groaznică expoziţie internaţională care se cheamă: câmp de bătălie”.

Din volumul „Fapte şi vorbe”

DS TW

leave a comment