Anne Brontë s-a născut pe 17 ianuarie 1820 și a fost fiica Mariei și a pastorului Patrick Brontë. Prima fiică a cuplului, numită tot Maria, s-a născut în 1814, a urmat Elisabeta, născută un an mai târziu, apoi încă patru copii, Charlotte, Patrick Branwell, Emily și Anne.
Când mezina abia împlinise un an, mama s-a îmbolnăvit, probabil de cancer uterin, și a murit pe 15 septembrie 1821. Patrick a încercat fără succes să se recăsătorească și și-a petrecut restul vieții crescându-și copiii cu un neobișnuit simț al datoriei.
În vara anului 1824, tatăl și-a trimis cele patru fiice mai mari, pe Maria, Elizabeth, Charlotte și Emily, la o școală din West Yorkshire și, ulterior, la una din Lancashire. Din păcate, Maria și Elizabeth Brontë au murit de febră tifoidă pe 6 mai și, respectiv, 15 iunie 1825, iar Charlotte și Emily au fost aduse urgent acasă. Decesele neașteptate au tulburat familia atât de mult încât Patrick nu a mai vrut să trimită fetele la școală, așa că cei patru copii rămași în viață au fost educați acasă pentru următorii cinci ani, în mare parte de mătușa paternă, Elizabeth Branwell.
Organistul bisericii, Keighley, le-a dat lecții de pian Annei și lui Emily, mătușa a încercat să le învețe pe fete cum să conducă o gospodărie, dar ele erau înclinate mai mult spre literatură. Au citit multe volume din biblioteca tatălui, printre lecturile lor aflându-se Biblia, dar și operele lui Homer, Virgiliu, Shakespeare, Milton, Byron, Scott și diverse cărți de istorie, geografie și biografii celebre.
Lecturile le-au hrănit imaginația, iar creativitatea lor a crescut după ce tatăl i-a oferit singurului său băiat, Patrick, câțiva soldăței de jucărie pe care copiii i-au botezat și cărora le-au inventat tot felul de povești.
Cei patru frați Brontë au creat o lume imaginară, regatul african “Angria”, care a fost ilustrat cu hărți și desene în acuarelă, iar lumea lor fantastică a dobândit treptat caracteristici din lumea reală despre care aflaseră din lecturile lor, incluzând în povestea imaginară suverani, armate, eroii, haiduci, fugari despre care citiseră în cărți.
În jurul anului 1831, când Anne avea unsprezece ani, ea și Emily s-au despărțit de ceilalți frați, Charlotte și Patrick Branwell, pentru a crea propria lor lume fantastică, “Gondal”, cele două surori au devenit deosebit de apropiate, fiind descrise ca “gemene inseparabile”.
Anne avea 15 ani când a plecat din Bradford, orășelul natal, pentru a urma o școală publică, dar și-a făcut puțini prieteni, fiind descrisă ca deosebit de liniștită, conștiincioasă și muncitoare. În decembrie 1837, adolescenta s-a îmbolnăvit grav de gastrită, iar tatăl ei a adus-o acasă.
Ajunsă la vârsta de 19 ani, a încercat să se angajeze ca profesoară, aceasta fiind una dintre puținele opțiuni pentru o tânără săracă în epocă, așa că, în aprilie 1839, a început să lucreze ca guvernantă pentru familia Ingham din Blake Hall, oraș de lângă Mirfield.
Copiii aflați în grija ei erau însă răsfățați și neascultători, iar Anne a avut mari dificultăți în a-i controla și puțin succes în educarea lor. Nu i s-a permis să-i pedepsească, iar când s-a plâns de comportamentul lor nu a primit niciun sprijin, fiind acuzată pentru că este incapabilă. Familia Ingham a fost nemulțumită de progresul copiilor și a concediat-o pe Anne, iar fata s-a întors acasă în 1839. Perioada petrecută la Blake Hall a fost atât de traumatizantă, încât a reprodus-o în detaliu în romanul ei, Agnes Grey.
În această perioadă, Anne l-a cunoscut pe William Weightman, curatorul tatălui ei, care începuse să lucreze în parohie în august 1839. Weightman avea 25 de ani, obținuse o licență în teologie la Universitatea din Durham și se pare că cei doi au început o relație nevinovată, dar Weightman a murit de holeră în același an.
Din 1840 până în 1845 Anne a lucrat la Thorp Green Hall, o casă confortabilă de lângă York, unde a fost guvernantă pentru copiii reverendului Edmund Robinson și ai soției acestuia, Lydia. Tânăra a avut patru elevi: Lidia, Elisabeth, Maria și Edmund și inițial a avut probleme similare cu cele de la Blake Hall. În plus, îi era dor de casa și de familia ei, iar într-o însemnare în jurnal din 1841 a scris că e nemulțumită de situația în care se afla, dar firea ei docilă și ascultătoare a împiedicat-o să ia o decizie. Anne a devenit în cele din urmă apreciată de angajatorii ei, iar fetele Robinson i-au devenit prietene pe viață.
Mai târziu, Anne și surorile ei s-au gândit să înființeze o școală, dar proiectul nu s-a materializat niciodată. Venită acasă pentru funeraliile mătușii, tânăra s-a întors la Thorp Green în ianuarie 1843 și l-a recomandat și pe fratele său, Patrick Branwell, familiei pentru care lucra. Acesta trebuia să-l îndrume pe Edmund, fiul cel mic al cuplului, care crescuse și nu mai putea fi lăsat doar în grija ei.
Cei doi frați au predat la Thorp Green pentru următorii trei ani, dar se pare că Patrick a avut o aventură cu soția reverendului, iar în iunie 1846 Anne a demisionat, posibil din cauza acestei încurcături sentimentale. Branwell a fost concediat și el, dar Anne a continuat să corespondeze cu Elizabeth și Mary Robinson, iar fetele chiar au venit să o viziteze mai târziu, în decembrie 1848.
Surorile Brontë au rămas acasă cu tatăl lor în vara anului 1845, niciuna neavând vreo perspectivă imediată de angajare. În această perioadă, Charlotte a găsit poeziile secrete ale lui Emily și s-a gândit că ar trebui să fie publicate. Atunci Anne i-a arătat propriile poezii Charlottei, iar surorile au ajuns la un acord. Cu banii care le reveniseră din moștenirea de la mătușa lor, Elizabeth Branwell, au plătit pentru publicarea unei colecții de poezii, 21 ale Annei, 21 ale lui Emily și 19 ale Charlottei. Cartea a fost tipărită sub trei pseudonime, adică Ellis, Currer și Acton Bell, și a obținut trei recenzii favorabile, dar a fost un eșec comercial, doar două exemplare fiind vândute.
Anne a prins totuși curaj și în 1847 a publicat, sub același pseudonim, Acton Bell, primul ei roman, “Agnes Grey”, iar un an mai târziu cea de-a doua și ultima sa carte, ” Necunoscuta de la Wildfell Hall”, ce a fost considerată unul dintre primele romane feministe.
Între timp, familia a trecut prin mai multe tragedii. Fratele fetelor, Patrick Branwell, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily a răcit puternic, apoi a suferit o inflamație a plămânilor și, în cele din urmă, a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor și a murit în după amiaza zilei de 19 decembrie 1848.
Extrem de afectată de moartea ei, Anne s-a îmbolnăvit de gripă în preajma Crăciunului, simptomele s-au agravat în ianuarie anul următor, tatăl ei a trimis-o la un medic în Leeds, iar acesta a diagnosticat-o cu tuberculoză pulmonară. Spre deosebire de sora ei, Anne a luat toate medicamentele care i se prescriseseră, a ascultat cu sfințenie sfaturile medicale, iar în februarie părea că starea se ameliorează și a continuat să lucreze la poemele ei.
Pe 24 mai, tânăra a vrut să facă o călătorie în orașul Scarborough, aceasta fiind o bună ocazie de a mai fi văzută de un medic, doar că la consult doctorul i-a spus că sfârșitul este aproape. Delicata Anne a primit vestea cu seninătate, a îndemnat-o pe Charlotte să fie tare și să-l îmbărbăteze pe tatăl lor. Din păcate, previziunile doctorului s-au împlinit mai curând decât se aștepta. A murit pe 28 mai 1849, la ora două după-amiaza, la doar 29 de ani. La scurt timp după dispariția ei, s-a tipărit o nouă ediție a romanului “Agnes Grey” și, deși Anne nu este astăzi la fel de cunoscută ca celelalte surori Brontë, Charlotte (autoarea volumelor “Jane Eyre”, „Shirley” și „Villette”) și Emily (autoarea romanului “La răscruce de vânturi”), ambele ei romane sunt considerate cărți clasice ale literaturii engleze.
Foto: capturi din filmul biografic “Walk Invisible: The Brontë Sisters” (2016), regia Sally Wainwright
