Dalida, pe numele său real Iolanda Cristina Gigliotti, s-a născut pe 17 ianuarie 1933 la Cairo, în Egipt, tatăl ei fiind Pietro Gigliotti, iar mama, Filomena Giuseppina, ambii provenind din orașul Serrastretta din Calabria. Pietro studiase muzica și cânta la vioară în taverne, iar Giuseppina era croitoreasă, dar, pentru că erau în căutarea unei vieți mai bune, în anul în care s-au căsătorit cei doi au decis să părăsească Franța.
Dalida a avut doi frați, Orlando, născut în 1930 și Bruno, cu trei ani mai mic decât ea. La Cairo, Pietro a devenit primo violino la Opera Khedivial din Cairo, a cumpărat o casă cu două etaje, iar statutul social al familiei s-a schimbat complet.
Pe când avea doar 10 luni, Iolanda a suferit o infecție oculară, iar tatăl îi cânta la vioară cântece de leagăn pentru a o calma. Copila a avut alte câteva intervenții chirurgicale în anii următori și a fost nevoită să poarte ochelari pe tot parcursul școlii elementare, motiv pentru care a suferit din cauza răutății celorlalți copii, fapt pe care și-l va aminti mai târziu: “Am preferat să văd lumea în blur decât să port ochelari, așa că într-o zi i-am aruncat pe fereastră”.
În 1940, forțele aliate l-au dus Pietro în lagărul de detenție Fayed din deșertul de lângă oraș și, când a fost eliberat, în 1944, s-a întors acasă complet schimbat. Devenise deosebit de violent, iar Iolanda și frații ei au fost terorizați de el. Mai târziu artista își va aminti: “L-am urât când m-a bătut, l-am urât mai ales când mi-a bătut mama și frații. Am vrut să moară și a făcut-o”. Fetița avea doar doisprezece ani în 1945, când tatăl ei a murit din cauza unui abces cerebral.
În adolescență, Iolanda a devenit interesată de actorie pentru că unchiul ei era proiecționist la un cinematograf local și avea ocazia de a vedea multe filme, participa la toate serbările școlare interpretând mici roluri și devenise populară în cartierul în care locuia. În 1951, după ce a terminat liceul, s-a angajat ca dactilografă la o companie farmaceutică, dar la scurt timp prietena ei cea mai bună, Miranda, a prezentat-o unei anume domnișoare Ondine, care căuta participante pentru un concurs de frumusețe ce se organiza la Cairo. Fata s-a înscris doar pentru a se distra, fiind sigură că mama ei, Giuseppina, nu va afla, dar a obținut locul al doilea, prietena ei, Miranda, s-a aflat și ea pe podium, și fotografia celor două tinere a apărut în ziarele “Le journal d’Égypte” și „Le progrès égyptien”. A doua zi, când mama i-a văzut poza în ziar, i-a tăiat părul și a certat-o foarte tare. După câteva săptămâni, Iolanda și-a părăsit slujba de dactilografă și a început să lucreze pentru o casă de modă.
Când viitoarea artistă a împlinit 21 de ani, Giuseppina a acceptat să o lase să participe la competiția Miss Egipt 1954, iar apariția ei a atras toate privirile în momentul în care a apărut pe podium la proba costumelor de baie într-un bikini cu imprimeu animal print.
Tânăra a câștigat titlul Miss Egipt și a devenit automat reprezentanta țării la Miss World 1955, competiție ce urma să se organizeze la Londra, dar, în plus, a obținut imediat atenția presei și a unor regizori care i-au deschis porțile spre lumea cinematografiei egiptene. Marco de Gastyne a distribuit-o în “Masca lui Tutankhamun”, producție filmată în 1954, iar Niazi Mostafa i-a oferit în același an rolul principal din pelicula “Un pahar și o țigară”.
În această perioadă și-a luat numele de scenă Dalila, nume foarte frecvent în Egipt, Gastyne a sfătuit-o să-și încerce norocul la Paris, astfel că în ziua de Crăciun a anului 1954 a plecat spre Franța.
Prima ei locuință a fost o cameră într-un apartament al unui impresar numit Vidal, care i-a aranjat întâlniri cu mai mulți regizori, a participat apoi la audiții pentru roluri de film, dar nu a primit niciun angajament ferm. Vidal i-a oferit apoi un apartament mic cu chirie, vecinul ei fiind Alain Delon, un actor anonim la acel moment, cu care tânăra a avut o scurtă aventură.
Pentru că nu și-a găsit nimic de muncă pe tot parcursul anului 1955, a decis să-și încerce norocul în muzică, a luat lecții de canto cu mult entuziasm și, în cele din urmă, a reușit să primească un contract la cabaretul “Le Drap d’Or” de pe Champs-Élysées. Aici a fost remarcată de Jacques Paoli, regizorul artistic al unui alt cabaret, „La Villa d’Este”, care a distribuit-o într-o serie de spectacole care au avut succes. Dalila a primit invitația lui Bruno Coquatrix, directorul celebrei săli Olympia, să participe la concursul de canto “Les Numéros 1 de demain”. Scenaristul Alfred Marchand a sfătuit-o atunci să-și schimbe numele în Dalida spunându-i: “Pseudonimul tău seamănă prea mult cu “Samson și Dalila” și acest lucru nu te va ajuta. De ce nu înlocuiești al doilea l cu un d?”, iar ea a acceptat imediat schimbarea.
Pe 9 aprilie 1956, tânăra a participat la concursul de canto și întâmplarea a făcut ca Eddie Barclay, proprietarul celei mai mari case de înregistrări din Franța, și Lucien Morisse, directorul artistic al nou-înființatului post de radio Europa nr. 1, care mai târziu îi va deveni soț, să se afle în sală, a câștigat competiția și cei doi au vrut să o cunoască.
Pe 2 mai, după mai puțin de o lună, Dalida semna cu Barclay un contract pe un an pentru o sumă modestă, cu promisiunea că, dacă va avea succes, veniturile ei vor crește.
Prima piesă a artistei, “Madona”, a fost înregistrată în iunie, au urmat o serie de concerte pe toată durata anului 1956, apoi casa de producție și-a pus toate tehnicile de marketing în practică pentru a o face vedetă. Piesa “Bambino”, primul ei succes, a fost lansată la începutul lunii decembrie, a fost promovată puternic și a devenit piesa principală a albumului de debut al Dalidei, “Son nom est Dalida”.
Bambino a ajuns pe primul loc în topurile muzicale și a devenit unul dintre cele mai îndrăgite hituri pop ale anilor ’50 în Franța, Belgia, Canada și Elveția, frumoasa artistă a devenit vedetă, apărea în reviste și își continua seria de concerte cu un succes uriaș, femeile au început să-i imite machiajul, ceea ce a dus la explozia vânzărilor de rimel, iar bărbații o adorau nu doar pentru talent, ci și pentru senzualitatea ei.
Dalida a avut și prima apariție TV, contractul ei a fost imediat prelungit cu patru ani, iar în noaptea de 27 februarie 1957 a susținut primul concert la Sala Olympia, în deschiderea unui spectacol al lui Charles Aznavour, fiind aplaudată la scenă deschisă.
Au urmat noi înregistrări cu piesele “Miguel” și „Tu n’as pas très bon caractère” care au ajuns repede în topuri și i-au adus Dalidei un al doilea disc de aur, apoi “Gondolier”, un alt succes, iar artista a început un turneu în Franța, Belgia și Luxemburg.
Pe măsură ce faima ei s-a răspândit în afara Franței, a început să înregistreze cântece în alte limbi, iar în februarie 1958, în timpul unei apariții TV, a interpretat “Hava Nagila”, care a avut un succes imediat, astfel că. la sfârșitul verii, a înregistrat în studio acest prim ei mare hit internațional. În perioada 1958-1959, a realizat albumul “Le jour ou la pluie viendra”, care a fost înregistrat în trei limbi, intrând imediat în topurile din șase țări europene.
În cursul anului 1959, Dalida avea cinci hituri în Top 10 în Franța, printre care “Ciao, ciao Bambina” și “Guitare et tambourin”, pentru ambele câștigând discuri de aur, a mers apoi în turnee la Berlin, Atena și Cairo, oferind în ultimul oraș un spectacol emoționant în fața mulțimii uriașe care se adunase în fața cinematograful Rivoli, de care artista fusese atât de legată din adolescență.
În 1960, a plecat în primul ei turneu mondial și a ajuns din nou în fruntea topurilor, cu “Romantica” și “Les enfants du Pirée”, iar următorii ani au însemnat multă muncă, turnee obositoare, înregistrări care au solicitat-o enorm, dar și un succes fără precedent până atunci pentru o artistă din Franța.
În 1967, artista a lansat piesa “Ciao amore, ciao”, scrisă și compusă de muzicianul Luigi Tenco, cu care cei doi au concurat la Festivalul de Muzică de la Sanremo, fiecare cântând separat propria versiune. Din cauza emoțiilor, a tracului și a alcoolului pe care îl consumase ca să își facă curaj, Tenco a avut o prestație foarte proastă, în timp ce Dalida a încheiat seara cu ovații.
Noaptea s-a încheiat tragic, pentru că tânărul muzician, care avea doar 28 de ani, a fost găsit mort chiar de Dalida în camera lor de hotel. Publicul nu știa nimic despre relația dintre cei doi, dar în acel moment ziarele tabloide au explodat, oferind informații senzaționale despre iubirea secretă a artiștilor. Evenimentul a afectat-o foarte mult pe Dalida, iar următorul ei concert din Boulogne-Billancourt, programat pentru 31 ianuarie, a fost anulat.
Săptămâna următoare, pe 7 februarie, a apărut în emisiunea TV Palmares des chansons, iar la finalul recitalului i-a dedicat piesa “Parlez moi de lui” lui Tenco.
Dalida a purtat aceeași rochie pe care o purtase când l-a găsit pe iubitul ei decedat, iar spectacolul a fost extrem de emoționat.
Pe 26 februarie, artista a încercat să își curme viața, ziarele scriind atunci că îşi pregătise sinuciderea timp de o lună de zile, în tăcere, cu un uluitor sânge rece şi cu o înfricoşătoare hotărâre. În seara dramei, a anunţat că pleacă din Paris. În realitate, închiriase un apartament la hotelul “Prince de Galles”. A scris câteva scrisori, s-a machiat, a îmbrăcat o cămaşă de noapte albă şi a înghiţit trei tuburi de somnifere. Femeia de serviciu, intrigată de faptul că timp de 20 de ore nimeni n-a intrat şi n-a ieşit din camera 419, a dat alarma. Medicii au luptat trei zile pentru a o salva.
Publicul a urmărit cu mult interes articolele din presă, care ofereau zilnic noi informații despre starea ei și făceau speculații despre relația cu Tenco. Conform anchetei poliției, muzicianul își luase singur viața, nu fusese victima unei crime, cum se zvonise inițial.
Timp de trei luni, Dalida s-a retras din activitatea artistică, și-a petrecut anul 1969 făcând călătorii private în India, apoi, încet-încet, a revenit la muzică lansând mai multe piese mai puțin cunoscute precum “Zoum zoum zoum”, “L’an 2005” și “Les violons de mon pays”.
Artista și fratele ei, Orlando, plănuiau de ceva timp să-și întemeieze propria casă de discuri pentru a obține independență față de lumea producătorilor muzicali și au făcut acest lucru. Prima ei înregistrare pentru noua companie, “Darla dirladada” a devenit hit peste noapte, vânzând 75.000 de exemplare în prima săptămână și stabilind un record pentru cele mai mari vânzări săptămânale din Franța, iar la scurt timp a lansat al doilea disc, “Ils ont changé ma chanson”, urmat de “Pour qui pour quoi”.
Dalida a purtat aceeași rochie pe care o purtase când l-a găsit pe iubitul ei decedat, iar spectacolul a fost extrem de emoționat. Pe 26 februarie, artista a încercat să se sinucidă, a ajuns la spital și a fost cinci zile în comă, dar medicii au reușit să îi salveze viața. Publicul a urmărit cu mult interes detaliile oferite de presă, care a publicat noi informații despre relația cu muzicianul. Conform anchetei poliției, își luase singur viața, nu fusese victima unei crime, cum se zvonise inițial.
Timp de trei luni Dalida s-a retras din activitatea artistică, și-a petrecut anul 1969 în turnee și călătorii private în India, apoi, încet-încet, a revenit la muzică lansând mai multe piese mai puțin cunoscute precum “Zoum zoum zoum”, “L’an 2005” și “Les violons de mon pays”.
Dalida și fratele ei, Orlando, plănuiau de ceva timp să-și întemeieze propria casă de discuri pentru a obține independență față de lumea oarecum veroasă a producătorilor muzicali. Prima ei înregistrare pentru noua companie, “Darla dirladada” a devenit hit peste noapte, vânzând 75.000 de exemplare în prima săptămână și stabilind un record pentru cele mai mari vânzări săptămânale din Franța, iar la scurt timp a lansat al doilea disc, “Ils ont changé ma chanson”, urmat de “Pour qui pour quoi”.
Dalida a triumfat din nou, publicul și criticii numind-o “regina muzicii” și “o Fedra modernă”, în 1971 și 1972 a susținut o serie de concerte de succes în Asia, Canada, Europa, Liban și America Latină și la sfârșitul anului 1972 a înregistrat duetul “Paroles, paroles” cu vechiul ei prieten, Alain Delon, care a devenit una dintre cele mai cunoscute piese ale epocii.
Următorul hit a fost “Je suis malade”, scris de Serge Lama, apoi “Gigi l’amoroso” și „Il venait d’avoir 18 ans”, iar în 1979, cel mai mare hit disco al ei, “Lundi, mardi… Laissez-moi danser”, care a avut un succes fulgerător, ajungând pe locul 1 în topurile franceze.
Invitată la Cerbul de Aur (ediția din 1971), le-a spus jurnaliștilor români: “Astăzi, chiar dacă fredonez, cu plăcere, cântece mai comerciale, ţin ca textul să fie frumos şi să se apropie, într-un fel sau într-altul, de ceea ce se cheamă poezie. De altfel, dragostea pentru poezie am avut-o dintotdeauna. Dorinţa mea cea mare este ca repertoriul meu să dea publicului acel sentiment de neînlocuit al marilor vacanţe, al plimbărilor sub lumina soarelui. Un singur lucru s-a păstrat din crezul mai vechi: Nici acum zece ani şi nici azi nu-mi place să cânt despre întâmplările petrecute în viaţa mea particulară. Am o anumită pudoare care mă împiedică să fac acest lucru şi nu am renunţat la ea nici acum”.
În această perioadă problemele ei oftalmologice din copilărie au revenit, artista a suferit două operații majore la ochi în 1985 și și-a suspendat cariera pentru că luminile scenei începuseră să devină dificil de suportat. După ce și-a mai revenit, în 1986, a lansat “Le Visage de l’amour”, ultimul ei album.
La începutul anului 1987, Dalida a intrat într-o depresie severă, dar și-a continuat munca, făcând turnee din Los Angeles până în Orientul Mijlociu. Ultima sa apariție la televiziune a fost pe 7 martie 1987, iar ultima reprezentație live a avut loc în Antalya, Turcia, între 27 și 29 aprilie 1987.
Deși era adulată de milioane de oameni din întreaga lume și cariera sa a avut un succes absolut senzațional, viața ei privată a fost marcată de o serie de relații eșuate și de probleme personale greu de depășit. După sinuciderea lui Luigi Tenco, în ianuarie 1967, pe care chiar ea l-a găsit fără viață în camera lor de hotel și după propria tentativă de suicid, în decembrie 1967, artista a rămas însărcinată cu un student italian în vârstă de 22 de ani, Lucio, dar a suferit un avort spontan în urma căruia a rămas infertilă.
În septembrie 1970, fostul ei soț, Lucien Morisse, cu care fusese căsătorită timp de patru ani și cu care se afla în relații bune, s-a sinucis împușcându-se în cap. Cinci ani mai târziu, un prieten apropiat, cântărețul Mike Brant, care avea 28 de ani, a sărit de la etaj din apartamentul lui din Paris și a murit pe loc, iar în iulie 1983, fostul ei iubit, Richard Chanfray, cu care avusese o relație din 1972 până în 1981, s-a sinucis inhalând gazele de eșapament ale mașinii.
În noaptea de 2 spre 3 mai 1987, Dalida, care avea 54 de ani în acel moment, a ales să părăsească lumea făcând același gest. S-a sinucis luând o supradoză de barbiturice și a lăsat în urmă o notă pe care scria: “La vie m’est insupportable. Pardonnez-moi”.
Lumea o credea fericită, un om împlinit care iubeşte viaţa. Se spunea despre ea că a reuşit acolo unde alte cântăreţe au eşuat, că a traversat cu uşurinţă modele și stiluri foarte diferite și că s-a impus doar datorită muncii ei perseverente. Presa franceză a dezvăluit, după sinuciderea artistei, că Dalida ar fi avut de suferit din cauza răutăţii, intoleranţei ce însoţeşte inevitabil orice formă de succes. Unii îşi băteau joc de strabismul ei, alţii îi ironizau aerele de falsă divă sau cântecele pentru midinete. În septembrie 1987, ar fi trebuit să joace într-o dramă muzicală inspirată de povestea Cleopatrei, în regia lui Vittorio Rossi.
Dar cortina a căzut înaintea premierei. Dalida a plecat așa cum a trăit timp de 54 de ani, singură!
