Florica Cristoforeanu s-a născut pe 16 mai 1886, a urmat Institutul Oteteleşanu de la Măgurele, condus de Ioan Slavici, iar între 1904 şi 1907 a studiat canto, teoria solfegiului, compoziţia și arta dramatică la Conservatorul milanez. Rolurile datorită cărora a devenit cunoscută în Italia au fost Lucia di Lammermoor şi Traviata, iar din 1921 şi până la retragerea din teatru, repertoriul ei s-a îmbogăţit cu Boema, Tosca, Manon, Carmen, Madama Butterfly, partituri obligatorii pentru o primadonă aplaudată pe marile scene din Europa şi din America de Sud. În 1928, la Scala, Florica Cristoforeanu a cântat sub bagheta lui Arturo Toscanini, în Cavalleria rusticana, iar la București a colaborat deseori cu dirijorul George Georgescu.
Trei stagiuni, între 1910— 1913, a strălucit în trupa operetei bucureștene, alături de Leonard, Maximilian, Carussy, Ciucurette, jucând în Parcul Oteteleşanu sau la Teatrul Lyric, în Compania Grigoriu.
Marea artistă a strălucit în generaţia care a militat pentru fondarea Operei Române, odată cu impunerea şcolii interpretative româneşti de canto şi dirijorat — Niculescu-Basu, N. Leonard, Gogu Georgescu, Maria Snejina, Ionel Perlea, Maria Cojocărescu, George Folescu, Elena Drăgulinescu-Stinghe, iar ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut în Brazilia, unde s-a stins pe 1 martie 1959, cu ziare şi cărţi româneşti la căpătâi, alături cu scrisori din ţară.
În 1931, Florica Cristoforeanu a oferit un interviu ziarului Rampa:
“…Din întâmplare, mai acum câteva săptămâni, mi-a căzut în mână un ziar italienesc, “La voce di Bergamo”. O fotografie mare, fixată într-un teritoriu de onoare din pagina I, mi-a atras atenția: era chipul Floricăi Cristoforeanu.
Și am citit acolo, sorbind la fiecare rând o picătură de bucurie, cuvinte de tumultuoase elogii pentru marea noastră Florica Cristoforeanu. Scria acolo, cu litere groase şi frumoase, că succesul triumfal al “Adrianei” se datoreşte artistei care a interpretat-o: Florica Cristoforeanu…
“Cu mare greutate, — mărturisea criticul italian, — s-ar putea găsi o altă interpretă care să atingă perfecţia pe care a atins-o Florica Cristoforeanu. Ea a fost pur şi simplu mare! “Vocea sa magnifică, acţiunea sa scenic” şi rândurile continuau cu aceleaşi zvâcniri de încântare pe care peniţa de temperament latin a unui italian o divulga cu o sinceritate limpede.
De câteva zile, sărbătorita româncă a Italiei se află printre noi, cu gând să dăruiască publicului bucureştean, acela care a cunoscut-o atât de puţin, dar care o cunoaşte atât de bine, clipe de regal artistic.
Şi revenirea aceasta scurtă ca o pâlpâire de flacără a linei glorii ce a avântat numele românesc pe meleaguri străine, revenirea aceasta de o clipă, desprinsă din apogeul unei cariere zămislite pe alte tărâmuri, ne dezvăluie, fără fast şi fără fard, un aspect al fiinţei acesteia, care nu posedă numai izvorul sunetelor dumnezeieşti, ci şi comoara nepreţuită a unui suflet.
…Echipat cu nedespărţita noastră trusă gazetărească, — stylou, notes, îndrăzneală, — şi, în plus cu o aprobare telefonică, bat la ușa elegantului apartament pe care îl ocupă d-na Florica Cristoforeanu la etajul al Il-lea al hotelului Royal Palace…
— M-aș fi mirat să nu vii! mă întâmpină d-na Florica Cristoforeanu, arborând un zâmbet încântător…
— Doamnă, vă mărturisesc sincer, m-aş fi mirat eu şi mai mult, dacă n-aş fi venit, după ce am luptat, cu îndârjire, ca să vă cuceresc adeziunea dv. la acest interview.
— Te ascult.
— Scuzați-mă, doamnă, tocmai eu mă pregăteam să vă spun acest lucru!
— Da, ai dreptate! De unde începem?
— De la început!
— De la compania Grigoriu? De când am venit acolo?
— Nu, de când ați venit aici! Și completez fraza cu un gest larg.
— O! dar e foarte mult de atunci! Sunt…
— Tocmai asta mă interesează: câți ani sunt?
— Sunt cam uitucă… Prin urmare fără cifre… Lumina zilei, a unei zile de sfârșit de vară, am văzut-o la Râmnicu Sărat, în care oraș mi-am trăit primii ani ai copilăriei… Nici una din întâmplările acelea, în care zburdălnicia are primul și ultimul rol, n-au poleit cu senzațional interesant de povestit, capitolul copilăriei mele. Am fost, — și sunt încă! — o fire timidă, liniştită…
— Vocația pentru canto ați avut-o încă de copilă?
— Da! Posedam, de mică, o voce foarte frumoasă și, după un concert pe care l-am dat la vârsta de 9 ani, un ziar local mi-a consacrat un articol, al cărui titlu era: “Florica Cristoforeanu, l’enfant prodige”… Pensionul l-am făcut la “Negoescu”, unde am fost colegă cu Marioara Ventura, şi mi-am continuat şcoala la Institutul Oteteleşanu, al cărui director era neuitatul Ioan Slavici… Răposatul Kalinderu, pe care-l impresionase vocea mea, tot spunea că e păcat să las “să crească sălbatec bunătate de glas” și mă îndemna să plec în Italia… Ceea ce am și făcut… Eram în vârstă de 16 ani când am plecat la Milano… După trei ani de studii, am debutat, ca soprană lejeră, în “Lucia”, care se cânta la teatrul “Capo l’Istria” din Trieste…
— Dacă nu sunt prea indiscret, ce onorariu vi s-a plătit?
— Într-adevăr, care gazetar nu e indiscret! Onorariul? 49 de livre!
— Cam puțin!
— Nu tocmai, fiindcă onorariul acesta îl plăteam eu ca să mi se dea rolul să-l cânt! De altfel, povestea debutului meu este foarte interesantă. Impresarul spectacolelor de operă de la “Capo d’Istria” primea o subvenţie de la primăria locală, pentru a da reprezentaţii de operă… Se întâmplă însă cu dumnealui avea o nevastă. Ca tot omul. Numai că nevasta în chestiune avea puţină voce și soțul, din sfinte motive… economice şi artistice, o distribuia în absolut toate operele. Funcţiona femeia ca soprană lejeră, mezzo-soprană, primadonă etc., până ce domnii de la primărie au început să murmure şi-atunci, după recomandaţia unui agent teatral, impresarul m-a angajat pe mine, aranjându-se cum e mai comod din punct de vedere pecuniar. Şi aşa am debutat într-un treisprezece ale lunei, vinerea, cu un succes extraordinar.
— Sunteţi superstiţioasă?
— Într-o oarecare măsură, da! În Italia se spune: Ne di Venere ne di Marte, ne si spoza, ne si parte. Adică: “Vinerea sau Marţea nici să te însori, nici să pleci la drum!” Cum vezi, în Italia oamenii nu se însoară în toate zilele săptămânii! Jurnaliştii au scris cronici entuziaste, prezicându-mi o carieră strălucită şi astăzi, de câte ori cânt la Trieste, gazetarii mă intervievează cu un “ţi-aduci aminte” plin de mândrie.
După acest spectacol de debut, am cântat în numeroase oraşe de provincie, diferite opere de soprană lejeră, iar în 1913, chemată de Grigoriu, care primea de la guvern o sumă destul de frumuşică pentru a organiza spectacole de operă, timp de o lună, mă întorc în ţară.
Apar la Iaşi, în “Povestirile lui Hoffman”, şi în iarna următoare joc la Lyric “Briganzii” şi “Geisha”, operete care au obţinut succese triumfale… În ansamblu erau Leonard, Ciucurette, Elena Mavrodi, Florica Florescu.
În anul 1914, are loc premiera operetei “Eva” a lui Franz Lehar, în care eu am dobândit cel mai categoric succes din cariera mea de operetă şi, nu mult după aceea, am prilejul să-mi fac debutul în revistă, jucând la Oteteleşanu, în “Obor—Gara de Nord”, o revistă scrisă pentru doamnele din societate…
— Dacă v-aş ruga să deşertaţi puţin din sacul cu amintiri din acele timpuri minunate… Leonard… Maximilian…
— Despre Leonard nu pot spune absolut nimic!
— ?!?
— Fiindcă s-au spus chiar mai multe decât știam eu! În ce priveşte pe Maximilian, nu prea mă împăcăm cu el. Într-o zi, la o repetiţie, nemulțumit de modul cum plângeam într o scenă duioasă, a izbucnit furios: “D-ta ai să te faci artistă când eu am să-mi iau diploma în cismărie!” Iar când a fost vorba să reînnoiesc angajamentul, Maximilian, foarte napoleonian, m-a măsurat cu dispreţ şi mi-a spus: ‘Să mă mai gândesc… D-ta eşti un element turbulent şi cu pretenţii prea mari! Să vedem ce-om face!’
— Şi-i porţi un pic de… pică lui Maximilan?
— Da de unde! Dimpotrivă! Lui, refuzului lui brutal, îi datoresc cariera pe care am făcut-o. Am plecat în Italia și, imediat cum am sosit, am fost angajată la cea mai mare trupă de operete, “Citta di Milano”, care, un an mai târziu, devenea proprietatea mea… Cu trupa aceasta am cântat la Torino, la Genoa, la Neapoli, la Florenţa, din ianuarie şi până în mai, când am plecat în America, la Montevideo. Ziarele uruguaiene scriau de mine: “Rara avis, o stea de opereta cu voce” şi-mi reproşau că nu părăsesc acest gen de teatru, dedicându-mă canto-ului serios.
Izbucnirea războiului mondial mă surprinde la Buenos Aires. Trebuia să ne întoarcem în Italia… Călătoria a durat 28 zile și acolo, în largul Oceanului, s-a aflat, prin radio, că germanii au ajuns lângă Paris, că austriecii au ocupat Serbia, etc. Veştile acestea, primite între cer şi apă, când nu se cunoştea care va fi atitudinea Italiei, ne înfiorau… După multe, foarte multe peripeţii, am ajuns la Roma… Aici spiritele erau foarte agitate… D’Annunzio a ţinut un vehement discurs împotriva lui Giolitti şi a doua zi Italia intra în război. Cât am suferit!
— Dv.?
— Da eu, din cauza atitudinii neutrale pe care o păstra România. În toate cronicile teatrale, de câte ori se vorbea despre mine, frazele finale aveau următorul aspect: “cu mult mai expansivă bucurie am fi sărbătorit-o pe Florica Cristoforeanu, dacă România, în locul, …etc. etc…”
În sfârșit, vorba românului, “dă Dumnezeu” și se avântă și România în măcelul mondial. În ziua aceea am alergat ca o disperată să găsesc panglicuțe cu tricolorul nostru… N-a fost chip să găsesc, astfel că am cumpărat panglicuţe peruviene, — aceleaşi culori, dar în altă ordine, — iar seara, la spectacol, (se juca “Champagne-Club”) s-a desfăşurat o mare manifestaţie italo-română. A fost o seară de neuitat… Între actul II şi III am ţinut un discurs, — primul şi te asigur că şi ultimul din viaţa mea, — apoi m-am coborât în sală unde, în câteva minute, am chetat peste 8.000 de lire pentru Crucea Roşie, după care performanță am fost numită societară pe veci a Crucii Roşii.
Şi-acum să-ţi povestesc un episod foarte amuzant. În fiecare seară, când mă duceam la teatru, găseam în cabină buchete splendide pe care mi le trimitea un adorator, un fabricant destul de bătrâior şi destul de antipatic. Umil în chestiune, putred de bogat, îşi manifesta public dorința de a mă lua în căsătorie. Până și camerista mea a aflat de această intenție și mi-a divulgat-o, sprijinind-o cu căldură…
— Tu nu te uiți la el, Amelito, ce păr roșu, urât, are?
— O, coniță! Asta vă supără? Parcă o să-l aibă multă vreme? Nu vedeți că a și început să-i cadă părul!
Dar să revin la… chestie. În 1919, Puccini, însoţit de Serafin, care acum e la Metropolitan House din New York, m-au văzut într-un spectacol de operetă şi m-au sfătuit să fac operă… Şi cum mă îmbolnăvisem de surmenaj, doctorii mi-au interzis formal să mai cânt seară la seară, astfel că am vândut opereta.
— Și când v-ați făcut adevăratul și marele debut în operă?
— În toamna anului 1920, la teatrul Dal Verme din Milano, cântând rolul titular din “Madama Buterfly”. Marele om de stat care a fost Ion I. C. Brătianu a venit să mă audă, m-a felicitat călduros şi m-a decorat cu “Bene Merenti”, clasa I-a.
Timp de patru ani am cântat pe toate scenele de seamă ale Italiei, iar în anul 1924 revin în ţară, debutând la Opera Română cu “Madama Butterfly”. Fusesem angajată pentru 5 spectacole şi cred că am făcut patruzeci şi cinci…
— Aţi stat mult?
— Desigur… Cinci luni! În care timp am creat “Manon”, spectacol care a salvat situaţia Operei Române, grav ameninţată atunci din cauza grevei artiştilor. Din nou am plecat în Italia. Şi am rămas acolo un an.
Un an mai târziu, veneam iarăşi în România, creând “Fedora” şi cântând unul din rolurile mele frumoase: “Carmen”. Din nou în Italia, cântând la Roma şi la Brindisi, unde eram foarte simpatizată. În anul următor mă întorc în ţară şi creez “Salomeea” de Strauss…
Peste puţin timp mi se realizează şi dorinţa de a cânta la “Scala” din Milano. Debutez cu “Salomeea”, dirijată chiar de Strauss şi creez apoi rolul principal din “Fra Gerardo” de Pizetti, directorul Conservatorului din Milano. Timp de două luni şi jumătate am repetat cu Toscanini, cheltuind multă voinţă şi multă energie. Dar şi succesul a fost mare. Enorm…
— A propos: Scala din Milano este, chiar aşa cum se spune, barometrul muzicei italieneşti?
— A fost! Acum nu mai este. Roma este, în momentul de faţă, aceea care decerne laurii la belcanto. “Scala” din Milano trăieşte încă în slava aprecierilor, numai pe baza vechiului prestigiu…
— Cu alte cuvinte, cântareţii de mare valoare nu se mai îmbulzesc să cânte la Scala din Milano?
Doamna Florica Cristoforeanu surâde.
— Cântăreţii de mare valoare? Dar ştii dumneata că, astăzi, Italia nu are decât un singur tenor: pe Pertile. Şi Pertile nu e în primăvara vieţii. Alţi tenori nu sunt… Şi nu se anunţă nici o speranţă.
— Fiindcă suntem la capitolul tenorilor, pe care îl socotiţi, actualmente, cel mai bun din lume?
— Titlul acesta eu cred că-i merită doi cântăreţi: Giacomo Lauri Volpi şi Benjamino Vil Gigli.
— Iar dintre cântăreţe?
— Claudia Muzio! Doamna Florica Cristoforeanu îi rosteşte numele cu bogată admiraţie în coloritul glasului. E cea mai completă.
Să revenim la interview-ul nostru. În cursul anului 1928 am plecat, din nou, în America şi am cântat în Buenos Aires, la “Colon”, cel mai mare teatru al Americii de Sud, unde mi s-au plătit 76.000 lire italiene pentru un singur spectacol!
— 600.000 Iei pentru un singur spectacol?!
— Chiar aşa… dar ascultă cum! Aveam angajament lunar, plătit cu 75.000 de lire şi eram obligată să fac 6 reprezentaţii pe lună. Ivindu-se modificări în repertoriu, n-am prins să debutez decât abia la 29 ale lunii, încât mi-au revenit 75.000 lire, pentru un singur spectacol. După aceea, contractul și-a urmat cursul lui firesc…
De la Buenos Aires m-am dus la Santiago, în Chile, unde am debutat cu “Manon”. Consulul României, un domn Singer, s-a interesat de mine şi s-a străduit să mă prezinte cât mai impunător în ochii chilienilor… E un ins vrednic de laudă… Un mare patriot…
Am făcut un turneu de trei luni, cântând şi la Valparaiso — Valea Paradisului, — un oraş care-şi merită numele cu prisosinţă… Aci, însă, bântuie o epidemie grozavă de cutremure… Sunt cam vreo 70 pe zi! Şi lumea s-a obișnuit cu ele… Totuşi, într-o seară, pe când se cânta actul II din “Tristan şi Isolda”, s-a produs şi o “reprezentaţie extraordinară” a cutremurelor, lumea s-a alarmat, a ţâşnit în stradă, teatrul se clătina, a intrat spaima în noi şi… cu primul tren am părăsit Chile.
Revin la Buenos Aires, unde particip şi eu la un mare festival ai cărui protagonişti erau Giacomo Lauri Volpi şi Benjamino Gigli. Trebuie să-ţi spun că între ei doi e o ură de moarte. O vrăjmășie câinească și asta din cauza lui Volpi, un caracter respingător.
Înainte de spectacol, Volpi a declarat că-l va înjunghia pe Beniamino Gigli, dacă va bisa vreo arie… Și l-a pândit în culise, gata să-l omoare… Ce om!
Când m-am întors în Europa, am cântat câteva spectacole la “Scala”, după care am trecut la “Reale” din Roma, unde am creat “Resurezione” de Alfano, directorul Conservatorului din Torino şi de-atunci am “botezat” toate operele moderne ale tinerilor compozitori italieni.
Şi iată că, peste câteva clipe, ne vom opri în staţia finală a interview-ului… Păşim în actualitate… În tot cursul anului 1929, am întreprins un turneu cu “Carmen”, cu un mare succes moral şi material… Acum, iată-mă în ţară, unde, contrar intenţiei iniţiale, nu voi rămâne decât puţin timp, având a face faţă şi altor angajamente, dar voi apărea într-o premieră interesantă, “Fata din Far West”, a lui Puccini, pe care am cântat-o, anul trecut, la teatrul “Carlo Felice” din Genoa, cu prilejul sărbătoririi zilei de 24 Mai (data intrării în război a Italiei), când principele Umberto şi-a exprimat dorinţa de a asista, împreună cu principesa Maria, la acest spectacol…
— De la începutul interview-ului mă frământă o întrebare: artiştii străini sunt bine primiţi în Italia?
— Cum nu se poate mai bine! De aceea elementul străin a început să aibă prioritate în distribuţii… Aşa, de pildă, nu de mult, la Torino, s-a reprezentat “Boris Godunov” cu un ansamblu în care, afară de Boris şi Varlam, toate celelalte roluri erau interpretate de cântăreţi străini. Un ziar naţionalist, făcând cronica acestui spectacol, făcea următorul recensământ:
- (Boris), foarte bine; e italian.
- (Suisky), excelent; dar e rus.
- (Dimitrie), admirabil; dar e francez.
- (Pimen), minunat; dar e rus.
- (Xenia), cuceritoare; dar e austriacă.
Şi aşa mai departe. De altfel, presa italiană e mai indulgentă cu cântăreţii străini.
— Fiindcă veni vorba de presă, cum o judecaţi?
— Am o mare stimă pentru presă şi chiar când sunt criticată, nu mă găsesc de partea cealaltă a baricadei, fiindcă am un exagerat simţ auto-critic şi mai întotdeauna sunt nemulţumită de mine, am impresia că aş fi putut face mai mult…. De ce, dar, să nu permit ca şi presa să fie, câteodată, de părerea mea?
— Aţi lucrat cu Toscanini, ce impresii aveţi?
— Toscanini e de o severitate extremă. Când şi-o pune mâna la mustaţă, atunci e mânia lui Dumnezu. Odată, la o repetiţie cu “Fra Gerardo”, după ce se necăjise cu tenorul de i se umflaseră vinele, îmi vine rândul să cânt o romanţă în care plângeam un copil dispărut… Toscanini m-a întrerupt: ‘E prea frumoasa vocea. Am nevoie de vocea unei femei chinuite, zdrobită de oboseală, lihnită de foame, frământată de griji. Trebuie să mă impresioneze suferința dumitale, să-mi smulgă o lacrimă…’ Şi obligându-mă să repet de nu ştiu câte ori, am devenit o femeie… chinuită, zdrobită de oboseală, lihnită de foame şi am zvârlit o notă desnădăjduită.
— Asta e! a aprobat Toscanini, ştergându-şi ochelarii umeziţi de roua unei lacrimi.
— Unde aţi găsit cel mai bun public?
— În America de Sud. Acolo, când se aprinde scânteia entuziasmului, se dărâmă toate zăgazurile…
— Îmi veți ierta o întrebare în strânsă legătură cu acest vehement entuziasm al publicului. Se afirmă că, de multe ori, aplauzele acestea pornite în torente n-ar fi chiar atât de sincere, ci…
— …ci negociate! Da, e purul adevăr. În Italia fiinţează o clacă teribilă care terorizează pe cântăreţi şi trebuie să le plăteşti acestor nemernici bani buni ca să nu-ţi strice spectacolul… E o organizaţie perfect închegată, care se interesează de onorariile artiştilor, pentru a putea fixa remiza…
— Şi cum, aceşti şarlatani nu pot fi daţi pe mâna justiţiei?
— Nu! Procedează de aşa manieră încât poliţia e neputincioasă să intervină. Ceva a la Capone!
— Îmi puteţi divulga un secret profesional? Cum vă “gospodăriţi” vocea?
— Fac sacrificii multe pentru păstrarea vocii. În primul rând, somnul.
— Dormiţi puţin?
— Dimpotrivă: mult! Apoi, alimentaţia.
— Multă?
— Dimpotrivă, puţină. Şi, la cât se poate, cât de puţine supărări. Cât despre tutun…
— Aveţi trac?
— Totdeauna! La Milano, cel puţin, unde în fiecare seară vine un public nou, — cu totul nou — situaţia e ca la o premieră… De altfel, tracul nu e chiar atât de primejdios. Debutantele biruiesc prin el, prin inconştienţa cu care le împânzeşte judecata. Dacă n-ar fi această inconştienţă salvatoare, majoritatea debutantelor ar abandona scena la primul contact.
— Aveţi preferinţă pentru vreun rol?
— În seara în care-l cânt, rolul acela mi-e cel mai drag.
— Dar când nu cântaţi? De pildă acum?
— Manon!
— Şi o ultimă întrebare: Care este idealul dv.?
— Ehei! întrebarea asta e întârziată cu douăzeci de ani!
— Atunci…
— Altă întrebare? Sunt oameni inteligenţi ziariştii…
— O, doamnă!
— Dar…
Florica Cristoforeanu a străbătut un drum ameţitor ce cuprinde, în îmbrăţişarea lui, o consacrare definitivă, pornită de sub cerul albastru al Italiei şi ajunsă pe coastele Oceanului Pacific. A ajuns la depărtări pe care numai culmile dorinţei le atinge, din când în când, cu gândul…”
*** Rampa, 1931, un interviu de Jack Berariu
