“Mărțișor… Simbol minunat al tinereţii, care apare odată cu ghioceii, odată cu primele raze calde de soare, odată cu evadarea din atmosfera zgribulită a iernii spre parfumul optimist şi minunat al primăverii… Legatar tainic şi sfânt a milioane de idile, al tinereţii şi al bucuriei, talisman aducător de noroc, mărţişorul înfăţişează una dintre cele mai frumoase datini ale omenirii. (…) Pentru voi, cititori şi cititoare, am colindat câteva zile teatrele noastre şi am întrebat la întâmplare artiştii pe care i-am întâlnit — fie că erau de dramă, de comedie sau de revistă — ce amintiri le-a întipărit în suflet mărţişorul. Sunt câteva răspunsuri amuzante, altele evocatoare de romantice amintiri şi toate deosebit de interesante.
Pe Constantin Tănase, neobositul director, animator şi interpret fruntaş al Cărăbuşului, l-am prins la teatru în cabină între două schimbări.
— Care a fost primul d-tale mărţişor?
Marele comic stă puţin pe gânduri pentru a-şi aminti… deşi tânăr şi svelt pe scenă, dl. Tănase nu mai este la prima tinereţe, astfel încât îi trebuie câteva clipe pentru a răscoli în sacul aducerilor aminte.
Povestea mărţişorului se împarte după mine în două epoci: prima epocă este mărţişorul copilăriei. Eram la Vaslui şi mărţişorul însemna pentru mine vestirea primăverii. Mama îmi făcea o brăţară din salcie pe care mi-o lega de mână şi mă obliga s-o port toată ziua până pe înserate. Asta pentru ca anul care începe odată cu primăvara să fie cu noroc şi spor. A doua epocă a mărţişorului este pentru mine aceea din oraşul mare, unde oamenii îşi dăruiesc anumite obiecte care prin forma, felul şi valoarea lor prevestesc binele şi norocul. Primul mărţişor pe care l-am primit în această categorie a fost de la un giuvaergiu de pe strada Carol, care avea printre bijuteriile lui un cărăbuş de briliante adus de la Paris. Acest dar a constituit pentru mine o mare surpriză şi m-a bucurat enorm. M-a surprins însă în acelaşi timp, căci nu-mi închipuiam cum cineva poate să-mi facă un dar atât de preţios, oricât de simpatic i-aş fi fost. Care nu mi-a fost însă mirarea când, după 10—12 zile, m-am pomenit acasă cu o factură de 25.000 lei. Ca să-l învăţ minte, i-am comunicat că am dat şi eu mai departe în dar cărăbuşul. L-am ţinut vreo 4—5 zile în nervi şi apoi i-am achitat banii căci interesându-mă, m-am convins că piesa valora într-adevăr atât. De-atunci, de câte ori primesc ceva de mărţişor, mă interesez să văd dacă e plătit sau nu.
Pe d-ra Elvira Godeanu am gasit-o în foyerul de repetiţii al Teatrului Naţional. Mi-a mărturisit că se simte foarte obosită, că a fost destul de serios bolnavă în ultima vreme şi că se pregăteşte de plecare în turneu. — Primul mărţişor? Mărturisesc că am primit atât de multe în viaţa mea, încât nu-mi pot aminti care a fost primul… Cel mai frumos este însă acela pe care l-am căpătat la un început de primăvară, acum trei ani, de la un camarad de teatru, mărţişor care vestea o idilă minunată… Idila s-a sfârşit acum, dar mi-a lăsat întipărită în suflet o amintire pe care nu o voi uita niciodată…
Iată un om în plină tinereţe, care se laudă cu bătrâneţea: d. G. Calboreanu.
— Vă mulţumesc pentru delicata d-voastră atenţiune de a mă „ancheta” şi pe mine. Mă simt însă foarte stânjenit. Nu ştiu ce să răspund. Nici n-am primit, nici n-am dat mărţişoare. Când eram tânăr aveam alte preocupări, iar azi… sunt prea bătrân ca să mă mai ocup de aşa ceva. Comic, nu?
„Marea Ducesă de Alhambra”, care-şi plimbă acuma strălucirea în provincie, ne-a dat un răspuns lapidar prin telefon:
— Îmi amintesc de mărţişoarele pe care le primeam în copilărie. Cocoşei, găini, purceluşi, coşari şi altele. Mi le agăţam pe toate la gât şi făceam necaz copiilor cu ele…
— Şi acum?
— Acum primesc mărţişoare briliante şi fac necaz „camaradelor” din teatru. Evoluţie…
— Primul mărţişor… n-am avut curajul să-l dăruiesc, ne spune d. Pop Marţian. Eram licean. Visător şi melancolic, ca cei mai mulţi din generaţia mea dinainte de război, citeam sub pupitru „Suferinţele tânărului Werther” şi schimbam priviri timide cu o şcolăriţă de pe strada mea. La 1 Martie am cumpărat un mărţişor, hotărât să-i vorbesc în sfârşit. Dar n-am îndrăznit… şi întâiul mărţişor a rămas nedăruit. Desigur că şcolarii din generaţia aceasta a boxului şi a footballului mă vor înţelege cu greu.
— Care este cea mai frumoasă amintire pe care ţi-a întipărit-o în suflet mărţişorul?
— Toate mărţişoarele pe care le dăruiesc de ani de zile sunt legate de amintiri frumoase, fiindcă sunt daruri inutile, care merg la 2 Martie să mărească grămada de cruciuliţe, cărăbuşi, medalioane purtate câte o zi, două şi aruncate apoi, deoarece gesturile cele mai frumoase sunt cele inutile.
Pe d-na Silly Vasiliu, admirabila vedetă a Alhambrei, am interpelat-o în eleganta cabină pe care o ocupă la Excelsior.
— Primul mărţişor? L-am primit de la Nicuşor (Nicuşor Constantinescu). Este o icoană pe care o port mereu, iată şi acum o am cu mine. A fost primul mărţişor şi în acelaşi timp cel mai frumos al vieţii mele. Mi-a fost oferit din suflet, cu sinceritate, de un om care mă iubea şi pe care-l iubeam… Am mai primit multe mărţişoare. Nu le-am purtat însă decât pe acelea pe care mi le-a dăruit Nicuşor — pe vremea aceea băiat sărac, la care fiecare leu avea o însemnătate”.
*** Realitatea Ilustrată, martie 1937
