“Iată o întrebare, la care, până nu demult, răspunsul era hotărât negativ, sau, în cel mai bun caz, foarte îndoielnic. Şi iată că, în urma unor descoperiri făcute în centrul stăpânirii dacice din munţii Orăştiei — la Grădiştea Muncelului — răspunsul la această întrebare nu mai poate fi decât categoric afirmativ.
Ţin să precizez dintru bun început că, vorbind de scrisul întrebuinţat de strămoşii noştri, de daci, nu putem înţelege alt sistem de scriere decât cel alfabetic, adică redarea printr-un număr limitat de semne (litere) stabile, a diferitelor sunete din limba dacică, fie că acestea erau numai consoanele, fie că erau consoanele și vocalele unui cuvânt.
Până nu demult, în legătură cu scrisul la daci, se cunoşteau două amănunte interesante. Unul e acela că Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa) de către împăratul Augustus, a scris şi câteva poezii în limba getă (dacă). Desigur, scrierea a făcut-o cu litere latine. Iată, deci, limba geto-dacă, scrisă cu litere latine — dar scrisă de un roman. Cel de-al doilea amănunt e ceva mai interesant şi mai semnificativ : istoricul roman Dio Cassius arată că, în decursul Primului Război Dacic (101-102 d.Ch.), în preajma marii bătălii de la Tapae), o solie dintr-o seminţie de daci a ieşit în întâmpinarea lui Traian cu o scrisoare scrisă cu litere latine, pe o ciupercă mare. După toate probabilităţile, memoriul fusese redactat în limba latină şi nu în cea dacă, deşi nici această din urmă posibilitate nu este cu totul exclusă. Dar oare memoriul fusese scris de către un cărturar dac, sau de vreun străin grec sau roman, aflat în slujba dacilor? Nici aceasta nu se poate preciza…
Pe lângă amănuntele de mai sus, se mai ştie, în general, că meşterii daci, imitind monedele străine (greceşti şi macedonene), ca şi amforele greceşti, ajunseseră să redea — într-un chip stângaci — şi literele greceşti de pe aceste monede.
Cert este că numai pe baza acestor mărturii şi imitaţii rudimentare, orice încercări în direcţia cunoaşterii şi întrebuinţării scrisului de către daci nu puteau rămâne decât sterile. Şi iată că în această problemă, atât de importantă, dar atît de ferecată pentru cercetători, a început să se facă lumină, o dată cu cercetările arheologice întreprinse în ultimii ani în marea aşezare dacică de la Grădiştea Muncelului. Săpăturile au scos la iveală o serie de blocuri ce purtau litere greceşti. Blocurile fuseseră aşezate în zidul de apărare al unei terase pe care erau adăpostite nişte sanctuare, iar literele de pe ele alcătuiau rânduri verticale ce trebuiau citite de sus în jos.
Nu încape nici o îndoială că literele, dispuse în acest fel, formau cuvinte şi nu erau „semne de potrivire” ale blocurilor între ele. Era vorba, deci, de nişte însemnări cu caracter religios sau politic, conţinând nume de regi, de preoţi sau de zei şi eroi, şi ele alcătuiau acolo, pe faţa netedă a zidului de lângă sanctuare, un album solemn, expus vederii tuturor, în piaţeta ce preceda sanctuarul cel mai mare.
Adoptarea de către daci a alfabetului grec nu poate să ne mire. Legăturile lor cu oraşele greceşti de la Marea Neagră erau destul de vechi şi foarte strânse. Utilizarea scrierii se limita însă, în acea vreme (sec. I î.Ch.), la o sferă de activitate îngustă, la nevoile vârfurilor societăţii, având un caracter sacru, de cult.
O dată cu dezvoltarea societăţii dacice, a luat o mai mare răspîndire şi scrierea, utilizarea ei trecând şi în viaţa laică, în diferite domenii de activitate practică.
O indicaţie preţioasă asupra acestei evoluţii ne-a oferit-o descoperirea făcută mai apoi, tot pe Dealul Grădiştei. Pe acest deal se ridicau mai multe construcţii, deşi din lemn, ele erau construite cu deosebită grijă şi, s-ar putea spune, cu oarecare tendinţă spre lux. Într-una din clădiri s-a descoperit un vas mare de lut ars, pe care erau aplicate de patru ori, sub gâtul vasului, câte două ştampile. Una din acestea prezenta, în litere scoase în relief, numele DECEBALUS, iar cealaltă, continuând inscripţia primei, preciza: PER SCORILO.
Este vorba, de această dată, de o scriere-ştampilă, cu litere latine. Cum se explică acest fapt? Clădirea datează de pe la sfârşitul secolului I al erei noastre, adică din ajunul războaielor dacilor cu romanii, epocă în care influenţa romană pătrunsese de mult pe teritoriul Daciei, sub diferite forme. Astfel moneda romană avea curs general în ţara dacilor, încă de pe timpul lui Buerebista; din Imperiul Roman erau aduse aici nenumărate unelte și obiecte de podoabă. De asemenea, în ciuda aprigei lupte pe care statul dac de sub Duras-Diurpaneus și Decebal (sec. I. d.Ch.) o purta împotriva romanilor şi a expansiunii lor, care ajunsese până la Dunăre, legăturile dacilor cu redutabilul adversar au devenit din ce în ce mai strânse: regii daci au început să recurgă tot mai des, în vederea apărării, la meşterii şi tehnicienii fugiţi din Imperiul Roman.
În aceste condiţii, a fost mai mult decât firească strecurarea scrierii latine în societatea dacică şi adoptarea ei de către aceasta. Şi e clar că unii dintre fruntaşii daci îşi vor fi însuşit chiar rudimentare cunoştinţe de limbă latină, necesară pentru înţelegerea cu duşmanul în cursul deselor conflicte, precum şi cu mulţimea de meşteri şi tehnicieni, ofiţeri şi soldaţi, refugiaţi la curtea regelui Decebal.
Ceea ce conferă însă o deosebită valoare acestor ştampile scrise cu litere latine este faptul că ele cuprind o însemnare istorică extrem de importantă, în limba dacică. „Per” dintre „Decebalus” şi „Scorilo” este un cuvânt dac şi el înseamnă „fiu“. Aflăm deci, astfel, că vasul descoperit era proprietatea lui Decebal, marele conducător al statului liber dacic, cel care şi-a apărat cu atâta eroism ţara împotriva cotropitorului. Şi mai căpătăm totodată o importantă relatare istorică: părintele lui Decebal se numea Scorilp.
Descoperirea de la Grădiştea Muncelului ne dă dovada concretă că în societatea dacică dinainte de cucerirea romană scrisul căpătase o răspândire mai largă, fiind utilizat şi în domenii de activitate practică”.
Autorul articolului, reputatul istoric şi arheolog român Constantin Daicoviciu, s-a născut pe 1 martie 1898, în satul Cărăvan, care astăzi îi poartă numele, a făcut studii secundare la Lugoj şi Caransebeş, apoi a urmat filologia clasică (1918-1922), la Universitatea din Cluj.
Anul 1924 a marcat începuturile activităţii de arheolog, când a particiat la săpăturile de la Grădiştea Muncelului, din Munţii Orăştiei, concentrându-se asupra centrului politic şi religios al regatului dac al lui Decebal, Sarmizegetusa, temă devenind preocuparea sa susţinută de-a lungul anilor, concretizată în numeroase studii şi articole.
Între 1925-1927, Constantin Daicoviciu a urmat studii de specializare la Şcoala Română din Roma, în 1928 i s-a acordat titlul de doctor în istorie şi arheologie și din același an a început să editeze „Anuarul Institutului de studii clasice”.
Între 1929-1932, a făcut călătorii de studii în Austria, Germania, Franţa, Grecia şi Ungaria, iar în urma participării la săpăturile de la Micia, pe locul unde s-a descoperit un castru roman, a publicat un studiu innovator pe această temă. În septembrie 1930, a cercetat localităţile unde au existat aşezări preistorice romane şi medievale din judeţele Severin şi Caraş, iar în 1932 i s-a acordat „Premiul Academiei Române”.
În timpul războiului, între 1942 și 1944, Daicoviciu a reluat săpăturile de la Costeşti, iar din 1945 până la sfârşitul vieţii a fost director al Muzeului de istorie al Transilvaniei.
Timp de un an (1947-1948), a fost desemnat preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, apoi, din 1949, a fost şeful catedrei de istorie veche a României la Universitatea din Cluj (până în 1968) şi director al Institutului de istorie şi arheologie al filialei din Cluj a Academiei Române.
În 1955, Daicoviciu a devenit membru al Academiei Române și doi ani mai târziu fiind ales rector al Universităţii din Cluj (până în 1968). Profesorul a colaborat la redactarea primului volum din „Istoria României” (sub egida Academiei, în 1960), făcând parte şi din comitetul de redactare a primului volum din „Istoria Transilvaniei”. Împreună cu fiul său, Hadrian Daicoviciu, a realizat albumul „Columna lui Traian” (1966), precum şi lucrările „Sarmizegetusa. Cetăţile şi aşezările dacice din Munţii Orăştiei” (1960) şi „Ulpia Traiana (Samizegetusa romană), 1962.
În colaborare cu Ştefan Pascu şi Miron Constantinescu, a scris lucrarea „Histoire de la Roumanie des origines a nos jours”, apărută la Paris, în 1970, iar doi ani mai târziu, la editura NAGEL, în colecţia „Archaeologia Mundi”, a publicat lucrarea „Roumanie”, în limbile franceză şi germană, realizată împreună cu Emil Condurachi.
Constantin Daicoviciu s-a bucurat de recunoaşterea meritelor sale în întreaga lume, fiind laureat al premiului HERDER, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Viena, al Institutului arheologic german din Berlin, al Institutului internaţional de arheologie clasică, al Societăţii de studii latine din Paris. Profesorul a încetat din viaţă pe 27 mai 1973.
